Am mai stat în locul în care-mi doream să fiu încă treizeci de minute, cu Casey Nice lângă mine, privind prin binoclul ei, amândoi urmărind scena statică și încercând să tragem concluzii. Bennett stătea în spatele nostru, înșirând activitățile pe care deja le observaseră și răspunzând la puținele întrebări pe care le aveam.
— Ce fel de cauză probabilă te-ar putea face să ajungi înăuntru? l-am întrebat.
— În afară de un foc la gura țevii?
— Să sperăm că lucrurile nu vor ajunge chiar așa de departe.
— O identificare vizuală neîndoielnică a oricăruia dintre cei doi ar fi un motiv serios.
— Pe care n-ai obținut-o încă.
— Nu încă.
La unele ferestre se vedeau lumini, și la etaj, și la parter, în spatele a ceea ce păreau să fie niște jaluzele semitransparente. Dar nu se zăreau umbre sau siluete, nici mișcare. Și nici vreo lumină albăstruie de la vreun televizor. Probabil că partea locuită a casei era în spate sau pe latura îndepărtată, pe care nu le puteam vedea. O bucătărie și o sufragerie, posibil, cu dormitoare pentru musafiri la etaj. Sau un apartament separat, numai al lor. Ca un apartament pentru folosire ocazională, dar mai mare cu 50%. Conceput fie pentru scopul prezent, fie pentru niște părinți uriași și neputincioși, pe care să-i poată găzdui eventual peste douăzeci de ani.
— Când crezi că se vor muta în poziție lângă Wallace Court? am întrebat.
— Asta-i întrebarea cea mare, nu-i așa? a spus Bennett.
— Și care e răspunsul cel mare?
— Vom bloca drumurile cu o zi sau două înainte să înceapă. Sunt sigur că ei știu asta. Și sunt sigur că știu și că o zi sau două înseamnă, uneori, trei sau patru. Așa încât bănuiesc că se vor muta cu cinci zile în avans.
— Asta înseamnă că vor avea mult de așteptat.
— Lunetiștii se dau în vânt după aiureala aia cu așteptarea. Face parte din aura profesiei.
— Ați putea să-i prindeți în tranzit?
— Am putea, dacă am ști la ce oră și în ce zi o să plece. Am putea pune la cale o oprire în trafic. Un stop de frână defect sau ceva de genul ăsta. Dar nu știm. Așa că ar trebui să oprim toate mașinile lor aflate în mișcare, timp de cam o săptămână, ca să fim siguri. După a treia sau a patra oprire, bătrânul Charlie White va începe să apeleze la relații. Credem că are în portofoliu câțiva politicieni locali și câțiva polițiști. S-ar putea să merite, chiar și numai de dragul distracției. Am avea vreo cinci–șase cetățeni onorabili jurând în dreapta și-n stânga că bătrânul Charlie o fi el un pește, un hoț și un traficant de arme, dar categoric nu e un terorist.
— La cine te referi când zici „am putea“, „ar trebui să“, „credem că“, „am avea“?
— În momentul de față, situația e destul de fluidă, a spus Bennett.
— De ce?
— Vrem să încheiem treaba asta rapid.
— Acum vorbește politicianul.
— Care și dă, și primește. Poate să elimine anumite bariere cu o mișcare de condei. El relaxează anumite reglementări. De fapt, cere insistent asta. E gata să revoce orice, mergând până la Magna Carta. Un atac de o asemenea natură survenit pe pământ britanic ar fi mai mult decât catastrofal. Ar fi jenant.
— De ce nu anulează întrunirea?
— Asta ar fi și mai jenant.
— Câte locații viabile ați numărat în apropiere de Wallace Court? am întrebat.
— Ce ai pățit tu la Paris ne-a schimbat un pic gândirea. Acolo au fost 1 500 de metri, în linie dreaptă, exceptând rafala de vânt. Așa că, dacă ne uităm la veranda din spate și la gazonul din spate, pe o rază de 1 500 de metri, atunci obținem cam 600 de locuri.
— Ceea ce înseamnă — a intervenit Nice — că va trebui să percheziționați, zilnic, în medie cam 120 de poziții, ca să fiți siguri că-i găsiți acolo. Puteți să faceți asta?
— Nici gând. Plus că ne îngrijorează M25. Asta ar fi cea mai tare livrare la țanc, nu-i așa? Închipuiți-vă un vehicul comercial cu pereți laterali înalți, care oprește pe banda de urgență, cu o platformă de tragere înaltă, construită în interior, și o gaură discretă într-o parte. Și lunete de mare precizie montate pe puști. Ar putea acoperi în întregime veranda și gazonul.
— Nu puteți închide autostrada?
