A doua jumătate a zilei

Cam fără chef, se echipă cu hainele cele mai ponosite pe care le avea la îndemână, se inspectă în oglindă, dădu din cap cu oarecare scepticism – cum că nu-i prea convingător, dar merge – şi porni agale către metrou. Pentru o clipă, soarele străpunse stratul de nori de culoarea betonului, ca un firicel îndrăzneţ de iarbă care îşi croieşte drum printre dale. O vreme cât se poate de obişnuită pentru Lille. Uitase să se bărbierească, ceea ce, de această dată, pica nemaipomenit de bine. Socoti că, dacă până la Lille Flandre metroul făcea cam treisprezece minute, până la Gambetta nu putea să depăşească douăzeci, aşa că se pornise cam devreme. Putea să coboare la La Republique, să mai caşte gura prin parc şi apoi să meargă o staţie pe jos. Întotdeauna se mai găsea ceva demn de văzut, mai ales într-un oraş nou. Peronul era pustiu, aproape de nerecunoscut. Vânzoleala din timpul săptămânii lăsase locul, în această după-amiază de duminică, unei linişti înalte, de catedrală. Abia după un mic efort de orientare recunoscu culorile vesele de pe pereţii staţiei, arabescurile roşii şi galbene încolăcindu-se ca într-o reclamă la şampon pentru copii. Pentru o secundă, simţi miros de fistic. Liniştea începu să tremure imperceptibil, să se desfolieze. Sosi metroul. Pe scaunele de un verde crud, nici urmă de figuri preocupate, cu serviete sub braţ, nici urmă de nasuri înfundate în cărţi de duzină. Doar o negresă însărcinată, însoţită de doi copii, fiecare dintre ei, fixat în câte un capăt al vagonului, conducând cu seriozitate metroul – chiar dacă în sensuri opuse. În scurt timp, unul dintre copii se plictisi şi începu să alerge pe culoar, ţipând. Când ajunse în dreptul său, femeia îl cârpi scurt, fără a-i spune nimic, cumva din reflex. Ei doi, femeia şi copilul, ştiau pentru ce.

La Pont de Bois, urcă o femeie slabă, cu părul roşu şi ochelari pătraţi. Se aşeză fix în faţa lui. Îşi aminti de discuţia cu Olivier, funcţionarul de la primărie, responsabil cu probleme de asistenţă socială. Purta acelaşi tip de ochelari şi avea acelaşi aer debusolat. Parcă îl vedea, indignat la culme de tâmpenia sistemului, cum îi spunea el, nu fără voluptate. Indignare care îl făcea să taie pizza în bucăţele incredibil de mici şi să le aspire cu o viteză uluitoare. Manevră ingenioasă totuşi, trebui să recunoască, fiindcă îi permitea să şi vorbească în acelaşi timp, ba chiar cu oarece spor. Olivier îi explicase, în urmă cu două zile, cu lux de amănunte, apelând la cifre cu virgulă, că cel mai avantajos în Franţa este să ai trei copii, caz în care mama poate sta trei ani acasă cu salariul aproape întreg. În plus, dacă soţii cădeau de acord, puteau divorţa de formă, iar salariile le creşteau considerabil. Rezultatul? O casnică şi un şomer, divorţaţi şi cu trei copii, puteau trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Când Olivier emise, apoteotic, concluzia, isprăvise ca prin farmec şi pizza. În timp ce el, Luca, deşi nu îngăimase o vorbă, rămăsese cu jumătate de porţie în farfurie.

Trecu deja ceva timp, cel puţin două staţii, de când femeia cu părul roşu îl ţintuia cu o privire ciudată. În spatele ramelor pătrate, ochii păreau de hamster sedat. Înainte de Caulier, femeia i se adresă brusc, precipitată, cu teamă:

„Să ştiţi că am fost cuminte… foarte cuminte. Mama m-a tuns aşa!“. Apoi adăugă în şoaptă:

„Când i-am spus că vreau un iepure, uitaţi cum mi-a vopsit părul… Ca să râdă lumea de mine. Sunt sigură de asta!“. Luca nu îndrăzni nici să se foiască.

