Grădina lui Jürgen

I

Jürgen Gehringer avea faima unui tip amuzant şi ţinea foarte mult la acest lucru. De pildă, dacă nu era în apele lui fiindcă avusese o insomnie sau, Doamne fereşte, i se îmbolnăvise vreun peştişor, prefera să stea încuiat în casă decât să-şi afişeze mutra posacă. Considera că, la cei cincizeci şi patru de ani ai săi, învăţase un lucru fundamental, pe care nu se sfia să-l împărtăşească oricui: nu poţi iradia bună dispoziţie în jur vorbind mereu despre necazurile tale personale, după cum nu poţi cuceri o femeie povestind-i despre durerile de rinichi sau despre paradontoza care e pe cale să se instaleze, provocându-ţi sângerări ale gingiei în fiecare dimineaţă. Fireşte, exemplele oferite variau de la persoană la persoană, evitând cu delicateţe bolile interlocutorului. Nu pretindea nicidecum că e o filosofie foarte subtilă, însă, cu un zâmbet subţire, asortat cu rama de la ochelari, te asigura că lucrurile fundamentale nu sunt neapărat subtile. Apoi tăcea, parcă lăsând-ţi timp să meditezi.

Acum stătea în grădină, la soare, lăbărţat într-un şezlong, cu gândurile gonind dintr-o parte în alta. Cu mâinile lăsate pe lături, uşor răsucite, pentru a permite soarelui să ajungă în zone mai discrete, cu picioarele răşchirate… Tatuajul de pe piept, închipuind cel mai probabil un pumn încleştat, se pierdea sub părul care începuse să încărunţească. În acea seară avea petrecere. Chiar acolo, în grădină. O petrecere de sfârşit de vară, când lumea se întorcea din concedii şi avea o groază de chestii amuzante de povestit. Spera să se distreze de minune, să se râdă în draci. El însuşi pregătise câteva poveşti, unele de tot hazul, întâmplări din România, o ţară bizară şi ieftină, de unde se întorsese de abia trei zile. Dacă le interpreta bine, putea scoate efecte comice devastatoare. Se gândise la câteva trucuri, dar nu se simţea tocmai în formă. Oboseala drumului nu se risipise cu totul. Oare îmbătrînise? Pe dracu’, o porţie sănătoasă de râs îl va pune pe picioare. Auzi zgomotele de sus, de la bucătarie, şi îşi aminti de cele două prezenţe feminine, tânăra Brigitte şi răbdătoarea Ulrika. La sugestia lui discretă, se oferiseră „voluntare“ să-l ajute să încropească o masă frugală, nepretenţioasă. Pe Ulrika o ştia de-o viaţă, iar pe Brigitte o cunoscuse cu câţiva ani în urmă, la Volksopera, într-un context profesional. Îşi amintea perfect că atunci îi plăcuseră la ea spontaneitatea, sânii şi urechiuşele. Nu ştia exact cum îţi pot plăcea urechile la o femeie, dar el păţise acest lucru. Nu întâmplător, când a zărit-o după aceea pe stradă şi a invitat-o la o cafea, i-a remarcat imediat conturul urechii stângi plin de ineluşe, unul lângă altul. Arăta ca un fermoar. S-au mai încrucişat de câteva ori prin oraş, ba pe lângă Museums Quartier, ba la metrou la Spittelau, odată chiar, surprinzător, tocmai la Grinzing, prilejuri cu care, pe lângă obişnuitele amabilităţi, nu făcuse economie de complimente şi mici cuvinte de spirit. Fiindcă la ultima întâlnire depistase o undă de disponibilitate; hotărâse să fructifice momentul şi o invitase la petrecere.

În bucătarie, atmosfera era destinsă. Tăind andivele pentru salată, Ulrika relata gureşă momente savuroase de la petrecerile anterioare. Într-un an, Jür, cum îi spunea ea, instalase camere video în cele mai ciudate locuri şi proiecta în direct, pe un ecran mare de pânză, scene de la petrecere. Unele fuseseră mortale de-a dreptul. Cum o cameră supraveghea chiar ieşirea de la toaletă, au putut urmări, cel puţin până s-a prins lumea, feţele şi gesturile celor care tocmai părăseau sala tronului. Au văzut de la feţe luminate de sentimentul datoriei bine duse la capăt până la doamne şi domni ce încă îşi mai aranjau lenjeria intimă – pesemne, îi jena.

„Noroc că nu-i trecuse prin cap nenorocitului să pună o cameră chiar în toaletă.“

„Oh, Doamne, dar ar fi fost în stare de asta?“, se miră retoric tânăra, preocupată de găsirea unui păhărel de vin pentru friptura de pui.

„Nu-l ştii pe Jür?“

„Nu, nu prea-l ştiu….“, zise Brigitte, răscolind prin bufet.

„Eu credeam că ai ajuns să-l cunoşti, de vreme ce vă culcaţi împreună“, spuse Ulrika, pe acelaşi ton de conversaţie banală.

„Oh, nici vorbă! De unde ai mai scos-o şi pe asta?“, ripostă amuzată tânăra, oprindu-se o clipă din căutare.

