Părul contează enorm

Se trezise destul de târziu şi, drept urmare, cam întârziase cu gimnastica de dimineaţă, ceea ce-i provoca o uşoară indispoziţie. Nu că ar fi fost în criză de timp – la stilul ei de viaţă, numai de asta nu se putea plânge –, ci, mai degrabă, vedea în astfel de incidente semne ale alterării voinţei. Adică exact ceea ce nu era cazul să i se întâmple. În cele din urmă, după deliberări interioare destul de încâlcite, admise un lucru foarte simplu: măcar astăzi, de ziua ei, putea fi mai blândă cu sine; şi aşa nu avusese cine ştie ce bani să se răsfeţe cu bunătăţuri şi nici măcar să încropească o mică petrecere. Cu o zi înainte, meditase destul de serios la varianta de a nu răspunde nici măcar la telefon, dar nu luase încă o hotărâre definitivă. Rămăsese să reia – după o cafea tare, cu mintea limpede – la cântărit farmaceutic argumentele pro şi contra. Trecuse de faza de încălzire şi tocmai se pregătea să atace exerciţiile mai dificile, când auzi soneria de la intrare. Întrerupse orice activitate şi rămase în mijlocul camerei, încremenită, în aşteptare. Da, era chiar soneria ei. Dacă în privinţa telefonului nu reuşise să ia nici o decizie, problema vizitelor nici măcar nu şi-o pusese. Nu aştepta pe nimeni, fireşte. Cu excepţia Mariei, care venea zilnic să o ajute. Dar pe ea, de fapt, nici n-o aştepta, aşa cum nu aştepţi nimic din ceea ce se petrece cu regularitate, cumva de la sine. Nici măcar nu-şi aminti dacă Maria de obicei suna înainte de a descuia sau intra pur şi simplu. Trebuie să fie cineva cu un cadou mare că de-abia îl duce, glumi pentru sine, în timp ce se îndrepta spre uşă. Ori un imens buchet de trandafiri, dintre cei mai scumpi, normal, de la un admirator secret, mic, chel şi cu bube în cap. Privi pe vizor şi nu văzu decât o tânără doamnă cochetă, al cărei parfum de firmă deja spărsese uşa, dând năvală în apartamentul ei strâmt, cu o cameră. Se gândi că ea trebuie să miroasă groaznic a transpiraţie.

„Cine e?“, întrebă, cu speranţa că e vorba de o confuzie, mai ales când realiză că este încă în pijamale.

„Cine e… Cine e… Eu sunt, cine să fie?“, răspunse, vag agasată, doamna cochetă, de parcă-i vorbea soţului care făcea o glumă răsuflată, la o oră nepotrivită.

„Care eu?“, insistă, convinsă că e o greşeală.

„Eu, Moş Crăciun.“

„Vă rog frumos, pe cine căutaţi?“

„Pe tine, Laura, fir-ai tu să fii, doar nu pe Brad Pitt! Deschide odată!“

Şi mai adaugă ceva ce, de obicei, o tânără doamnă cochetă nu scoate pe gură, dar după care Laura realiză imediat că e Nena. De altfel, singura dintre puţinele sale cunoştinţe – o prietenă din copilărie, de fapt – care stăpânea un impresionant vocabular argotic, mereu împrospătat.

„Laura, scumpo, văd că ai fi în stare să mă laşi să scheaun ca un căţeluş la uşa ta…“, mai zise prietena, strângând-o superficial în braţe, de frică probabil să nu-şi şifoneze rochia.

Era mai mult de un an de când n-o văzuse pe Nena. De fapt, de când ea nu-i mai călcase pragul, căci altfel traseele lor erau destul de diferite. De ce nu o recunoscuse? Oh, da, desigur, din pricina toaletei. Oare ce o apucase să adopte o asemenea ţinută? Rochie de vară cu buline de diferite mărimi şi culori, părul prins conci şi pălărioară… Ea, purtătoare înverşunată de blugi şi de bluziţe sexy, până deasupra buricului, sau de tricouri mulate. Privind-o mai atent, constată că-i dispăruse şi ineluşul de argint din nara stângă.