— M25? Imposibil. Tot sud-estul Angliei ar fi blocat. Discutăm despre închiderea benzii de urgență și a primei benzi, pentru niște reparații imaginare, dar chiar și asta e cu un mare semn de întrebare. Dinamica traficului e foarte ciudată pe drumul ăla. E ca teoria haosului. Un fluture bate din aripi în Dartford și 200 de oameni pierd zborurile de la Heathrow, la 70 de kilometri de-acolo.
M-am îndepărtat de binoclu.
— Una peste alta, spui că ar trebui să-i prindem înainte să iasă din casa lui Joey.
— Cred că ar fi un rezultat extrem de favorabil.
— Și, conform diferitelor tale convingeri, la care ții mult, ei vor mai rămâne în casă cel puțin în următoarele câteva zile.
— Asta-i doar o supoziție bine fundamentată. Întotdeauna e mai bine să bați fierul cât e cald.
Lângă mine, am auzit-o pe Casey Nice trăgând aer în piept.
— Nu în noaptea asta, am spus.
— E prea devreme? a întrebat Bennett.
— Fă-o o dată și fă-o cum trebuie.
— Atunci, când?
— O să-ți trimitem un mesaj. Îți știm numărul.
Bennett a încuiat ușa clubului de bowling, punând apoi cheia la loc sub piatră, și ne-am întors pe unde veniserăm, pe cărarea îngustă și dreaptă; apoi am mers mai departe, pe străzile liniștite, ajungând în spatele barului, unde Vauxhall-ul aștepta răbdător, exact în locul unde-l lăsaserăm, neatins și nici măcar cu roțile blocate.
— Unde vă duc? ne-a întrebat Bennett.
— La o farmacie cu program non-stop, am spus.
— De ce?
— Vrem să ne cumpărăm periuțe de dinți.
— Și pe urmă?
— La hotel.
— Credeam că americanii au o etică a muncii.
— Mâine, la prima oră, să fii pregătit, i-am zis. Va trebui să ne duci cu mașina.
— Unde?
— La Wallace Court.
— De ce?
— Vreau să stau pe veranda din spate.
— Wallace Court nu contează, a spus Bennett, dacă-i prindem înainte să plece din casă.
— Speră că va fi bine, dar fă-ți planuri pentru ce-i mai rău. S-ar putea ca etapa crucială să fie în ultimele cinci minute, chiar înainte să apese pe trăgaci. Trebuie să știm configurația terenului. Trebuie să triem cele 600 de locuri. Aș dori un top zece. Sau măcar un top cincizeci.
— Romford Boys au oameni peste tot pe străzile alea.
— Chiar sper asta. Vreau să fiu văzut pe aici, băgându-mi nasul peste tot. Vreau ca mesajul să ajungă cât mai repede la John Kott.
— N-ar fi mai bine exact contrariul? Ai putea să-i iei prin surprindere.
— E bună și surpriza, am spus. Dar uneori e mai bine să-i neliniștești.
— Nu sunt genul de oameni care să se neliniștească.
— Nu-ți trebuie mult ca să ratezi de la 1 500 de metri. Două bătăi de inimă pe minut, poate. Mă urăște pentru că l-am trimis la pușcărie. Se urăște pe sine pentru că mi-a permis să-l îngenunchez. În fiecare dintre aceste două motive există câte două bătăi pe minut. Dacă le punem laolaltă, atunci doi și cu doi fac cinci. Vreau ca el să știe că vin, pentru că doar așa voi supraviețui îndeajuns cât să ajung acolo.
Ne-a lăsat în rondul de la intrarea în hotel, am intrat, iar el a plecat cu mașina. Am stabilit cu Casey Nice să ne întâlnim în douăzeci de minute, în celebrul restaurant de la ultimul etaj. O cină târzie, doar noi doi. Știam că voia să facă duș, lucru pe care-l doream și eu, și am ajuns la pupitrul majordomului aproape în același timp. Arăta bine, și am pus asta parțial pe seama faptului că era curajoasă, dar și a faptului că avea douăzeci și opt de ani; prin urmare, era plină de energie și curaj, ba chiar avea o urmă de optimism.
Am primit o masă pătrată aproape de fereastră, de unde aveam o priveliște spectaculoasă, de la înălțime, asupra orașului scânteietor, întreruptă doar de pata neagră a parcului. Sticla avea și proprietăți reflectorizante, suficient ca să ne permită să vedem cea mai mare parte din sala din spatele nostru. Pitoresc și sigur, în același timp. Doi în unul. Am comandat băuturi — apă plată pentru ea, cafea neagră pentru mine. Aveam lumânări, pahare de cristal și un pian care se auzea de undeva.
— E de-a dreptul încântător, mi-a spus Nice. Ca-n filme.
— Cred că da.