„Mi s-a părut că sunteţi cuplaţi…“

„Doar am ieşit de câteva ori în oraş… mi se pare un tip simpatic şi jovial, dar atât.“

„Îmi pare rău.“

„Oh, nu-i nimic! Ştii cumva dacă are un pic de vin alb? De jumătate de oră mă învârt pe-aici, dar nu văd nici un strop…“

„Habar n-am! Cel mai bine-i să-l întrebi pe el.“

În ce-l privea, considera că această filosofie de viaţă dăduse rezultate remarcabile: relaţiile de serviciu erau excelente, iar de curând fusese promovat; avea un cerc de prieteni simpatici care-i alungau plictiseala; femeile nu-l ocoleau, dimpotrivă. Spera ca într-un an să-şi schimbe şi maşina. În plus, pe termen lung, râsul şi distracţia contribuiau la menţinerea sănătăţii, ceea ce putea însemna, dincolo de prelungirea vieţii, o economie importantă la capitolul serviciilor medicale. Dar dacă tipi precum Klaus şi Dieter, prieteni vechi, plini de umor şi sictir, se distrau pur şi simplu, fără să ştie de ce, circumstanţial, el avea pretenţia că o face conştient şi cu metodă. Ceea ce nu însemna că Dieter şi Klaus nu erau necesari proiectelor sale de petrecere, dimpotrivă, erau indispensabili, însă în calitate de catalizatori: intensifică reacţiile, fără să ştie că fac acest lucru. În absenţa celor doi – şi, dacă s-ar fi gândit bine, ar mai fi putut adăuga două, trei nume –, probabil că multe dintre serile din grădina sa şi-ar fi pierdut o bună parte din haz, însă, pe de altă parte, nici nu putea miza pe ei pentru punctele culminante, pentru trufandale. Adică exact pentru ceea ce făcea faima petrecerilor sale. De delicatese obişnuia să se ocupe el personal.

„Hei, nenea, spuneai că ai o sticlă de vin alb? Am căutat în toată casa, fir-ar să fie…“

„Nenea“, din şezlong, scoţându-şi ochelarii de soare şi întorcând capul alene, râse. Apoi îi spuse să se uite mai atent în frigider, că trebuia să fie o sticlă pe-acolo, ba chiar din cel franţuzesc, dacă nu-l lăsa memoria. În încheiere îi spuse „fetiţo!“.

„Grădina lui Jürgen“, cum începuse să fie numită, depăşea ca notorietate grupul său de prieteni, aflat în continuă exapansiune, ajungând să fie pomenită de câteva ori în ziarele locale. Ba chiar scrisese despre ea şi un jurnalist ceh, care ajunsese absolut din întâmplare la sindrofia lor. Omul greşise adresa, fusese invitat, printr-un prieten, în altă parte, însă în vălmăşagul de acolo nu şi-a dat seama de asta decât spre dimineaţă, când avea deja noi amici. În primul rând, grădina avea avantajul amplasamentului. Se afla în partea de nord a Vienei, într-un cartier umbros şi select, înţesat cu case mari, adevărate castele. Locuinţa lui Jürgen nu făcea parte dintre acestea, ci, împreună cu alte două-trei imobile de pe aceeaşi stradă, putea fi lesne confundată cu o dependinţă. Ceea ce nu era nicicum un dezavantaj. O casă mare, taxată drept burgheză, i-ar fi alungat cu siguranţă o bună parte dintre invitaţi, anume pe cei cu simpatii de stânga. Or, printre aceştia se numărau unii dintre vechii lui prieteni, cu care împărtăşise cândva idealuri maoiste în Parisul încins sau cu care lucrase câţiva ani la edituri minuscule, anarhiste. Dacă avântul politic îi cam trecuse de ani buni, ceea ce nu a însemnat şi dezicerea de oamenii simpatici pe care îi cunoscuse în vremurile înflăcărate, pofta de distracţie căpătată atunci nu l-a părăsit niciodată. Uneori, în momente de luciditate veselă, se întreba dacă a avut, într-adevăr, vreodată stofă de revoluţionar. Dacă nu cumva participase la acele întâlniri incendiare şi la marşurile de protest doar pentru că i se păreau simpatice, pentru că erau la modă. Ori poate fiindcă în acel entuziam juvenil te trezeai imediat cu o fetişcană în braţe, dornică să dea cât mai grabnic o lecţie usturătoare moralei burgheze. Eventual pe loc, în aplauzele gândirii progresiste şi în huiduielile celei retrograde.

„Dacă îmi divulgi unde e piperul, nenea, îţi dau un pupic dulce.“

„Nenea“ întoarse capul, îşi ţuguie buzele şi închise ochii, sugerând aşteptarea. Tânăra în şort şi tricou coborî scările exterioare, câte două trepte deodată, se apropie de şezlong şi depuse un sărut filial pe fruntea bărbatului uşor cărunt. „Nenea“ dădu din cap că nu, nu asta aştepta. Tânăra chicoti şi îl sărută pe obraz. „Nenea“ dădu iar din cap că nu, dar nu apucă să ducă gestul până la capăt, căci tânăra apucase şezlongul şi începuse să-l zgâţâie cu putere, ameninţând în stil mafiot:

„Don Gehringer, dacă nu spui în momentul ăsta unde-s diamantele, îţi bag un glonte în capul ăla sec şi dau foc la casă. Oamenii mei nu aşteaptă decât un semn!“

„Don Gehringer“ ridică mâinile în semn că se predă şi se destăinui precipitat:

„Căutaţi în dulăpiorul din bucătărie de deasupra chiuvetei, undeva pe raftul de sus… Dacă nu-s, înseamnă că le-a păpat pisica.“

„Să nu umbli cu cacelamale, Don Gehringer!“ zise tânăra, dându-i un pumn după ceafă.

„Nu uita că oamenii mei nu aşteaptă decât un semn!“

„O, Doamne, dacă s-a întâmplat dezastrul să le pape pisica, voi ordona oamenilor mei de la Billa să aducă un transport nou“, spuse „Don Gehringer“, bâţâindu-se de frică.

