Literatură şi realitate:
osmoza perfectă marca Dan Lungu

De câte ori cineva m-a rugat să dau câteva nume de scriitori tineri „siguri“, cu alte cuvinte unii a căror vocaţie e certă, care au scris deja câteva cărţi reuşite şi a căror calitate literară e dincolo de suspiciunea începuturilor avântate, printre primele nume care mi-au venit în minte a fost întotdeauna cel al lui Dan Lungu. El a făcut parte şi dintre cei şapte cu care s-a lansat colecţia „Ego. Proză“ a Editurii Polirom, în vara anului 2004, alături de Lucian Dan Teodorovici, Radu Pavel Gheo, T.O. Bobe, Adrian Schiop, Cosmin Manolache şi Ioana Baetica. Cartea lui Dan Lungu era un roman, se numea Raiul găinilor şi avea o prefaţă de Mircea Iorgulescu. Şi de data asta numele lui Dan Lungu a funcţionat ca o garanţie. Poate şi pentru că era cu câţiva ani mai matur decât colegii lui mai tineri (Dan Lungu este născut în 1969), poate şi pentru că romanul său era o carte bine cumpănită şi încheiată la toţi nasturii, cu un aer sigur, departe de orice încercări de debutant (autorul publicase deja patru cărţi de literatură până în 2004), numele lui Dan Lungu, alături, sigur, de cele ale lui Lucian Dan Teodorovici, Radu Pavel Gheo sau T.O. Bobe, a devenit un fel de locomotivă pentru tânăra generaţie de scriitori. Afirmaţia că există literatură tânără românească de calitate s-a putut face, înainte de a şti ce conţineau efectiv toate cărţile tinerilor autori, şi datorită faptului că printre ei se aflau unii care, asemenea lui Dan Lungu, confirmaseră deja. Şi nu oricum, ci aproape în toate genurile literare1.

Volumul de debut, Muchii, este o carte rară, greu sau imposibil de găsit, pentru că face parte din acea preistorie editorialistică, când cărţile tinerilor scriitori, mai ales debutanţi, apăreau la edituri mici şi nu se găseau aproape niciodată în librării, ce să mai vorbim de biblioteci... Am citit însă câteva poeme din această carte de poezie pe internet, pentru că Dan Lungu este şi un obişnuit al site-urilor literare. Şi am găsit texte extrem de inteligente, cu o tuşă de melancolie, dar fără nimic dulceag, lipsite de exagerările biografiste bucureştene, dar cu o puternică ancorare în istoria personală ingenios recuperată, într-o manieră aproape barbiană: „doar acolo înspăimântat/ ochi în ochi cu colţul casei/ cu linia aruncată ca o suliţă/ din cer/ doar acolo poate începe poemul./ Restul e râs şi trăncăneală/ de-a stânga şi de-a dreapta/ întâmplărilor ce trec exact/ prin mijlocul trupului./ Cu limba se încearcă/ tăişul briceagului/ şi cu ochiul, suprafaţa apei/ apoi, numai scârbit de atâta simetrie/ pot scrie mai departe poemul:/ colţul casei e moale şi blând/ sub el stă ţâţa mamei/ şi-n el stau eu şi mă rog,/ colţul casei cântă o dată cu ploaia şi împreună cu verticala tatălui/ face un fel de scară/ pe care urc. De acolo de sus/ se vede spaima. Căci dincolo,/ dincolo de colţ, luna pluteşte/ ca un peşte cu burta în sus./ Se înserează. Se face noapte şi în poem/ Şi pentru prima dată, colţul casei/ stă înăuntru, laolaltă cu mine“ (Muchii). Deşi m-am temut de aceste începuturi poetice, care de obicei marchează în istoria scriitorilor o etapă romantică, ca să nu spunem altfel, se pare că Dan Lungu a trecut nevătămat. Încă din 1996, când apare acest volum, este un scriitor care îşi ia meseria cât se poate de în serios. Lucru rar pe meleagurile noastre… Poeziile lui, pe care, repet, le-am citit pe internet, au fost o întâlnire cât se poate de plăcută.