— Asta-i scena în care încerci să te descotorosești de mine, nu-i așa?
— De ce-aș face asta?
— Pentru că acum urmează chestiile dure.
— Ar fi un argument pentru menținerea efectivelor, nu pentru reducerea lor.
— Dar o să-ți faci griji pentru mine. O să te uiți la mine și-o s-o vezi pe Dominique Kohl. Asta valorează cât două bătăi pe minut.
— Și dacă ți-aș spune că n-o să-mi fac griji pentru tine?
— Atunci, ți-aș zice că ar trebui. Singurul mod în care poți să faci asta e să treci peste Micul Joey mai întâi. Va fi greu. Tipului îi place să facă sex brutal cu târfele noi. Dacă vei fi prins, vei primi un glonț în cap. Dacă eu voi fi prinsă, o să-i implor să-mi tragă un glonț în cap.
— Să zicem că niciunul dintre noi nu va fi prins. Un rezultat mai probabil. Nu-i musai să treci greu de Joey. E o țintă mare. O suprafață a țintei considerabilă.
— Cu șofer și patru gorile într-un Jaguar, oriunde se duce.
— Până când îi facem pe toți șomeri. Or să dispară. Nu vor lupta gratis.
— Chiar mă vrei acolo?
Nu i-am răspuns. Domnique Kohl întrebase așa: Vrei să mă lași să fac eu arestarea? O întrebare la care îmi doream să fi dat un răspuns diferit. Un chelner a venit și ne-a luat comanda. Am cerut un file scoțian, iar ea, friptură de rață. După ce chelnerul a plecat, m-a întrebat din nou:
— Chiar mă vrei acolo?
— Nu e decizia mea, am spus. Tu ești șefa. Așa mi-a spus Scarangello.
— Eu cred că strategia e rațională.
— Și eu.
— Dar execuția va fi complexă.
— Am să accept tot ajutorul care mi se oferă.
— Să zicem că n-ai fi luat ziarul ăla. Unde ai fi fost acum?
— În Seattle, probabil. Sau în altă parte.
— Și toate astea s-ar fi întâmplat fără tine. Te gândești la asta?
— Nu prea. Pentru că am luat ziarul.
— De ce ai sunat? Din curiozitate?
— Nu prea, am spus din nou. Știam că O’Day va fi implicat. Și prefer să nu fiu curios în ceea ce privește activitățile lui.
— Și-atunci, de ce ai sunat?
— Îi datoram lui Shoemaker o favoare.
— Ce fel de favoare?
— A tăcut în legătură cu ceva.
— Vrei să-mi spui?
— Personal, nu.
— Dar?
— Se poate susține că natura incidentului a avut o influență asupra misiunii. În cazul ăsta, ești îndreptățită să afli informația.
— Și anume?
— Pe scurt, am împușcat un tip care încerca să evadeze.
— Și ăsta e un lucru rău?
— Partea cu tentativa de evadare a fost inventată pentru dosar. A fost o execuție obișnuită. Siguranța națiunii e un lucru delicat. Totul se reduce la imaginea publică. Prin urmare, uneori condamnarea e publică, alteori nu. Unii trădători sunt arestați și judecați, alții, nu. Unii pier în accidente tragice, împușcați de bandiți, pe la colțuri de stradă, în părți mai dubioase ale orașului.
— Și generalul Shoemaker a știut?
— A fost un martor întâmplător.
— A obiectat?
— În principiu, nu. A înțeles. A lucrat în spionajul militar. Întreabă și tu lumea. CIA-ul era la fel. A fost o perioadă pragmatică.
— Și cum ai ajuns să-i fii dator?
— L-am împușcat și pe prietenul tipului.
— De ce?
— Am simțit că ceva era în neregulă. Acțiunea s-a dovedit justificată, pentru că individul avea în buzunar un pistol, iar la domiciliul lui s-a descoperit o adevărată comoară. A reieșit că fusese omul de legătură al tipului urmărit de mine. La nivel de spionaj, au tras foloase duble din asta. Ba, în final, mai mult de-atât. Au făcut arestări în susul și-n josul lanțului ierarhic. Dar comisia de anchetă a vrut să fie absolut sigură că mai întâi am văzut pistolul. O chestie juridică. Și adevărul e că nu-l văzusem. Iar Shoemaker nu m-a dat în gât.
— Și uite-așa, acum o să duci lupta asta pentru el. Recompensa mi se pare disproporționată.
— Așa merge treaba cu favorurile. Ca în filmele cu mafioți. Un tip zice: Într-o zi, am să te chem să-mi faci un serviciu. Nu ai de ales. Și, în orice caz, poate că a fost bătălia lui Shoemaker la început, dar acum e a mea. Pentru că O’Day a avut dreptate. Lumea asta e mare și n-o să pot privi peste umăr tot timpul. Așa încât Kott are parte de revanșă.