Tânăra se îndepărtă cu spatele, supraveghindu-l din priviri, cu arătătorul îndreptat în chip de pistol. Urcă scările în fugă. Din uşă, îi strigă cu glas piţigăiat, de femeie isterizată:

„Sper că n-ai minţit, iubitule! Nu vreau să mor în flăcări în propria mea casă, ca un pui la cuptor.“

„Iubitul“ râse şi îi făcu semn din mână că nu, nu minţise.

Apoi grădina era către stradă, şi nu în spate, cum e la majoritatea caselor austriece, lăsând posibilitatea contemplării oraşului, mai ales că modestul imobil era cocoţat pe un deluşor, la oarece distanţă de şosea. Acest avantaj era sporit noaptea, când luminile Vienei închegau o nouă hartă a citadelei, total diferită de cea diurnă. Nu întâmplător, una dintre tentaţiile primului venit era de a ghici, ca într-un joc pentru copii, unde se află o clădire sau alta, punându-şi la încercare spiritul de observaţie şi perspicacitatea. Cum grădinile din preajmă erau mult mai mari decât a lui Jürgen – de fapt, adevărate domenii, împădurite pe porţiuni –, nu exista riscul ca muzica şi gălăgia prelungite până dimineaţa să tulbure liniştea pretenţioşilor vecini. Dar poate că pe locul doi, după surprizele preparate cu minuţie, sondând din vreme – prin flecăreli la o cafea sau nevinovate conversaţii telefonice – gustul invitaţilor, ca punct de atracţie era chiar lumea pestriţă care se aduna laolaltă. O lume, dacă stătea bine şi se gândea, care venea din diferitele segmente ale biografiei sale. La care se aduna un număr de imprevizibili, căci fiecare invitat putea aduce la rândul său un prieten, cu condiţia nescrisă, fireşte, ca noul venit să aibă simţul umorului. Astfel se strângeau în grădina lui Jürgen militanţi de stânga, unii dintre ei dezabuzaţi sau reorientaţi către ecologism, jurnalişti, şomeri învederaţi, oameni din lumea spectacolului, artişti plastici de toată mâna şi funcţionari culturali de rang secund. Pe vremuri, el însuşi fusese student la teatru. A abandonat după doi ani petrecuţi mai mult prin asociaţii studenţeşti şi militante. A gustat din fructele dulci ale şomajului, constatând că se poate trăi foarte bine din ajutorul primit dacă îţi plac la nebunie pastele şi ai alături o iubită cu care să hălăduieşti, să stai la taifas şi să te săruţi cât mai libidinos cu putinţă în mijloacele de transport în comun. A fost nevoit să se angajeze abia când a trebuit să-i restituie unui prieten banii împrumutaţi pentru avort şi complicaţiile de după. A gustat din rădăcinile fibroase ale jurnalismului. Până la urmă, trădându-şi fără prea multe complicaţii şi fără mari regrete idealurile din tinereţe, a decis să devină funcţionar. Aşa a început să se înfrupte din brioşele politicii culturale locale, aflată într-o nouă fază, destul de apetisantă, în anii ’80. A pătruns, aşadar, în lumea teatrului şi a artelor plastice. Iată împlinit visul adolescenţei lui. E drept, doar pe jumătate.

Jürgen Gehringer întredeschise un ochi şi îşi privi ceasul. Trebuia să se cam ridice, dacă nu voia să fie surprins de primii musafiri aşa despuiat. Îşi mai acordă două, numai două clipe de trândăveală, cât să se gândească la „urechiuşele“ Brigittei. Ovale şi delicate, iţindu-se nehotărâte dintre suviţele blonde. De fapt, două vârfuri de urechi, două triunghiuri ciulite. O glumă copilărească, promisiunea unui spirit ludic. Ori o neglijenţă semnificativă, care arăta că nu se ia în serios ca femeie, că-i încă o fetişcană zapăcită. Nici urmă de cochetărie studiată. Stângăcii seducătoare. Or, el pur şi simplu bătea câmpii, în loc să se pregătească. Cu un efort de voinţă, se catapultă din şezlong. O uşoară ameţeală îi tăie avântul, pironindu-l pentru o clipă locului. Oare îmbătrânise? Pe dracu’, o porţie sănătoasă de râs îl va pune pe picioare. Îşi scutură părul prins în codiţă pentru a se aerisi şi inspectă din priviri grădina. Felinarele electrice, cu lumină reglabilă, erau întregi… Scaunele erau aproape. În loc de pături, de data aceasta va avea un fel covoare exotice, împletite din pănuşe de porumb, asemănătoare cu tatami japonez, aduse din România chiar pentru asta. Localnicii le numeau „rogojina“. Mesele, lipite de zidul casei, în zona cea mai luminoasă a teritoriului, urmau a fi umplute de îndată. La capitolul lichide, pe lângă băuturile obişnuite, va scoate şi două sticle de licoare românească produsă artizanal, tare de-ţi ia gura foc, cum spuneau autohtonii. O expresie pe care o găsea cât se poate de potrivită, pe care le-o va divulga abia după ce îi va lăsa să guste fără nici un fel de avertisment. Acolo, într-o parte, urma să fie instalat ecranul de pânză, dar va aştepta sosirea unui bărbat care să-l ajute. Va proiecta câteva fotografii care să-i ilustreze povestirile. Eventual va rula şi câteva secvenţe din înregistrările video. Îşi privi ceasul şi aproape o rupse la fugă către duş. Fără îndoială, o cămaşă albă de in îi va pune în evidenţă bronzul şi îi va da un aer tineresc, plăcut nonconformist.