„Dar mie îmi plac iepurii, să ştiţi! Ce să fac?“ Când metroul opri în staţie, femeia îşi strânse poşeta la piept şi o rupse la fugă. Negresa îl privi uşor panicată şi îşi strigă copiii, care, lucru ciudat, reacţionară prompt şi se adunară ca puii lângă cloşcă. După accent, îi păru a fi gaboneză. La Lille Flandre, cei trei coborâră. Întâi copiii, apoi ea, aruncând priviri de siguranţă înapoi, peste umăr.

Rămas singur, Luca îşi întinse picioarele pe scaunul de vizavi.

Pe Yves nu-l întâlnise decât o singură dată, într-o duminică, la Geneviève, cu ocazia unei mici petreceri. Îl remarcase încă de la început, din pricina tricoului decolorat. În plus, aerul său uşor timid, replicile rare şi cumpătate, între comesenii gureşi, îţi atrăgeau atenţia, aşa cum îţi suge privirea un loc gol în mijlocul unei mulţimi agitate. Părea mai curând nepotul venit de la ţară decât oaspetele-surpriză. De fapt, era unul dintre puţinii militanţi din cercul ei – în care se amestecau maoişti, troţkişti, ecologişti, feminişti, antiproductivişti, antimondialişti şi alte etichete mai mult sau mai puţin exotice – care încerca să-şi pună în acord convingerile cu viaţa de zi cu zi. Nu cumpăra niciodată din supermarket, prefera magazinele de cartier şi pieţele, pentru a nu susţine marele capital şi pentru a da o mână de ajutor micilor întreprinzători şi producători. Avea o garderobă ascetică, achiziţionată în timpul soldurilor de vară, exprimându-şi astfel dezacordul cu societatea de consum. Nu avusese niciodată maşină nouă. Ori de câte ori avea ocazia, mergea pe jos sau cu bicicleta. Dacă, în ultimă instanţă, era nevoit să ia metroul, nu-şi cumpăra bilet, pe considerentul că investiţiile făcute în construcţia acestuia fuseseră iraţionale, în consecinţă, biletul era cel mai scump din toată Europa, iar populaţia oraşului nu fusese consultată în acest proiect. Metroul fusese construit, de fapt, de cei ce nu-l foloseau, care mergeau toată ziua cu maşina, doar pentru a face „istorie“, pentru a le fi gravat numele pe o placă de marmură. Îşi consilia frecvent numeroşii prieteni din fostele colonii franceze să nu folosească nici ei bilete, ca modalitate practică de a recupera măcar o părticică din datoriile puterilor coloniale către ţările lor. Participa la cât mai multe sărbători populare, cântând şi dansând în stradă, intrând în vorbă cu necunoscuţi, pentru a reface legăturile sociale distruse în Occident de ideologia creşterii economice. Îi suna de ziua lor şi pe cei mai îndepărtaţi prieteni şi îşi vizita des părinţii din acelaşi motiv. Consuma produse bio, pe cât posibil din jurul Lille-ului. Pentru a prezerva resursele naturale, redusese la strictul necesar numărul duşurilor.

Când Geneviève îl prezentase în câteva cuvinte, stârnind rumoare printre invitaţi, Yves se făcuse şi mai mic în scaun, adăugând totuşi, cu o voce ciudat de calmă şi de stăpână pe sine:

„Oh, şi asta nu-i mare lucru, poate într-o zi o să-l cunoaşteţi pe Philippe!“. Atunci el, Luca, se interesase cine e acel Philippe şi i se răspunse că e o figură legendară printre recuperatorii de deşeuri. Din vorbă în vorbă, Yves îl invitase la masă.

