Bennett a revenit imediat după ora patru după-amiază. Ne-a dat cheile Vauxhall-ului argintiu și ne-a spus că programase intersecțiile de drumuri alese în sistemul de navigație. Ne-a sugerat să rămânem în așteptare ceva mai la vest de locul cu pricina, ca să fim gata să interceptăm Rolls-Royce-ul îndată ce mașina însoțitoare va fi fost scoasă din ecuație. După părerea lui, Charlie White nu se va opri s-o aștepte, nu va interveni și nici nu va încerca să-i ajute în vreun fel pe cei aflați în mașină. Respectarea etichetei era mult prea importantă. Nu putea să întârzie în Ealing. Ar fi fost nepoliticos, ba chiar o lipsă de respect. Astfel de lucruri erau importante pentru gangsterii din Londra.
Charlie era așteptat la locuința liderului sârb la ora zece seara. Aparent, asta însemna că existau 84% șanse să plece de-acasă exact cu o oră înainte, pentru că asta i-ar fi asigurat o marjă de douăzeci de minute, în eventualitatea unui trafic aglomerat sau a altor motive de întârziere. Dacă era necesar, ar fi oprit în apropiere și ar fi așteptat. Așa proceda de obicei când avea de ajuns la destinații delicate. Eticheta era esențială. Ora zece însemna ora zece. Dar probabil că bucla lui de la est la vest, pe Șoseaua Circulară de Nord, avea să fie lipsită de evenimente și, în consecință, probabil că va ajunge la punctul de imobilizare a mașinii însoțitoare înainte de nouă și jumătate. Bennett ne-a spus că echipajul lui va fi la locul faptei, în alertă maximă, începând cu ora nouă fix, și ne-a sfătuit să facem la fel.
— Cum stai cu informațiile despre sticla rezistentă la gloanțe? am întrebat.
— Le vei primi imediat ce le primesc și eu.
— Știu. Dar când le vei primi?
— În seara asta, cel târziu. Să sperăm că înainte de nouă. Dacă nu, le voi primi imediat după aceea.
— De unde vin?
— Știi că n-am să-ți spun asta.
— Cu cine altcineva ai mai vorbit și ce fel de note ai scris?
— Cu nimeni, cu absolut nimeni. Mai mare discreție nici că s-ar fi putut. Probabil că d-aia și durează atât de mult.
— OK, am spus. Relaxează-te. Ia o pauză. Le-om primi la un moment dat. Ne vedem mai târziu. S-ar putea să nu ne vezi, dar să nu uiți că suntem acolo și că ne bazăm pe tine.
Bennett s-a uitat la mine, dar n-a spus nimic.
Apoi a plecat.
Am mâncat la cinci și jumătate, pentru că voiam să fim plini de energie și de hrană de calitate după trei ore și jumătate, iar la oameni digestia decurge mai lent când sunt stresați, nu mai repede. Apoi ne-am pus telefoanele unul lângă celălalt, pe pervazul ferestrei din camera ei de hotel, la douăzeci de etaje deasupra Hyde Park, iar Nice a spus:
— Am să-i comunic generalului O’Day că am bănuit o intervenție din partea spionajului britanic. Este singura apărare posibilă. Încalc niște ordine stricte.
— Am înțeles.
— Și n-o să țină decât o dată. Vor încheia o nouă înțelegere, în care intervenția devine legitimă, în schimbul a altceva. N-o să putem veni din nou cu cine știe ce pretext nou și aleatoriu, fără să bată la ochi. Deci este singura dată când putem proceda astfel. Merită s-o facem pentru britanici?
— Nu trebuie s-o facem decât o dată. N-o să mai existe o altă ocazie.
— Dar de ce acum?
— E un moment la fel de bun ca oricare altul.
— Ce înseamnă asta?
— Plecăm de-aici la șapte și jumătate, am spus.
La șapte și treizeci de minute ne aflam lângă Vauxhall-ul argintiu, în rondul pentru vehicule al hotelului, confruntându-ne impresiile despre geografia locală și ajungând la o concluzie nefericită: ca să ajungem la destinația propusă, trebuia fie să facem slalom pe străduțe lăturalnice, fie să ocolim Hyde Park Corner, în direcția Palatului Buckingham. Casey Nice avea impresia că străduțele lăturalnice creșteau riscul să ne rătăcim și, prin urmare, să nu ajungem la timp din cel mai banal motiv. Am fost de acord. Apoi a spus că, pe de altă parte, Hyde Park Corner era o adevărată pistă de curse, iar ciocnirile între mașini și amenzile pentru depășirea vitezei legale erau la fel de banale. Am fost de acord și cu asta. Dar tot ea a venit cu supoziția că pe străzile lăturalnice riscul de ciocniri și de amenzi pentru încălcarea codului rutier era la fel de mare. Spații înguste, vehicule parcate, interzis a se vira la stânga, interzis a se vira la dreapta, oprire obligatorie sau alte reguli. Probabil că riscul era mult mai mare. Așa că am ales Hyde Park Corner. M-am oferit să conduc eu, dar a insistat ea. Era preferabil așa, pentru că se pricepea mai bine decât mine la condus.
A fost ca și cum ai sări într-un torent și te-ai lăsa dus de curent, după care ai ieși din apă exact la locul potrivit; în esență, două manevre curajoase separate de un interval lung de timp în care îți țineai respirația. Dar Nice a reușit ambele manevre și am ieșit fără probleme în Grosvenor Place, aproape lipiți de zidul lateral al Palatului Buckingham, care semăna mult cu zidul lateral de la Wallace Court. Poate că același contractor le construise pe amândouă. Poate că la vremea respectivă avusese o lungă listă de viitori clienți, toți îngrijorați din aceleași motive.
Am abandonat mașina într-o zonă în care parcarea era interzisă, situată cam la o sută de metri de stația de metrou St James’s Park. Ni s-a părut că o sută de metri erau suficienți ca să păstreze ambiguitatea asupra destinației noastre. Am fi putut merge oriunde. Erau o mulțime de chestii în zonă. Iar stația însăși deservea două linii separate, una dintre ele fiind Circle Line, care, după cum sugera denumirea, descria un cerc subteran — nu la fel de larg ca șoselele de centură de la suprafață, ci mai degrabă ca Loop, din centrul orașului Chicago. Cealaltă era District Line, vechea noastră prietenă, unde voiam să ajungem, care traversa în întregime Londra, de la est la vest.
Ne-am oprit la o filială albă și strălucitor iluminată a lanțului de farmacii Boot the Chemist și am cumpărat două praștii de telefoane celulare, cu bani gheață. Apoi ne-am dus la metrou, unde am folosit cardurile de călătorie cumpărate cu bani lichizi și am așteptat un tren care să meargă spre est, departe de Ealing, departe de gigantica magistrală cu patru benzi și departe de Bennett.