II

„Chiar n-am chef de fiţele tale în seara asta, Ulrika! Te rog, scuteşte-mă!“ zise Jürgen şoptit şi tăios, fără pic de răbdare.

„Jür, de ce…“, se smârcăi ea, dar, până să termine ce avea de spus, el trânti uşa, lăsând-o singură în semiîntunericul camerei. Săriturile şi tropăielile celor de sus, din salonul de dans, făceau să clănţăne un set de farfurii adăpostite în unul din dulapuri.

„Parcă le e frică de întuneric“, îi veni în minte Ulrikăi, ceea ce îi smulse un zâmbet.

Petrecerea era în toi. Cine nu avea chef să urce în salon, putea dansa afară, unde erau scoase două boxe. Deocamdată, cei mai mulţi preferau să treacă, în paşi de dans, de la un scaun la altul, de la o „rogojina“ la alta, ciugulind câte ceva dintr-o farfurie, sorbind dintr-un pahar şi schimbând replici. Unii nu se văzuseră deloc aproape toată vara şi erau avizi de noutăţi. Grupurile se făceau şi se desfăceau continuu, cu o frecvenţă mai mare la început, urmând ca pe parcurs să se mai stabilizeze: odată întinşi pe rogojini, cu provizii de mâncare şi băutură aproape, unora le venea tot mai greu să se deplaseze. Jürgen estimă cam la şaizeci, şaptezeci numărul musafirilor, printre care câţiva complet necunoscuţi. Pe cei care veniseră mai târziu nu reuşise să-i întâmpine, ocazie cu care i-ar fi fost prezentaţi prietenii cunoscuţilor.

„Hei, ce faci Günther, lasă-mi pantalonii în pace!“, strigă agasat Jürgen către un puşti care, în patru labe, îi prinsese pantalonii cu dinţii şi trăgea de ei cu nădejde.

„Hâm-h’m!“, primi drept răspuns.

„Günther, fii băiat cuminte!“

„Hâm-h’m, eu nu ’unt Günth’r, eu ’unt Rex, un c’ţel“, zise puştiul, nelăsând stofa dintre dinţişori.

„Te spun maică-tii, să ştii!“, ameninţă Jürgen fără să creadă ce zice, căci îi ştia prea bine mama.

„Mhhrrr! Mhhhrrr“, mârâi ca un câine veritabil băieţelul.

„Rex, hai aici!“, strigă, plin de chef, Klaus, bătându-se cu palma peste pulpă. Intervenţia fu salvatoare, căci băieţelul-căţel se repezi de îndată către acesta, dând parcă din coadă.

Jürgen, cu un pahar în mână, porni agale printre invitaţi. Considera că până în acel moment lucrurile decurseseră cât se poate de bine şi zâmbea mulţumit. Vorba ceea, nu oricine se pricepea să organizeze o petrecere. El dacă ştia abia două, trei persoane care aveau talent pentru aşa ceva. Or, avea sentimentul, cel puţin privind la foştii tineri furioşi, că lumea îşi stingea tot mai mult elanurile revoluţionare în distracţie şi turism. Poate când va ieşi la pensie îşi va face o firmă de organizat chefuri de pomină. Cu o ofertă pentru cele mai bizare gusturi, după profilul invitaţilor. Cu renumele lui, ar putea face o avere. I-ar învăţa pe toţi ageamiii mici secrete. De pildă, că o petrecere nu se termină odată cu plecarea invitaţilor, strângerea mizeriei şi spălarea veselei. Nu, ea continuă, de fapt, şi a doua zi. Urmează telefoanele date cunoscuţilor şi sporovăiala. Cum nu ai putut fi peste tot în seara cu pricina, poţi afla amănunte picante care ţi-au scăpat, întâmplări de toată frumuseţea la care nu ai fost de faţă. Distracţia continuă. Toţi sunt dornici să râdă pe seama altora, să se simtă bine. Unde mai pui că, în cazul unei petreceri mai moleşite, a doua zi e o bună ocazie de cosmetizare a imaginii. Exagerând unele întâmplări, poate chiar inventând cu măsură, pot fi puse în circulaţie tot soiul de poveşti simpatice. Întotdeauna se vor găsi amatori care să le vândă mai departe ca şi cum ar fi fost de faţă, întărind convingerea celorlalţi că nu cheful a fost pleoştit, ci ei n-au fost pe fază la momentele cele mai pitoreşti. În cele din urmă, e foarte simplu: o petrecere a fost reuşită dacă lumea consideră că a fost reuşită.

O căută din priviri pe Brigitte, dar nu o zări nicăieri. Nu apucase să danseze decât de două ori cu ea. O fată care-i semăna destul de bine îşi legăna şoldurile de una singură pe acordurile unei melodii bizare. De pe caseta vreunui invitat, pesemne, căci el nu-şi amintea să adăpostească asemenea zgomote. Putea fi o poloneză, după înfăţişare. Găsi că are fundul un pic prea jos pentru gustul lui, dar dinţii erau promiţători.

Oho, câte ar fi putut să-i mai înveţe! Chiar acest lucru: să-şi cultive spiritul de observaţie. Pentru conversaţiile telefonice de a doua zi, asemenea detalii deveneau nu doar delicioase, ci de-a dreptul vitale.

„Hei, amice, ai băgat-o de seamă pe tipa aia blondă care dansa singură?“, îl va întreba, să zicem, mâine pe Dieter Gegenbauer.

„Da, tinere!“, îi va răspunde, poate, Dieter.

„Eu cred că era poloneză…“

„Nu ştiu, n-am avut ocazia să-i verific actele de identitate, dar tare mi-e frică că avea sânii cam expiraţi“, va comenta Dieter, în stilul său.