În staţia La Republique coborî. Norii se mai subţiaseră. Dincolo de fântâna arteziană, spre Muzeul de Artă, într-un semicerc mobilat cu bănci, un grup de africani exersa ritmuri exotice. Se aşeză pe o bancă, la oarece distanţă. Pe spaţiul din faţa muzeului, adolescenţi năbădăioşi, pe skateboard-uri, încercau figuri complicate.

„Vezi c-o să-ţi rupi gâtul!“, îi spuse în gând Luca unuia dintre ei. Două bănci mai încolo, o mulatră aranja ceva la brăţara de la gleznă. Un negru tânăr, orb, urmărea cu bastonul alb şănţuleţul dintre dale. Luca fu luat oarecum prin surprindere. Era obişnuit cu tineri de culoare atletici, care doboară recorduri mondiale, şi nu bâjbâie din spatele unui baston alb ce are în capăt o bilă, alt motiv de mirare, pentru a uşura tatonarea terenului. Gardul viu din apropiere se zbătu violent. Crezu că e un câine şi intră în alertă. Dar nu, în scurt timp îşi făcu apariţia o figură răvăşită, blondă, cu vârstă incertă. Aceasta miji ochii din pricina luminii şi îşi întinse pe îndelete oasele, cu migală, după un ritual personal. La sfârşit, îşi pocni degetele, unul câte unul. Cu aceeaşi meticulozitate, începu să-şi strângă aşternuturile – un sac de dormit, o pătură şi un fulgarin –, pe care le scutură îndelung şi le împături cu grijă, punându-le teanc. În urma acestor operaţiuni, Luca presupuse că fiinţa ciufulită şi buhăită este de gen feminin. Apoi femeia scoase din gardul verde, ca dintr-un joben, un landou pliat. Îl desfăcu, îşi încărcă lucrurile – între timp apăru şi o umbrelă – şi se îndepărtă agale, pe o alee laterală, împingând grijulie căruciorul. Mulatra zâmbi cu toţi dinţii şi lui i se păru că seamănă cu un blitz.

Porni către Yves; mai avea zece minute la dispoziţie. Depăşi prefectura, pe care steagul se înfăşurase în jurul băţului, şi intră pe Gambetta, tixită cu magazine de o parte şi de alta, plină de lume ca o staţie de autobuz. Ieşi din aglomeraţie cotind pe Solferino, chiar dacă asta însemna un mic ocol. În curând, dădu cu ochii de Teatrul Sebastopol, imaginea căruia îi făcea de fiecare dată oraşul mai familiar, căci semăna izbitor cu clădirea vechii hale de carne şi peşte din Botoşani, pe geamurile căreia, se spune, apăruseră după război, din senin, icoane în miezul zilei, îngenunchind locuitorii urbei. În dreptul Centrului Evanghelic, adică imediat, făcu la dreapta pe Rue des Postes, după care intră în cartier, în direcţia pieţei Wazemme. Imobilul îl găsi relativ repede, iar apartamentul îl ghici dintr-o privire, după cutia poştală pe care scria: „A nu se introduce materiale publicitare, nu e coş de gunoi“. Yves îl întâmpină îmbrăcat într-un cămeşoi alb, african, de in. Locuinţa, din câte aflase, era închiriată, iar Luca o găsi şleampătă. Nu atât prin puţinătatea obiectelor, ce amintea de chilia unui călugăr, cât prin faptul că erau desperecheate şi dispuse fără noimă, fără pic de grijă pentru culori sau pentru ceea ce se numeşte ambianţă plăcută. Părea mai curând că proprietarul e pe picior de mutare, dar, din cauza unei întârzieri neprevăzute, e obligat să mai locuiască în acel loc câteva zile. Schimbară câteva amabilităţi şi Yves se retrase în bucătărie pentru a pregăti masa, prilej pentru Luca de a inspecta nestingherit camera: un dulap de lemn masiv, o masă de bucătărie scorojită, un pat de campanie, două scaune de trei feluri. Da, pentru că unul dintre ele era un bricolaj dintre două piese foarte diferite, adică un taburet căruia i se ataşase un spătar pluşat. De după dulap, o jumătate de afiş cu jumătate din chipul lui Che Guevara, iar pe una dintre uşi, o listă cu chestiuni pe care, probabil, trebuie să ţi le aminteşti zilnic:

„– cumpără produse AB (agricultură biologică), sigur nu sunt OGM (organisme genetic modificate);

– bio sau nu, nu cumpăra de pe internet, distruge convivialitatea străzii şi chiar pe micii comercianţi;

– nu cumpăra produse semipreparate, multe au ca liant lecitină de soia, care e importată din Statele Unite;

– e bine să reciclăm, dar e şi mai bine să reutilizăm: foloseşte drept ciornă spatele foilor imprimate pe o singură parte;

– foloseşte produse cosmetice ecologice netestate pe animele (dacă foloseşti aşa ceva);

– pentru a reduce volumul de apă consumat la baie, nu schimba toată instalaţia – e suficient să introduci o sticlă sau două în rezervorul cu apă;

– produsele congelate consumă energie atât la îngheţat, cât şi la dezgheţat;

– nu polua şi tu, fă autostopul!!!

– dacă ai economii, păstrează-le în bănci mici, care nu le investesc în industrii poluante sau armament;

– e cumva ziua unui prieten şi nu l-ai sunat?“.

După un timp destul de îndelungat, Yves sosi cu două farfurii de tablă şi o carafă cu apă. În farfurii, boabe de fasole fierte, simple.

„Ooo, dar de astea avem şi noi! Sunt fasole, nu?“, întrebă, cu maliţie bine temperată, Luca. Yves zâmbi satisfăcut, trase aer în piept şi-i explică:

„Da, toată lumea spune aşa, însă puţini sunt cei care ştiu că, de fapt, au în faţă fasole japoneză. Ştii ce înseamnă asta? Practic, aceste boabe care nu par cine ştie ce sunt adevărate miracole, sunt adevărate rezervoare de minerale, căci fasolea japoneză, şi numai ea, extrage din pământ absolut tot ceea ce e vital pentru organism. Gustă! Nu vei regreta! Sunt admirabile! Nimic pe lumea asta nu înlocuieşte fasolea japoneză, nici măcar pateul vegetal. Căci ea creşte în condiţii speciale, dacă nu de-a dreptul misterioase. Aş putea să-ţi povestesc…“. Spre norocul lui Luca, soneria de la intrare clincheti asiatic. Yves se întoarse însoţit de o doamnă corpolentă şi volubilă. După câteva secunde, bănui că e o militantă înfocată, care-şi propusese să doboare recordul la economia de duşuri lunare. Însă se înşelase; Yves i-o prezentă cu următoarele cuvinte:

„Claudette, recuperatoare de fructe la Wazemme“. Asta însemna, după cum a aflat ulterior, că, atunci când se termina piaţa, din mormanele de hârtii, lăzi descleiate şi folii de plastic, Claudette alegea cu grijă fructele rămase din diferite pricini: fie se vătămaseră la transport, fie începuseră să se strice, fie comerciantul le lăsase fiindcă nu mai avea chef să le care înapoi. Alteori, în vâltoarea retragerii, fructele erau pur şi simplu uitate, caz în care exemplarele găsite erau mândria recuperatorilor. Din asta trăia ea de câţiva ani. Când află că este român, femeia se entuziasmă peste măsură, semănând, după Luca, cu un aluat care creşte şi se revarsă, creşte mereu şi ia toate lucrurile înainte, înglobându-le în moliciunea lui. Cuvintele şi gesturile femeii umpluseră camera. Cică nu trecuse săptămâna de când cunoscuse un tânăr român la piaţă, un băiat tare simpatic şi săritor. Din păcate, a fost prins furând portofele şi a fost arestat de poliţie, după care nu a mai fost zărit. Oricum, a ţinut să-l asigure că era un băiat tare drăguţ şi că i-a fost tare milă de el. Încet-încet, în timp ce Claudette îşi desfăcea sacoşele, Luca află că şi în această meserie există reguli stricte; de pildă, nu poţi începe recuperarea fructelor şi legumelor înainte de terminarea pieţei. Doar în coşurile de gunoi poţi scotoci în acest timp, însă cu condiţia să nu deranjezi clienţii. Mai află că avusese o zi băftoasă, îi picase chiar şi o plasă cu scoici negre, dar ea nu mânca aşa ceva, nu erau de nasul ei, nici nu era sigură că i-ar fi făcut bine la stomac, aşa că se gândise să i le aducă lui Yves, şi se gândise bine, nu?, de vreme ce, iată, are un oaspete de seamă, venit tocmai din România. Turuind continuu, femeia goli la coşul de gunoi farfuriile cu fasole japoneză şi le umplu cu cireşe şi căpşuni una, şi cu castraveţi tăiaţi felii şi andive, cealaltă.

„Poftă bună!“ spuse femeia, în cele din urmă, mulţumită de masa bogată.

Yves nu se lăsă invitat a doua oară.

„Bune cireşe“, zise el, „sunt primele pe care le mănânc anul ăsta.“

„Patru euro kilu’, da’ o să se mai ieftinească.“

„Ia, Luca, nu te sfii!“, îl îmboldi Yves, „recuperând, luptăm împotriva societăţii de consum şi productivismului, vorba lui Philippe.“

„Luca, tu îl ştii pe Philippe?!“ se miră Claudette.

„Doar din auzite…“

„Oooo, neapărat trebui să-l cunoşti, e un mare om!“

„Chiar aşa? Toată lumea povesteşte de el…“

„Da, da, e o adevărată personalitate…“ se însufleţi femeia, gata să se reverse ca un aluat.

„Nepotul prefectului Poubelle!“ îi tăie Yves avântul şi râse.

„Eeei, aşa se laudă el… dar eu îl respect, să ştii! Eu recuperez fiindcă n-am din ce trăi, dar el nu, el o face politic, din convingere. Eu cred că dacă ar fi vrut, Philippe ar fi ajuns ministru, nu prefect!“

„Dar el ce anume recuperează?“ se interesă Luca.

„Ah, uite o căpşună bună-bunuţă!“, se entuziasmă Claudette din toată inima, „uite, ia-o tu Luca, tu eşti musafirul!“ N-avu încotro, mai ales că femeia îl urmărea cu sufletul la gură, gata să se bucure de bucuria lui. Muşcă.

„Ei, cum e?“ îl chestionă femeia, plină de emoţie, privindu-l drept în ochi.

„Gustoasă… Foarte gustoasă!“ îngăimă Luca.

„Păi da’, şase euro kilu’!“ se mândri Claudette, ca şi cum le-ar fi cumpărat cu adevărat.

„E foarte interesant ce recuperează Philippe“ reluă Yves firul discuţiei.

„Nu e specializat doar pe hârtie, fructe, fier sau haine, cum fac în general recuperatorii, ci adună de toate… Ştii de ce?… N-ai să ghiceşti!…“

„De andive nu spui nimic, Yves?“ se îmbufnă Claudette.

„Ei, de asta e mare Philippe“, continuă el, ignorând-o. „Fiindcă dacă te specializezi pe o singură chestie, ajungi să faci monopol, să te gândeşti la angajaţi… Or asta înseamnă exploatare…“ Claudette îşi aşeză resemnată mâinile în poală.