Nena deja se simţea ca acasă. Îşi pusese pălăria pe globul pământesc de pe televizor, îşi desfăcuse părul, îşi aprinsese o ţigară şi începuse să se scarpine în cap.

„Cre’ c-am făcut naibii păduchi de la şampoanele astea ce le laudă la televizor“, mormăi trăgând cu sete din ţigară, „cre’ c-o să-mi trag o spălătură cu gaz pe rahatul ăsta al meu de păr, ca la mama acasă“.Laura o învălui cu o privire amuzatăşi îşi luă adio de la exerciţiile cu un grad înalt de dificultate, cum le numeau cărţile care-i ticseau un raft de bibliotecă. Nu apucă să o întrebe dacă doreşte ceva, că Nena i-o şi luă înainte, în stilul caracteristic:

„Da’ ceva de băut n-ai, gagico? Că-mi cade părul ceva de nu-i adevărat… Uite-aici!“ Şi-i băgă între ochi trei fire lungi de păr, gălbui, proaspăt colectate. Gazda întoarse privirea şi se grăbi după lichidul solicitat.

„De la stres, gagico!“, strigă după ea în bucătărie.

„Şi de la poluare“, adăugă, după un moment de gândire.

Laura dădu la o parte, cu piciorul, perdeluţa de la rafturile de sub chiuvetă şi, flexându-şi genunchii şi lăsându-se uşor pe spate, evaluă toate posibilităţile.

„Bere, gin sau coniac?“ o întrebă tare, poate prea tare pentru o casă atât de mică.

„După tot ce mi se întâmplă în ultima vreme, fată, tare aş începe cu un coniac mic…“, zise, înfăşurând tacticoasă firele de păr în jurul arătătorului. Ţigara, exilată în colţul gurii, îi trimitea fumul drept în ochiul stâng, făcând-o să lăcrimeze.

Laura prinse, cu neaşteptată abilitate, sticla de coniac între primul şi al doilea deget de la piciorul drept şi o puse pe măsuţa mobilă, foarte joasă, mult mai joasă decât cele obişnuite, alături de mai multe pahare care se aflau deja acolo. La scurt timp, apăru în cameră, împingând măsuţa când cu vârful degetelor, când cu fluierul piciorului. O aduse până în dreptul măsuţei fixe dintre fotolii, aproape atingând călcâiul musafirei, care stătea picior peste picior, şi se lăsă în fotoliu. Din această poziţie, desfăcu relativ simplu capacul cu clapă al sticlei.

„Fată, da’ eu abia acum văd, tu eşti în pijamale… Cre’ că te-am ridicat din pat, zi drept!“

„Nici vorbă, stai fără grijă, îmi făceam exerciţiile…“

„Lasă vrăjeala, mai bine zi un’e-i tipu’, vezi să nu-i îngheţe ouţele pîn frigider pe undeva…“

„Aşa mă ştii tu pe mine…?“, spuse Laura, pe tonul unei supărări jucate, străduindu-se să toarne în pahar. Apucase sticla cu aceeaşi priză ca în bucătărie, numai că, grea fiind, era dificil de cumpănit. Piciorul îi tremura imperceptibil.

„Tot blestematele alea de eserciţii? De cân’ te ştiu, numa la eserciţii ţi-e gândul… O să mori în şpagat, fată, ascultă la mine!“

Reuşi să toarne însă doar câteva picături.

„Io în locul tău aş mai lua o pauză… Că dac’ te stresează chestia asta, păţeşti ca mine, ţi se răreşte păru’ ca la babe.“

Simţi cum îi încolţeşte transpiraţia pe frunte. Strânse şi desfăcu de câteva ori la rând degetele de la picioare, să le relaxeze. Atacă stica din nou.