„Eu aş înclina să cred că altitudinea părţii posterioare m-a dezamăgit cu prioritate…“

„Dar asta nu l-a împiedicat pe Klaus să danseze la un moment cu ea după cap…“

„Serios? N-am prins scena…“

„Nu? Stai să-ţi povestesc, am crezut că intrăm în comă de râs…“ Ş.a.m.d. Apoi, un set de remarci răutăcioase şi hazlii era întotdeauna bine venit pentru cercul restrâns de prieteni, pentru „veteranii“ petrecerilor sale, pentru cei care nu spun mai departe oricui. Ca un bonus de fidelitate.

Schimbă două cuvinte cu Roswitha Eberndorfer, care-i păru un pic cam prea veselă pentru situaţia ei de văduvă. Măcar aşa, de ochii lumii, chiar dacă ştiau cu toţii că era vizitată de Manfred încă dinaintea morţii lui Lorenz. A scârbosului de Lorenz, îl amendă în sinea lui, Jürgen.

Îi flutură amical din mână lui Wolfgang, care însă, tolănit pe „rogojină“, era prea ocupat pentru a-i răspunde: cu o mână lua temperatura dintre coapsele Friedei, iar cu cealaltă îi desena ceva în aer, ca să înţeleagă. Frieda chicotea comprehensiv.

Dolacek, cu faţa lui de imigrant flămând, i se păru că bagă fursecuri în buzunare. Făcea eco- nomii ca să-şi ia Mercedes, ha!, ha!

Katrin arăta rău, parcă murise de trei zile şi înviase temporar pentru cheful său. Pe asta trebuia neapărat s-o ţină minte, Dieter avea să o guste din plin.

Martina venise cu o bluză de plasă, în romburi, cum se purtase cu ceva ani în urmă. Deşi sânii erau frumos conturaţi, asta trebuia să recunoască, erau cumva prea depărtaţi, parcă unul privea în stânga şi celălalt în dreapta. Era şpanchie de sâni, dacă putea spune aşa.

Kurt sărbătorea, probabil, o sută de ani de când nu se spălase. Şi vreo cincizeci de când nu se pieptănase. În schimb, îşi trăsese barba într-un inel şic, de alamă, cu care se presupunea că va da gata toată partea feminină a petrecerii. Poate cu duhoarea lui s-o dea gata, ha!, ha!

Eva, blânda Eva, cu figura ei de Gallina Blanca!

Wilma, parcă an de an avea fundul tot mai în urmă. Să existe o boală de acest fel printre femei?

Gottfried Hemelmayr! Marele Gottfried Hemelmayr! Nu bea, nu fumează, nu exagerează! Nu face compromisuri! Ţine discursuri savante doamnelor pe ciclu şi văduvelor războiului din Kosovo! Asta când are ocazia. Deocamdată vorbeşte singur.

Nu dădea cu ochii de Sybille, deşi ştia sigur că venise. Ultima dată, dacă îşi aducea bine aminte, îi mirosea gura de parcă mâncase un câine mort. Asta nu era a lui, i-o vânduse Klaus. Sărmanul Klaus care acum dansa, nici mai mult nici mai puţin, cu Ulrika, excesiv de tandră. Ce imaginaţie săracă avea şi Ulrika, aşa îşi închipuia că îl va face gelos? Călcată pe bătături de uriaşul cu ochi sticloşi, cu umerii amorţiţi sub coatele lui grele, cu urechile ofilite de râsetele lui ca nişte borcane aruncate de la etaj, cu siguranţă se simţea minunat, ha! ha!

Evelyine, cu gura ei mică şi cu buzele subţiri, parcă era o unghieră.

Mâna lui Werner ca un peşte prăjit.

Mutra de iepure schingiuit a Renatei.

„Oh, Doamne, ce amuzant e totul!“, îşi şopti plin de încântare Jürgen.

III

Ecranul de pânză se lumină, muzica se opri. O siluetă meşteri ceva la aparatul de pe scaun şi pe ecran apăru o imagine. Un drum îngust şi neasfaltat, cu case pipernicite de o parte şi de alta. Invitaţii începură să se adune, îmboldiţi de curiozitate, formând un semicerc curbat către grădină în spatele siluetei de lângă aparat. Unii îşi târâseră cu ei şi rogojina, ca să poată sta în continuare tolăniţi, alţii veniseră cu scaunul, alţii stăteau în picioare. O parte dintre musafiri nici nu se sinchisiseră să se apropie, îşi continuau discuţiile în grădină, trăgând din când în când cu urechea la discursul gazdei.

„Dragii mei, după cum bine ştiţi, m-am întors zilele trecute din România. A fost o curiozitate de vacanţă care s-a transformat într-o adevărată aventură.

N-am ce să spun, este minunat să mergi în România! Dar este de două ori mai minunat, dacă-mi permiteţi licenţa, să te întorci de acolo!“

(„Bravo! Bravo!“, se aud câteva voci.)

„N-am să vă plictisesc cu tot drumul meu. Cu mizeria care-i mai răspândită decât SIDA, cu banii lor pe care nu ştiu pe unde îi ţin, dar put îngrozitor. Să ştiţi, doamnelor, că, dacă nu v-am făcut nici un compliment pentru parfumul pe care îl folosiţi, este doar din această cauză, mi-am atrofiat simţurile olfactive.“

(Aplauze răzleţe.)

