Noul computer a sosit adus de aceiași oameni de dinainte. Au spus că, în cazul lui Nice, de data asta parola era numărul liniei de ajutor pentru clienți al companiei de asigurări de sănătate a mamei ei, iar în cazul meu parola nouă era numele celuilalt tip pe care îl împușcasem sub privirile lui Shoemaker. După plecarea lor, ca mai devreme, am dus computerul în camera lui Nice și am introdus informațiile cerute, iar ecranul s-a deschis cu o lungă listă de fișiere și dosare.
Majoritatea datelor erau informații detaliate și aleatorii, adunate cu meticulozitate de-a lungul multor ani, apoi prelucrate computerizat, în mai multe moduri, în speranța că trecutul ar putea prezice viitorul. De exemplu, faptul că în toate drumurile de la estul la vestul orașului făcute vreodată de Charlie White, acesta nu folosise niciodată autostrada M25, preferând Șoseaua Circulară de Nord; împreună cu Șoseaua Circulară de Sud, aceasta făcea parte dintr-o încercare anterioară de realizare a unui sistem orbital de șosele, aflat cândva departe, la marginea metropolei, dar acum depășit implacabil de extinderea urbană. Bătrânul Charlie alesese varianta lentă în 85,7% dintre cazuri. Restul de 14,3% o luase direct prin centrul orașului. Se considera că asta trăda o preferință fermă. În opinia mea, nu demonstra decât că duminică e doar o dată pe săptămână. Când centrul orașului era liniștit, era la mintea cocoșului să alegi ca rută o linie dreaptă. În zilele lucrătoare ale săptămânii, era mai bine să te ții la o oarecare distanță. Săptămâna are șapte zile, iar 100 împărțit la 7 dă exact 14,3. Doar că în lumea modernă nu e prea mare diferență între duminici și celelalte zile ale săptămânii. Dar Charlie era un om în vârstă. Iar vechile obiceiuri se încăpățânează să reziste. Poate că-și amintea Londra ca pe un oraș pustiu în zilele de duminică, iar în loc de M25, își amintea că acolo erau niște ferme.
— Ce zi e azi? am întrebat.
— Vineri, mi-a răspuns Nice.
Bennett își luase măsuri de rezervă făcând planuri pentru ambele rute posibile, denumind drumul direct prin centru „opțiunea unu“ și arcul spre nord pe Șoseaua Circulară, „opțiunea doi“. Nu că ar fi contat cu adevărat. Pentru că, evident, arcul se va întâlni undeva cu linia dreaptă, în acest caz, în vest, cam pe la ora nouă pe un cadran de ceas. Iar acesta era locul unde trebuia amplasat postul de interceptare a mașinii însoțitoare. Doi iepuri dintr-un foc. Lucru pe care Bennett îl făcuse. Într-o poză aeriană a locului în care se intersectau cele două șosele se putea vedea o suprafață nefiresc de mare de asfalt, ca o intersecție în cruce, dar mărită la dimensiuni imense, așa cum era și casa lui Joey.
Adresa de domiciliu a lui Charlie White era semnalată printr-o „piuneză“ grafică pe o hartă, iar destinația era marcată cu o altă piuneză, înfiptă într-o adresă din Ealing, acolo fiind locuința opozantului său. O întrevedere la vârf. Exista o fotografie a locuinței: o casă mare și arătoasă, din cărămidă, cu aspect nu tocmai suburban. Nu foarte diferit de Chigwell; și totuși o diferență era. Strada era cu vreo treizeci de ani mai veche decât cea pe care locuia Joey, dar era acolo din același motiv. Oamenii de succes trebuie să locuiască undeva.