Ce l-a făcut însă cu adevărat faimos pe Dan Lungu (atât de faimos cât poţi fi ca tânăr scriitor într-o cultură în care aproape nu există o instituţie serioasă a comentariului de carte, nici premii dezirabile, substanţiale şi oneste şi nici alte competiţii sau burse care fac raiul scriitorilor tineri în alte ţări) a fost volumul de proze scurte: Cheta la flegmă. Trebuie să recunoaştem că nu e un titlu pe care să-l întâlneşti la tot pasul… Cu sonoritatea lui ciudat de franţuzească, care înveleşte paradoxal un conţinut semantic dintre cele mai dizgraţioase, titlu e pur şi simplu memorabil şi spune în sine foarte mult despre un scriitor care ştie cu adevărat să mânuiască cuvintele. Şi realitatea. Pentru că originalitatea lui Dan Lungu este de găsit aici: literatura sa este atât de aproape de realitate, încât devine realitatea însăşi, surprinsă, desprinsă din magma cotidianului cu nişte instrumente de o fineţe remarcabilă. Se simte acribia sociologului2, desigur, dar abilitatea auzului sociologic e doar un ingredient printre altele.

Ovidiu Nimigean, într-o prefaţă3 foarte interesantă, spune că nu se vede în literatura lui Dan Lungu „tema autorului“. Cu alte cuvinte că autorul reuşeşte în aceste proze să-şi păstreze un fel personal de obiectivitate, ştie să asculte şi mai ales să redea vocile oamenilor mărunţi cu o fidelitate de invidiat. Această „temă a autorului“ e însă atât de obsedantă în majoritatea cărţilor tinerilor scriitori, încât aş adăuga că ceea ce observă Ovidiu Nimigean la Dan Lungu nu e o lipsă, ci un câştig. Într-o lume plină de biografişti, Dan Lungu iese absolut spectaculos din autocontemplaţia care ne face atât de intraductibili ca naţiune de scriitori. E adevărat, şi poate să o facă, pentru că nu e un lucru tocmai uşor. Delirul biografist, înşirarea de „chestii“ care-ţi trec prin cap de dimineaţa şi până seara reprezintă un lucru mult mai uşor de realizat decât demodata obiectivitate cu personaje, voci şi vieţi diverse.

Cheta la flegmă nu e un simbol sau vreo metaforă (dar ar putea fi şi asta), ci o acţiune cât se poate de concretă, aproape insuportabil de concretă: „Am întins palmele căuş să fac cheta, ei hârâiau din tot pieptul, se scremeau, trăgeau vânturi, până scoteau o flegmă straşnică, galben verzuie, vâscoasă şi mi-o tufleau, hohotind, în palme. După ce am strâns de la toţi, urma să mă spăl cu ele pe faţă, aşa era convenţia, dar stomacul meu răzvrătit a aruncat un jet de vomă verde şi lumea a început să se rotească, să se învârtă, ca în visul cu lumea prăbuşită într-un vârtej, totul plutea pe valuri galbene, sulfuroase, totul puţea groaznic, şi eu apăream şi dispăream, priveam printr-o ceaţă grea ca şi ceara, înghiţind din gelatina sfârşitului lumii“. Rar am găsit în proza românească contemporană o combinaţie mai reuşită de duhoare pestilenţială şi parfum poetic, de oribil transformat în semnificativ.

Personajele din Cheta la flegmă, Titi Chichifoi, câinele înţelept Leuţu, buldozeristul, toate aceste lumi în miniatură, aflate pe muchia dintre cotidianul cel mai mărunt şi fabulosul cel mai teribil (autorul lor având ceva în comun cu extraordinarul şi prea puţin cunoscutul nuvelist care a fost Gib Mihăescu), se coagulează într-o formă literară rotundă în Raiul găinilor. La fel de autentici, vecinii din Strada Salcâmilor au în plus, faţă de cei din prozele anterioare mai scurte, un loc al lor, o stradă, un topos care-i face mai uşor de înţeles şi mai greu de uitat. Nu întâmplător, tocmai datorită acestei inteligibilităţi (dar şi, cu siguranţă, pitorescului lor local), personajele din Strada Salcâmilor şi-au găsit cititori şi în străinătate. Raiul găinilor a apărut de curând şi în Franţa, şi zilele astea am citit o cronică prietenoasă într-un foarte cunoscut cotidian francez: „L’auteur exploite merveilleusement ces circonstances typiques de la «nouvelle économie» pour faire rire le lecteur des travers, de l’ignorance, des préjugés campagnards qui sont ceux des voisins de l’éleveur de vers de terre. On trouve dans ce roman le langage populaire, les formules nouvelles dictées par la transition économique et le dieu dollar, une dé-formulation de la langue de bois des années communistes. La truculence est au rendez-vous. Les situations sont tragi-comiques. On fait connaissance avec un petit monde qui porte sur nous, «Occidentaux», un curieux regard“4. N-aş fi deloc surprinsă dacă ar începe cu Dan Lungu acea atât de aşteptată ieşire a scriitorilor români în afara graniţelor, şi înţeleg prin asta acel tip profesionist şi nedramatic de trecere a graniţelor, care nu se mai face nici în urma unui exil dureros, nici datorită exotismului unei experienţe politice, ci pur şi simplu pentru literatura în sine care devine firesc competitivă cu aceea din străinătate.