„Şi atunci la ce mai lupţi prin recuperare împotriva productivismului dacă te apuci să exploatezi, intrând în legile lui? Ei, ce spui?“ termină Yves raţionamentul. Luca, luat pe nepregătite, dădu evaziv din cap.

„Preşedinte ar fi ajuns, nu ministru, dacă ar fi vrut… Eu aşa cred!“ reveni femeia.

„Tot ce am aici în casă“ – îşi roti Yves privirea de jur împrejur –, „toate sunt de la Philippe… Sunt lucruri pe care oamenii le-au aruncat şi el le-a recuperat. Sunt bune-bunuţe! Şi perdelele, şi masa, şi scaunele… Şi aceste farfurii sunt tot de la el. Se poate trăi foarte bine cu ele!“

„Yves, da’ povesteşte ce le-a spus ălora la ziar. I-a lăsat cu gura căscată, nu alta!“ interveni Claudette. Apoi către Luca:

„Da, l-au dat şi la ziar…“

Yves se îndreptă către dulap; îl deschise şi începu să scotocească într-o cutie înaltă, ce adăpostise cândva un aspirator. Claudette zări lista de pe uşa dulapului şi îl dojeni că citeşte prea mult.

„Sunt sfaturi practice, din ultimul număr al Ecologistului“ răspunse Yves înfundat, cu capul în dulap.

„Uite că am găsit interviul!“ Se ridică şi se plasă lângă fereastră.

„Fiţi atenţi ce spune aici! Că de aia e mare Philippe: …Eu în viaţă am avut o singură deviză: cine aruncă un cui nu valorează nici cât el. E o deviză pe care am inventat-o chiar eu, într-o după-amiază. E foarte clară, nu? Cine aruncă un cui nu valorează nici cât el. Asta înseamnă că n-avem voie să trecem pe lângă un cui şi să nu-l ridicăm. Dacă n-o faceţi, intraţi în sistemul productivist. Iar asta înseamnă capitalism, uzură, exploatare, univers concentraţionar industrial. Eu întotdeauna mă aplec şi-l ridic. Voi faceţi ce vreţi, dar cândva veţi răspunde pentru asta, voi sau urmaşii voştri. Eu îl ridic şi-l pun într-un buzunar sau într-o pungă de plastic. E bine să ai mereu o pungă de plastic la tine. Aşadar, totul e simplu, până şi un copil de trei, patru ani e în stare să înţeleagă chestia asta: să nu trecem indiferenţi pe lângă un cui aruncat. Darămite când trecem pe lângă un bec, o saltea sau o chiuvetă!“

Claudette îl urmări fascinată, şoptind unele cuvinte înainte ca Yves să le pronunţe. În golul de după lectură, soneria clincheti din nou asiatic. Yves nu se grăbi să deschidă, aşteptă să sune şi a doua oară, parcă pentru a-i da timp celui din faţa uşii să realizeze că greşise adresa. Intră un tip înalt, ciolănos, într-un costum elegant, de culoarea nisipului ud. După ce făcură cunoştinţă, noul venit, Jacques, ciuguli familiar două cireşe şi o căpşună, apoi se retrase cu Yves în camera de alături. Abia când noul oaspete păşi pragul pentru a trece dincolo, Luca îi observă pantofii scâlciaţi şi palmele lăbărţate, de baschetbalist.

„Iar a venit după bani“ chicoti Claudette, redistribuind fructele rămase pe întreaga suprafaţă a farfuriilor, pentru a crea, parcă, impresia de abundenţă. Discuţia dintre cei doi dură puţin. Jacques le spuse la revedere, iar Yves rămase posomorât.

„E grăbit tare…“ încercă să lege discuţia Claudette.

„S-a dus să ducă costumul, expiră termenul“ explică fără prea mult chef gazda.