Ultimul model de Rolls Royce al lui Charlie avea un dosar separat, cu poze. Era mare și urât, cu niște portiere ciudate, care se deschideau invers, dar foarte impunător. Fără nicio îndoială în privința asta. În 93,2% dintre cazuri, Charlie ședea în spatele șoferului, cu un paznic lângă el pe banchetă și cu un altul lângă șofer, în față. În restul de 6,8% dintre cazuri, acest aranjament liniar era înlocuit cu un aranjament diagonal, în care bodyguardul din spate stătea în spatele șoferului. Computerele nu reușiseră să discearnă niciun model repetitiv, lucru care mi se părea explicabil. Computerelor le lipsește bunul-simț. În mod evident. Șoferul obișnuit al lui Charlie era scund. Volanul se află pe partea dreaptă a mașinii, iar mașina circulă pe partea stângă a drumului. Și poate că Charlie nu se simțea confortabil lângă trotuar, la semafor sau când circulația e îngreunată de trafic, așa că stătea spre mijlocul drumului, în spatele șoferului, ceea ce era în regulă, fiindcă tipul era scund. Însă, din când în când, omul avea și el nevoie de o zi liberă, prilej cu care Charlie era mutat din spatele înlocuitorului mai înalt poate douăzeci și cinci de zile într-un an întreg, acesta fiind, probabil, numărul de zile impuse de lege, ceea ce însemna 6,8% dintr-un an.
— Trebuie să merg să-mi cumpăr un cuțit foarte ascuțit, am spus.
— OK, a replicat Nice.
Am mers pe jos cale de unsprezece intersecții în Piccadilly și de-a lungul arterei numite Bond Street și am văzut o mulțime de cuțite. Dar unele dintre ele erau din argint, bune pentru mâncat pește, iar altele erau bricege frumoase, cu mâner sidefat, potrivite pentru curățat pipa, și niciunul nu era bun pentru mine. Pe urmă am găsit un magazin cu articole de menaj din categoria de lux. Era plin de unelte solide, majoritatea cu mânere din lemn, de culoare închisă, printre care un cuțit pentru tăiat linoleumul, cu lama curbată. Am cumpărat două, plus o rolă de bandă adezivă argintie, iar vânzătorul a pus toate obiectele într-o pungă de hârtie maro, pe care nu mi-a luat bani.
Apoi Nice a vrut să-și cumpere haine, așa că am făcut din Oxford Street a treia latură a pătratului nostru și am găsit un magazin de unde și-a luat o costumație nouă. La ușa cabinei de probă, mi-a dat geaca să i-o țin, zicându-mi:
— Nu e nevoie să controlezi. Mai am o pastilă.
După cinci minute, a ieșit îmbrăcată în hainele noi, și-a pus geaca și ne-am îndreptat spre ieșire, dar mai întâi am trecut pe lângă lift, spre raionul de confecții pentru bărbați de la etaj. Mi-am luat lucruri noi, exceptând pantalonii, pentru că n-am găsit nicio pereche care să mi se potrivească. Dar haina era mai bună decât geaca de golf cumpărată în Arkansas. Avea buzunare mai încăpătoare, astfel încât nu se mula pe forma Glockului. Era un salt calitativ, dar îmi părea rău după cea veche. Era ca și cum aș fi îngropat un prieten. Pe ea se scurseseră creierii lui Henkin și lacrimile lui Nice.
Apoi am luat-o prin Grosvenor Square, trecând pe lângă ambasada americană, spre partea din spate a hotelului.
— Bănuiesc că în seara asta Bennett ne va oferi o mașină guvernamentală, am spus. O vom lua, dar o vom abandona de îndată ce vom putea.
— De ce?
— Nu vreau să fiu urmărit.
— Crezi c-ar face-o?
— Bineînțeles. Trebuie să aibă cu ce să-și salveze pielea. Iar mâine au de întocmit un raport: 22,2% din timp mă scărpinam în cap.
— De ce ai nevoie de două cuțite de tăiat linoleumul?
— Nu mie-mi trebuie două. Eu am nevoie de unul și tu ai nevoie de celălalt.
— Pentru ce?
— Cum am mai spus, de-acum trebuie să gândim cu capul nostru și s-ar putea să fim nevoiți să ignorăm anumite ordine.
N-a spus nimic.
— În felul ăsta, împăcăm și capra, și varza. Ne îndeplinim misiunea, dar o facem în felul nostru.
— OK, a spus ea.
— Și în seara asta ne vom lăsa telefoanele acasă.