„Şi dacă cheleşti, adio!, nu se mai uită nimeni nici cu fundu’ la tine… Zău! Păru’ contează enorm! Cre’ că o să-l spăl cu urzici, că ştifturile astea de şampoane de la magazin... poţi să te pişi în ele.“

Hop, încă un pic, şi lichidul începu să curgă. În valuri inegale, balansând sticla. Realiză că nu stăpâneşte situaţia şi intră în panică. Degetele se sforţau din răsputeri să nu scape recipientul, albindu-se de efort. Tremurul se accentuă, devenind vizibil.

„Aşa că, gagico, mai dă-le-n spanac de eserciţii, dacă nu vrei să umbli ca Teli Savalas.“

Cu un ultim efort, îşi răsuci laba piciorului către exterior. Paharul se umpluse; din pricina mişcărilor ezitante, stropi mari de coniac se răspândiseră pe măsuţă.

„Mulţumesc, ajunge!“, glumi musafira.

Sticla se lovi de marginea măsuţei, apoi pocni sec de parchet. Laura răsuflă uşurată şi îşi şterse fruntea transpirată cu genunchiul.

„Zici tu, Nena, aşa, dar îţi spun pe pielea mea, dacă nu faci câteva zile un exerciţiu, se cunoaşte, să ştii.“

„Offf, de când te cunosc, mereu mă toci cu chestia asta… E foarte mişto coniacul! Şi la câte mi s-au întâmplat în ultimele zile, chiar că îmi prinde bine… Da’ ce-s alea, scumpo!?“, şi se repezi entuziastă către desenele de jos, de lângă canapea. Ridică două foi, le îndepărtă expert, să le poată privi de la distanţă, şi fluieră admirativ. Smulse şi desenul aflat în lucru pe şevaletul încropit, răsturnă din greşeală o vază cu flori uscate aflată la nivelul parchetului şi se instală în fotoliu, cu picioarele sub ea.

„Să nu spui că tu ai făcut chestiile astea!“

„Dar cine să le facă, mă rog?“

„Io cre’ că tipul din frigider le-a făcut, ha!, ha! Ăla de-i îngheaţă acu’ ouţele…“ –, şi îşi aprinse o nouă ţigară, după ce o mirosise cu vădită plăcere, trecând-o pe sub nările fremătătoare de mai multe ori.

Laura îşi petrecu piciorul drept pe după gât şi-i răspunse, icnind uşor:

„Ba chiar eu le-am făcut, şi nici nu-s mare brânză, sunt doar nişte desene pentru copii…“

„Zău, fato, eşti de-a dreptul inconştientă… Cum spui asta? Eu nici cu mâna nu pot face aşa ceva, darămite cu piciorul… Dacă pun eu acu’ mâna şi-ţi fac un lup, nici nu ştii dacă nu cumva-i o rachetă din Star Trek sau vreun vibrator ceva… Sunt nişte capodopere, fato, ascultă la mine!“

„Eşti drăguţă, Nena, dar nu-s decât nişte desene pentru copii…“

„Las’, nu mă-nvăţa tu pe mine… Îs geniale, fato! Nu ştii că eu, când am terminat seralul, am lucrat ca suplinitoare de desen? Aşa că mă pricep, nu te mai fandosi. Eşti prea modestă, zău!“, zise prietena din copilărie, turnându-şi singură în pahar.

„Am citit în ziar de un concurs pentru ilustrat o carte pentru copiii, la o editură, şi atunci m-am gândit să fac astea… Zici că-s expresive?“

„Expresive? Vorbeşti prostii! Zici că-s adevărate, fato. Când mă uit la lupul ăsta, dacă aş fi copil, mi-ar tremura chiloţii de frică, zău.“

Pe Laura o pufni râsul.

Îşi coborî piciorul drept de după cap şi îl ridică pe stângul.

„Uite-l ce fioros e, mă molipseşte şi pe mine! Auuuuuuu! Uauuuuuuuu!“ –, şi se năpusti asupra Laurei, cam cum îşi imagina că se repede lupul din Scufiţa roşie asupra bunicuţei. Laura se lăsă instinctiv pe spătarul fotoliului şi se apără, chicotind, cu singurul picior disponibil.