„Nu vreau să fiu nepoliticos, dar trebuie s-o spun: gazele de eşapament şi mirosul de urină sunt mai răspândite decât deodorantul. E o realitate tristă.“

(„Oh, Doamne, chiar aşa?“)

„După două zile de acomodare, am fost nevoit să iau o hotărâre înţeleaptă: dacă voiam să fiu sigur de igiena personală, trebuia să am mereu asupra mea o mică provizie de hârtie igienică. În această privinţă, toaletele indigene sunt imprevizibile. Mai ales în tren, unde hârtia dispare după primii doi kilometri.

Dar nu asta voiam să vă spun, ci cu totul altceva. Ceva care, dacă nu-i amuzant, e cel puţin caraghios.

Într-una dintre zile, i-am spus ghidului meu, un tânăr student la jurnalistică pe care l-am cunoscut întâmplător: «Vreau să cunosc România rurală, Nicu, se poate?» «Se poate, Jürgen, dar sigur vrei asta?» îmi zice el prevenitor. Ştia de ce. Dar, din nefericire, răspunsul meu a fost: «Da, Nicu, sigur vreau asta!»“

(Rumoare.)

„Am luat maşina şi am pornit la drum. Aşa masaj la partea dorsală nu ţin minte să mai fi făcut vreodată în viaţa mea. După câteva ore bune de mers, am ajuns într-o localitate cu nume încurcat. Nu ştiu să-l pronunţ, dar am o fotografie cu el.“

(Proiectează pe ecran o imagine cu un indicator: „Amărăştenii din Vale“. Iar dedesubt: „Bine aţi venit!“.)

„Ceea ce m-a frapat de la început a fost că foarte puţini oameni mai aveau dinţi în gură. Doar câte doi-trei, cu care, atunci când râdeau, mai mult te băgau în sperieţi. Ne-am oprit undeva în centrul localităţii, la un minimarket, şi am vrut să cumpărăm o sticlă cu apă. Dar ni s-a spus să mai stăm un pic, fiindcă vânzătorul e plecat acasă, să dea apă la cal şi la vacă.“

(„Hai, Jürgen, exagerezi cam mult!“ De această dată recunoscu vocea zornăitoare a lui Klaus.)

„E adevărul gol-goluţ, Klaus. Eu, drept să spun, mă amuzam teribil, chiar dacă setea începuse să-mi dea târcoale. Mă simţeam ca într-o comedie. N-am mai stat mult şi am fost înconjuraţi de oameni cu feţe arse de soare şi ştirbi, zâmbindu-ne cică primitor. Comedia tindea să devină una neagră. Mi s-a explicat că ospitalitatea e o caracteristică românească, iar zâmbetul cald era prima fază. Mă întrebam înfiorat ce urmează.“

(Proiectează o imagine cu oameni de la ţară, făcând din mână către aparatul de fotografiat.)

„Două sau trei persoane îmi întindeau insistent ceva ce semăna cu nişte cârpe mototolite. Ca să şterg parbrizul, mi-am zis. Le-am luat de politeţe. Dar nu, erau actele de identitate. «Ce să fac cu ele?», l-am întrebat pe Nicu. «Zice că să le notezi numele, să-i treci pe lista cu ajutoare umanitare». Foarte greu i-am făcut să înţeleagă că noi nu veniserăm pentru asta. Nicu mi-a explicat că e o localitate foarte săracă. Cei de acolo au o expresie foarte plastică pentru asta: «oamenii nu au nici după ce bea apă».“

(Aplauze.)

„Apoi a venit un tip cu pălărie şi le-a vorbit aspru, iar oamenii s-au împrăştiat în toate direcţiile, dar cei mai mulţi au ales direcţia restaurantului. Băutura este foarte ieftină acolo.“

(„Vive la Roumanie!“, explodă Dieter într-o franceză aproximativă. Mai multe voci îl aprobară cu entuziasm.)

„Tipul cu pălărie era primarul. Ne-a invitat la el în birou să ne servească cu o cafea. Mi-a spus că nu fusese niciodată la Viena, dar că auzise de această localitate. La o emisiune de-a lor care anunţa cotele apelor Dunării. S-a aşezat la o masă plină de arsuri de ţigară, pe care se afla un computer.“

(Proiectă portretul primarului.)

„«L-am primit de la ajutoare din Germania», ne-a explicat el nouă. S-a scuzat că nu ştia să-l folosească decât puţin. N-am înţeles cum venea asta decât mai târziu. Dar ne-a asigurat că avea o nepoată care ştia să umble perfect la el. Pentru moment, era studentă într-un oraş mare, dar când venea umbla la el toată ziua.“

(„Să vedem nepoata“, urlă Klaus.)

„Fii atent, Klaus, acum urmează o scenă tare. Vine o băbuţă şi ne aduce cafelele. «E bunica mea, secretară aici, la noi» spune primarul. Ha! Ha!“

„«Uite, numai pentru asta ştiu eu să folosesc calculatorul, pentru farfuriuţă», mai zice tipul, şi deschide unitatea de CD şi-şi aşază ceşcuţa de cafea acolo. Ha! Ha!“

(Râsete.)

„Oh, my God, apoi a urmat adevărata aventură. «Ai picat la fix», zice primarul, «avem aici în sat un copil care nu are naş. Nu vrea să-l boteze nimeni. E prea săracă lumea pentru asta. Nu vrei să-l botezi dumneata?» «Dar n-am decât trei sute de euro la mine şi nu văd nici o sucursală a Băncii Naţionale a Austriei aici în sat.» «Îţi ajung, nu-i problemă.» «Dar nu-s o persoană credincioasă.» «Oh, cine mai e credincios în ziua de azi?» «Dar n-am nici o religie!» «Ooo, mai rău era dacă erai pocăit…» M-am gândit că va fi amuzant, aşa că am acceptat.

Dar realitatea mi-a întrecut aşteptările.