— Vrei să vin cu tine?
— Numai dacă și tu vrei. Mai întâi, la nivel etic. Favoarea a fost un indiciu. Ca un scenariu pe care eu să-l urmez. O’Day vrea un călău. Nu vrea arestări și procese.
— La orice nivel ar fi, vrei să vin cu tine?
— Tu unde vrei să fii? am spus.
— Vreau să iau parte la asta.
— Iei deja parte la asta.
— Și intru într-o fază nu tocmai pe potriva capacităților mele.
— Ce e în neregulă cu capacitățile tale?
— Păi, sunt o trăgătoare mediocră, fără aptitudini pentru lupta corp la corp.
— Nu contează. O să ne completăm unul pe celălalt. Pentru că partea fizică are ponderea cea mai mică. Câștigă cine gândește mai rapid. Iar la asta te pricepi. Măcar două capete sunt mai bune decât unul.
Nu mi-a răspuns.
— Începem din nou mâine-dimineață, la ora șapte. Ești liberă pentru tot restul nopții.
Am coborât cu liftul împreună, dar eu m-am dat jos singur la etajul meu, situat cu două niveluri mai sus de al ei. Camerista fusese în cameră. Am redesfăcut draperiile și m-am uitat peste acoperișuri. Bănuiam că cea mai mare parte din ceea ce vedeam se afla cam la 100 de metri depărtare. O distanță medie comodă, pentru un oraș aglomerat. Un unghi ușor și un fel de focalizare implicită. Am ridicat puțin linia privirii și am încercat să estimez dublu, pentru 200 de metri, și din nou, pentru 400, și din nou, pentru 800 și apoi, ultima dată, pentru 1 600 de metri.
Priveam departe, foarte departe. Dacă Romford ar fi fost Mayfair, ar fi trebuit să percheziționăm zece mii de locații.
Kohl mă întrebase: Vrei să mă lași să fac eu arestarea?
Iar eu spusesem: Da, vreau.
Ca o recompensă, de fapt. Sau ca o recunoaștere. Sau ca un compliment. Ca o decorație pe câmpul de luptă. Un privilegiu meritat. Ea făcuse toată munca. Avusese toate ideile și făcuse toate descoperirile. Prin urmare, merita recompensa. Care era substanțială, în limbajul codificat al armatei, pentru că avusesem un inamic mare. Nu fizic. Cel puțin, din câte-mi amintesc. I-am înfipt o daltă în creier la mulți ani după aceea, și nu-mi amintesc să fi fost un tip corpolent. Dar era mare ca putere. Ca prestigiu și ca influență. O mare realizare, mai ales pentru o femeie care a luat parte la operațiune. S-a întâmplat cu mult timp în urmă. Recunoașterea era importantă. Și o meritase. Ea făcuse munca, avusese ideile și făcuse descoperirile. Era foarte meticuloasă și foarte deșteaptă.
Dar asta nu i-a salvat viața.
M-am dezbrăcat și m-am întins în pat, dar am lăsat draperiile desfăcute. M-am gândit că luminile orașului o să mă liniștească, iar zorii zilei mă vor ajuta să mă trezesc.
La șapte și un minut eram deja pe drum spre Wallace Court, în mașina lui Bennett, care nu mai era un Vauxhall albastru anonim, ci un Vauxhall argintiu anonim. Altfel, identice. Ca niște mașini de închiriat. Am mers pe aproximativ același traseu, dar mai repede, deoarece traficul matinal era mai aglomerat în celălalt sens. Înspre oraș, nu dinspre. Oră de vârf, dar nu pentru noi. Bennett părea obosit. Casey Nice arăta OK. N-am vorbit. Nu era nimic de spus. Fără îndoială, Bennett credea că îi irosesc timpul. Ceea ce era posibil sau chiar probabil. Dar întotdeauna există o șansă procentuală pentru ceva. Poate pentru a nu fi nevoit să spui: dacă aș fi știut atunci ce știu acum. Fraza asta e folosită la greu. Maică-mea o spunea tot timpul. În cazul ei, o spunea cu sinceritate, dar o rostea ca pe un exercițiu de dicție, ca o persoană care învață o limbă străină, ceea ce și făcea, cu toată atenția asupra vocalelor din final, fără să ia în seamă consoanele întâlnite în cale: dac-aș fi știu’ atunci ce știu acum.
Știu acum — ca niște bătăi de tobă. De rău augur și puțin sinistru, ca niște bătăi în timpane, la începutul unei simfonii sumbre. Poate de-a lui Șostakovici.
Știu acum.
Am știut la douăzeci de minute de la începerea vizitei.