„Auuuuuuu! Hauuuuuuu!“

„Nu fi nebună, Nena, încetează, ştii că mă gâdil….“

„Auuuuuuu! Hau-hau-hauuuuuu!“

„Gata, Nena, te rog frumos!“, gâlgâi Laura, printre râsetele involuntare. Exact aşa făceau şi când erau copii, la bloc. Cineva spunea o poveste şi Nena intra brusc în pielea unui personaj, sâcâind pe toată lumea. La început era amuzant, însă ea nu ştia niciodată să se oprească; copiii se supărau şi plecau în casă.

„Nu mă las’ până nu te pap toată! Auuuuu-hauuuuuu!“

„Nena, piciorul!!! Au!“

Laura se făcu lividă. Stătea nemişcată, cu faţa înlemnită. Doar printre buze îi ieşiră câteva cuvinte:

„Piciorul. Ajută-mă!“

„Ce ai, fată, doar nu te-am lovit, nu?“

„Cârcelul…, icni Laura, ajută-mă să dau piciorul de după cap.“

„Păi, aşa spune, scumpo!“

O întinse pe canapea şi prinse a-i masa piciorul.

„Acu’ îl fugărim, cât ai zice peşte!“

Laura închise ochii, receptând doar jumătate din şuvoiul de cuvinte – întrerupt, e drept, de înghiţiturile de coniac – care se abătu asupra ei. Cuvintele atrăgeau după sine imagini din copilărie. Probabil că despre asta era vorba. O vedea pe mama Silviei, o femeie plăpândă, sărăcăcios îmbrăcată, dându-i de grijă ei, Laurei: „Să stai cu ochii pe sălbatica asta… am încredere în tine… cu altcineva n-aş lăsa-o… să nu-i dai voie să se înhaite cu golanii… să-mi spui mie dacă….“. Silvia? Da, pe atunci Nena se numea Silvia. Aşa îi spuneau de acasă. Nena şi-a spus ea singură. Când era ceva mai mare. I se părea un nume interesant, „excitant, fato!“. Mergeau împreună în oraş. La film. Mai rar, la discotecă. Asta după accident. Mult după aceea. „Îmi place să ies cu tine, îi spunea Nena, toţi băieţii se uită la mine.“ Şi râdea. Avea părul frumos Nena. Maică-sa i-l spăla cu zeamă de urzici. Nena era şmecheră. Mereu spunea că vrea la baie şi dispărea. Niciodată nu reuşea să fie „cu ochii pe ea“. Laura plângea de ciudă. Fiindcă era aşa proastă să o creadă şi fiindcă şi-o imagina sărutându-se cu băieţii. Se întorcea acasă nenorocită. Îi invidia pe ceilalţi oameni că îşi pot ascunde faţa în palme. Asta ar fi vrut şi ea să facă. Nena venea târziu şi zgrepţăna la uşa ei. Voia să o conducă Laura acasă, să o vadă mama ei. Altmineri n-o mai lăsa niciodată în oraş. Se milogea de ţi se rupea inima. Se jura că nu făcuse nimic rău, că nici măcar nu se plimbase de mână „cu nespălatul ăla“. Promitea câte în lună şi-n stele. Până la urmă, Laura se îndupleca. Cu greu, după dialoguri prin uşă. După rugăminţi fierbinţi şi promisiuni solemne. Nu dura mult şi o luau de la capăt. Mama Silviei îi dădea din când în când, drept răsplată, bani de o prăjitură. În zadar o refuza, până la urmă se trezea cu banii în buzunar. Ea se simţea prost. Ştia că nu merită banii ăştia. Odată a vrut să-i dea de pomană unui cerşetor. Oare de ce avea mama Silviei atâta încredere în ea? Fiindcă n-avea mâini?

„Tu ai început să sforăi, fato! În timp ce eu fac bătături în palme, fir-ai tu să fii!“

Laura o privi buimacă… Şi aşa buimacă găsi de cuviinţă să-i facă din ochi.