Mai greu a fost până l-au adus pe preot din nu-ştiu-ce-sat, căci după aceea a început spectacolul. Am intrat într-un foişor de lemn un pic mai mare, cu cruce deasupra – asta era biserica. Înăuntru era plin de desene înnegrite de fum, ca într-o peşteră. Mirosea înnecăcios şi mă usturau ochii. A intrat un comando de bătrâne în negru care, după ce făceau cruce, mi s-a părut că ar culege ceva de pe jos. Apoi am înţeles că aşa e obiceiul, trebuie să atingi pământul. Probabil ca să capete puteri, ca la jocurile pe computer. Dintr-o nişă secretă a apărut preotul, învăluit într-o pelerină ca Batman. Îşi înfoia pelerina şi striga destul de tare. Uneori părea să cânte, cam aşa cum invocă indienii spiritele strămoşilor. L-am întrebat pe Nicu ce spune, dar m-a asigurat că nici el nu înţelege absolut nimic. Probabil erau nişte cuvinte magice, transmise din generaţie în generaţie, ca în casta brahmanilor. În spate, pe o masă, plângea copilul. Un locotenent al lui Batman s-a apropiat şi i-a adus un instrument ciudat, fumegând. Patru sau cinci lănţuguri metalice, prinse într-un inel, iar pe lănţuguri se găseau nişte bile metalice găurite, cam cum sunt cele pe care le folosim noi pentru ceai. Preotul se plimba printre noi, bălăngănind în stânga şi în dreapta acel instrument ciudat, care răspândea un fum parfumat, capabil să-ţi inducă stări extatice. La mine nu şi-a făcut efectul, doar mi-a stârnit o poftă grozavă să trag o «iarbă». Cred că în învălmăşeala aceea n-ar fi observat nimeni ce fac eu.“

(Proiectă imaginea unei biserici.)

„Nu mai ţin minte chiar tot ce s-a întâmplat acolo, dar ştiu că la un moment dat preotul a scos o sticluţă secretă şi ne-a uns cu un lichid magic pe frunte, care s-a scurs şi era cât pe ce să-mi intre în ochi. Apoi m-a pus să spun nişte cuvinte sacre după el, care presupun că ar fi trebuit să mă înfioare. Mă simţeam ca la şcoală, la ora de limbi străine, când repetam tare ce îmi şoptea colegul de bancă, fără să pricep o iotă. Apoi ne-am prins de mâini şi am început să dansăm în cerc. Asta mi-a plăcut cel mai mult, păcat că n-a ţinut decât puţin. Până să prind pasul, s-a şi sfârşit. Dacă ştiam ce se întâmplă, aş fi repetat un pic înainte; aşa, cred că am dansat groaznic, lăsând o imagine cumplită, de animal ce patinează pe gheaţă, în ochii băştinaşilor. Apoi a fost o scenă tâmpită. Batman l-a luat pe micuţul Jürgen – au ţinut morţiş să-i pună numele meu, deşi, vă asigur, m-am împotrivit din toate puterile –, aşadar, l-a luat pe bietul copil şi l-a scufundat cu totul într-un vas adânc cu apă. Eu n-am ştiut că trebuie să-l scufunde şi a doua oară. Am crezul că Batman pur şi simplu l-a scăpat din neatenţie şi i-am sărit în ajutor. Probabil că s-a speriat de intervenţia mea neaşteptată, şi de data asta Batman chiar l-a scăpat. Ne-am încâlcit mâinile care să-l scoată primul, creând un moment de panică. Micuţul se făcuse vânăt la faţă, nici nu mai avea puterea să orăcăie. Batman a fost un pic supărat pe mine, dar i-a trecut. Până la urmă am devenit prieteni, iar pentru numai zece euro a făcut o vrajă asupra maşinii mele, cu «apă sfinţită», cum zicea el, ca să mă ferească de accidente. Păcat că a trebuit să dau maşina înapoi, căci era închiriată. E drept, n-am avut nici un accident la întoarcere. Nu mi-am dat seama pe moment, dar mai bine îi mai dădeam încă zece euro, poate ştia vreo vrajă şi împotriva hurducăturilor, căci mi s-a făcut fundul flenduri pe nenorocita aceea de şosea.“

IV

Atmosfera era încinsă, deşi o parte dintre invitaţi se retrăseseră. Încetul cu încetul, rămâneau veteranii. Jürgen se mişca de colo-colo, aparent fără nici un scop precis. Momentul său avusese un succes peste aşteptări. Se simţea destul de obosit, dar laudele primite îl mai revigoraseră. Iscodea cu privirea peste tot, dar Brigitte era de negăsit.

„Nu vrea deloc să-şi arate urechiuşele“, îi veni în minte. În schimb, într-un colţ retras al grădinii dădu peste Günther. Stătea în patru labe şi înfuleca hrană pentru câini dintr-un vas năclăit. Klaus îi cifuluea părul.

„Alo, bătrâne, tu nu vezi ce face copilul ăsta aici? Acuşi voi fi nevoit să chem o ambulanţă.“

„Ce zbieri aşa, Jürgen? E un câine blând, n-ar face rău nici unei muşte. Asta e mâncarea lui preferată, nu spune aşa şi în reclama de la televizor?“

„Ham-ham!“, întări copilul cele spuse de Klaus. Gazda ridică din umeri neputincios şi trecu mai departe. În spate, vocea lui Klaus îl ademenea:

„Hai, Jürgen, nu fi scorţos! Vino şi vezi ce blăniţă molicică are. Îţi dau voie să pui mâna“. Nu făcu doi paşi şi aproape se împiedică de o arătare imensă ce-şi făcuse culcuşul pe una dintre rogojini. Scrutând în semiîntuneric, realiză că arătarea e compusă din două parţi. Cea de dedesubt, mătăhăloasă şi păroasă, care după mirosul emanat nu putea fi decât Kurt, şi cea de deasupra, care părea mai curând o cocoaşă, purtând numele de Wilma. Kurt stătea pe o parte, cu nasul în „rogojină“, şi nu părea într-o pasă prea bună. Wilma îi şoptea ceva la ureche, ba nu, după clinchetul metalic, îl muşca de cercel, cu speranţa că îl va aduce în simţiri.