„Credeam că iar are nevoie de bani…“

„Nu, s-a ciondănit din nou cu Philippe…“

„Oh, Doamne, de parcă n-ar fi în aceeaşi barcă!“

Cât timp consumară ultimele fructe, Yves îl lămuri care e mărul discordiei: cei doi înţelegeau să lupte în mod diferit împotriva societăţii de consum, aşa că discuţiile dintre ei deviau cel mai adesea în certuri de nepotolit. Jacques era de părere că trebuie speculate toate slăbiciunile sistemului, ce derivau, în special, după opinia sa, din drepturile consumatorului şi publicitate. El îşi făcuse un mod de viaţă din asta. Se îmbrăca doar cu haine pe ambalajul cărora era specificat că pot fi schimbate într-un anumit termen, în caz că nu corespund gusturilor tale. Lua masa adesea în supermarket, ciugulind din toate câte puţin, până îşi făcea plinul. Produsele despre care considera că poate demonstra că nu corespund calităţilor de pe etichetă le cumpăra cu dragă inimă şi le returna pe jumătate consumate, cu tărăboiul de rigoare, solicitând banii înapoi. Philippe considera că e o cale greşită: prin programul strict pe care trebuia să ţi-l faci şi prin legislaţia pe care trebuia să o cunoşti perfect, nu puteai decât să intri, în cele din urmă, în logica sistemului. Dar Jacques, mai mult decât atât, voia să înfiinţeze o asociaţie care să-i promoveze ideile, eventual primind subvenţii de la guvern, ceea ce l-a scos din minţi pe Philippe. Cu un număr ridicat de membri şi cu un buget modest, Jacques era convins că ar putea declanşa ceea ce numea cu înflăcărare „revoluţia scobitorilor“. După scenariul său, lucrurile urmau să se deruleze în felul următor: la momentul h, de preferinţă într-o sâmbătă după-amiază, când supermarketurile sunt oricum arhipline, membrii asociaţiei – cu cât mai mulţi, cu atât mai bine – ar fi trebuit să invadeze marile magazine şi să cumpere doar atât, un pachet de scobitori. Cozile ar creşte infernal, clienţii cu portofele doldora ar da semne de nervozitate, încasatoarele şi-ar ieşi din minţi, profiturile ar scădea drastic. Cu bani puţini, efecte maxime. Repetate săptămână de săptămână, ar duce la faliment simbolurile consumismului. Şi asta înainte ca ei, militanţii, să intre în logica sistemului.

Claudette dispăru cu farfuriile şi se auzi robinetul de la bucătărie.

„Şi tu ce părere ai?“ întrebă Luca.

„Nu ştiu, acum chiar că nu mai ştiu…“, spuse Yves posomorât, „oricum trebuie să merg şi să discut şi cu ceilalţi…Vii şi tu?“ Ceilalţi erau grupul de militanţi care se întâlneau într-un bar african din Lille-ul vechi. Dacă tot mai beau o bere din când în când, se hotărâseră s-o facă în barul deschis de o asociaţie care luptă pentru drepturile negrilor. Stabiliră să meargă împreună acolo, însă fără Claudette, care voia să-i ducă unei prietene porţia de fructe rămasă în sacoşă. Se despărţiră la ieşirea din imobil. După ce păşiră în tăcere o vreme, către staţia de metrou Gambetta, Yves se destăinui: Jacques venise să-l anunţe că Philippe este bolnav…

„Nu mi-a trecut niciodată prin minte că i se poate întâmpla asta… N-am mai spus de faţă cu Claudette, ar fi dărâmat-o.“

Merseră, din nou, în tăcere. Când ajunseră în staţie, Yves, spre surpriza lui Luca, cumpără bilet şi îl compostă. Aşteptară fără să schimbe nici un cuvânt. Yves îşi înfundă biletul compostat în adâncul buzunarului drept de la pantaloni, ca şi cum ar fi vrut să uite de el. După un timp, spuse:

„Azi mă simt mai bătrân, nu cred că sunt în stare s-o rup la fugă în caz de control“.