În fine, vecinii de pe Strada Salcâmilor se regăsesc în această carte nouă, Băieţi de gaşcă, într-o formulă mai laxă, fără rama unei poveşti unitare, dar la fel de autentici, de proaspeţi în relaţia cu o realitate pe care par că nu o părăsesc nici o secundă. Rîndurile prozelor în care apar sînt doar o haltă trecătoare din drumul lor printr-o viaţă de cel mai multe ori măruntă, aşa cum erau vieţile care îi plăceau şi lui Caragiale. „Băieţii de gaşcă“ despre care e vorba aici trăiesc prin povestea pe care o spune unul dintre ei, Franzelă, un băiat dezgheţat, dar pe care „l-a durut la carburator de şcoală“ şi şi-a petrecut liceul alături de Fasolă, Paganel, Văru şi alţii, la „dixtracţie“, „panaramă şi macheală şi din când în când câte un bairam“. Panorama asta, caterinca sau bâza, cum i se mai spune, e de fapt o adevărată şcoală de creaţie, în registru minor, e adevărat, dar nu mai puţin artistică. Dacă „nu eşti tare în clanţă, ţi-ai dat foc la valiză“… Până la literatură mai e un pas, căci nu e şi ea tot un fel de „caterincă“ pentru care trebuie să fii „tare în clanţă“? Oricum, personajele lui Dan Lungu se pricep foarte bine la asta. Atât de bine, încât, la un moment dat, un teoretician al literaturii ar avea probleme să discearnă ficţiunea de realitate. Ultima proză, „O englezoaică la Paşcani“, a apărut mai demult într-o revistă literară însoţită de o fotografie a personajelor în cauză, a fetei de naţionalitate engleză, Chiara, care a crescut în Belgia şi a ajuns în România ca să ajute copiii instituţionalizaţi şi s-a căsătorit cu un localnic, Cătălin. Este, deci, Chiara un personaj de hârtie sau unul în carne şi oase? Întrebarea m-a preocupat, dar apoi m-am gândit că, probabil, şi printre personajele lui Caragiale, cele despre care scria vestitele schiţe în câte un ziar (noi am uitat azi că majoritatea acestor capodopere de la începutul secolului au fost la origine articole de presă, tablete sau chiar un fel de reportaje), se vor fi aflat unele în carne şi oase, poate chiar, de ce nu, gazetarul care scria în Cişmigiu…

Aşadar, proiectul lui Dan Lungu de readucere a realităţii în literatură are înaintaşi celebri şi în loc să stăm şi să ne gândim dacă ar trebui să fim avertizaţi că e vorba de non-ficţiune, mai bine să ne bucurăm pur şi simplu de aceste mici bijuterii, de aceste felii de viaţă tăiate cu cel mai fin bisturiu, decupaje dintr-o lume cât se poate de bogată în pitoresc existenţial. Şi mai ales să apreciem cum se cade faptul că un scriitor român a ieşit din carapacea nombrilismului, fără să devină prin asta nici vulgar, nici senzaţionalist, şi că a avut răbdarea şi măiestria să monteze, încă o dată, tot acest spectacol de oglinzi şi reflexii.

Luminiţa Marcu

Bucureşti, august, 2005

1 Dan Lungu a publicat un volum de poezie, câteva de proză scurtă, un roman şi un volum de teatru.

2 Dan Lungu este doctor în sociologie, conferenţiar universitar la Catedra de Sociologie a Universităţii „Al.I. Cuza“ din Iaşi. A publicat mai multe lucrări de specialitate, printre care Construcţia identităţii într-o societate totalitară. O cercetare sociologică asupra scriitorilor, Editura Junimea, Iaşi, 2003.

3 O. Nimigean, „Cuvânt înainte“, în Cheta la flegmă, Editura OuTopos, Iaşi, 1999.

4 L’Humanité, 10 august, 2005.