„Pariez că ţâţele Martinei au gust de romburi!“, răcnea Dieter în celălalt capăt al grădinii. Trei personaje exuberante, printre care, după mutra inconfundabilă de iepure schingiuit, o recunoscu imediat pe Renata, îşi treceau „iarba“ de la unul la altul. Îi chestionă dacă o văzuseră cumva pe Brigitte, iar unul dintre ei îl întrebă dacă doreşte un fum. Ambele întrebări rămaseră fără răspuns. Katrin, cu spatele sprijinit de un copac şi probabil cu pupilele dilatate, se strângea de sfârcuri şi chicotea enigmatic. Jürgen găsi că arată mult mai bine aşa, parcă era moartă doar de-o zi, nu de trei. Ajungând într-o zonă mai luminată, îl abordă un tânăr cu creastă mov mustind de gel, ca să-l asigure că fusese bestial. Că se hotărâse să meargă la Simmering să-l vadă pe Batman-ul local. În sfârşit, o zări şi pe Sybille. Număra plombele unei tinere necunoscute, cu care probabil venise la chef. Fiindcă avea mâinile ocupate cu fesele junei, le număra cu limba.

„O, Doamne, ce face Dieter acolo aplecat? Nu se simte bine?“, îşi şopti panicat şi dintr-un salt fu lângă el. În mâna dreaptă ţinea o sticlă de vin roşu, la opt euro sticla, şi, aplecat fiind, şi-o turna peste căpăţână. Cu stânga, îşi freca temeinic părul, ca atunci când te şamponezi.

„Îmi pare rău, Jürgen, că trebuie să fac asta, dar am pierdut pariul…“

„Ce pariu, nebunule?“

„Într-adevăr, sânii Martinei nu au gust de romburi.“

Un hohot de râs, venit de undeva de sus, îl paraliză. Odată cu râsul, se auzi şi un fâşâit ca de stofă ruptă, pentru ca în momentul următor să-i zboare pe lângă cap un articol de încălţăminte. Privi instinctiv către cerul înstelat, dar dădu de o siluetă feminină înfrunzită. Mai privi o dată şi realiză că nu era altcineva decât Brigitte.

„Brigitte?“, întrebă nedumerit Jürgen.

„Ea însăşi!“, primi un răspuns prompt.

„Ce faci acolo în copac?“

„Mă joc, bineînţeles.“

„Te-am căutat toată noaptea! Aici ai fost tot timpul?“

„Cu mici excepţii, am mai dansat cu un tip numit Jürgen“, zise fata, străduindu-se să coboare din pom.

„Şi de-a ce te jucai, dacă nu sunt indiscret?“

„Indiscret? Nici vorbă. Faci şi tu parte din joc…“ Deşi conţinutul celor spuse suna promiţător, găsi că vocea era relativ glacială. Cumva strunită.

„Mă bucur că fac parte din jocul tău“, spuse prudent bărbatul, convins doar pe jumătate de adevărul cuvintelor sale. Brigite îşi recuperă pantoful sport şi începu să se încalţe.

„Nu mă întrebi ce rol ţi-am distribuit?“, îl îmboldi fata.

„Ce rol am primit, doamna regizor?“, testă el un ton de glumă.

„Adică euuu eraam româncăăă şi tuuu, tu eraaaai, tu erai austriacul“, zise tărăgănat ca un copil Brigitte. Apoi adăugă pe un ton sec:

„Ai fost dezgustător, Jürgen! Dă-mi voie să-ţi spun asta.“

„Oh, Doamne, dar n-a fost decât pentru amuzament Brigitte, ce te-a apucat? Credeam că ai simţul umorului, ce naiba!“

„Simţul umorului? Asta numeşti tu amuzament?“

„Doar nu eşti chiar româncă, Brigitte, nu?“, întrebă deconcertat bărbatul.

„Oricum nu contează asta! Şi oricum întrebarea ta arată că n-ai înţeles nimic…“ Jürgen o privi năucit.

„Ce fiinţă imprevizibilă!“, îşi spuse în sinea lui.

„Şi oricum singurul lucru pe care vreau să-l fac acum este să o tai de aici!“ Ceea ce şi făcu, aproape alergând.

Jürgen rămase locului.

Fusese luat cu totul pe nepregătite pentru a găsi o replică potrivită. Pentru a deschide o discuţie inteligentă cu care să o reţină, apoi să o îmbuneze şi să o ducă în sala de dans.

Simţi o strângere de inimă, pe care o alungă cu replica lui favorită în situaţii de avarie:

„La urma urmei, nu mi-am făcut decât datoria de bărbat – am încercat!“.

Apoi se gândi că nu i-ar strica o partidă consolatoare cu Ulrika.

Ca de obicei.

„Păcat de asemenea urechiuşe“, îi veni în minte, în timp ce sălta vioi în căutarea prietenei lui de o viaţă.

„Oare chiar erau urechiuşe româneşti?“ Îşi propuse să se intereseze a doua zi, avea un prieten în poliţie. Asta dacă nu va uita.