„Ehe, văd că ţi-ai revenit, gagico. Un coniac mic şi eşti ca nouă, ascultă la mine! Îţi pun?“

Laura dădu energic din cap că nu.

„Io o să-mi mai pun un strop, că mi s-a dus toată vlaga frământând aici la aluat.“

Soarele pătrunse în cameră drept, proiectând un spot luminos pe peretele din spatele fotoliilor. Desenele admirate nu cu mult timp în urmă erau unul în bibliotecă, unul sub un fotoliu şi unul printre frunzele ficusului din colţ.

„Ce mai face mama ta, Nena?“ întrebă gazda, alungindu-şi obrajii tremurători şi strângându-şi gura pungă în efortul de a înghiţi un căscat involuntar.

„Păi, nu ţi-am spus, fată? S-a strâns cât o stafidă, poţi să calci pe ea prin casă din greşeală.“

„Eşti nebună de-a dreptul, tu!“

„Şi-i blândă de să n-o recunoşti. Dac-o calci, nici au! nu zice. Numa’ se uită cu ochii jilavi la tine…“, mai adăugă, oftând.

„Aş trece într-o zi pe la ea“, zise Laura, îndreptându-se spre fereastră.

„M-a întrebat acu’ jumate de an de tine… Ce mai face fata aia fără mâini, şi-a găsit serviciu? Şi pe mine mă pisează cu serv…“

„N-ar fi mai bine să treci pe bere, Nena? Zău, nu-i cam dimineaţă pentru coniac?“ spuse blândă, privind pe fereastră, ca şi cum ar fi vorbit cu cineva de pe stradă.

„Aoleu, cât e ceasul, fată? La unu tre’ să mă-ntâlnesc cu Relu în faţă la Mall…“

„Cine-i Relu? Eu îl ştiam pe unul Angelo…“, şi se întoarse cu faţa.

„O, Doamne!, fată, pe ce lume trăieşti!? Am şase luni de când m-am despărţit de Tudor, iar Angelo, drăguţul de el, a fost înainte. Şi acum mă sună de ziua mea.“

„Cine, tu?“

„Angelo, tu, fată, că grea de cap mai eşti! Îmi trimite SMS-uri că mă iubeşte în fiecare uichend…“

„Hei, ce faci, stinge imediat!“, strigă Laura, apropiindu-se.

„Ce ţipi aşa? Ce să sting?“, strigă la rândul ei Nena, cu mâinile în lături în semn de nevinovăţie, privind deconcertată în jur.

„Ţigara, tu! Ai aprins-o de la filtru!“

„Serios? Mda, ai drepatate, fir-ar să fie! Într-o zi o să-mi fumez sulurile de hârtie igienică şi nici n-o să bag de seamă“, zise cu o mină serioasă, strivind cu încrâncenare filtrul de fundul scrumierei.

„Şi Relu ce zice, tu?“, reînnodă Laura discuţia.

„Despre ce, fată, că nu mai ştiu unde rămăsesem.“

„Despre SMS-uri…“

„Pe ce lume trăieşti, dulceaţă, cum să-i spun asta lui Relu? Încă nu m-am defectat de tot la bambiluşcă…“

„Nena, nu mai pricep nimic, atunci de ce n-ai rămas tu cu Angelo?“

„Of, fată, nici eu nu ştiu. Mi-a sucit capul zăpăcitul ăla de Tudor, cu poantele lui libidinoase. Mi s-a pus pata pe Angelo, drăguţul, că nu mă face să râd… că-i prea serios pentru o tipă aşa de gaşcă… că… prostii!“

Laura, vorbind, începuse să-şi adune, unul câte unul, desenele. Nena îşi dădu cu degetele răşchirate prin păr, culese două fire lungi şi începu să le înfăşoare în jurul paharului cu coniac. Firele, încăpăţânate, alunecară. Nena o luă de la capăt, cu o răbdare necontrolată.

„E doişpe, Nena, la cât trebuia să te întâlneşti cu tipul tău?“, spuse într-un târziu Laura, aproape şoptit, nevrând parcă să o întrerupă din gesturile ei mecanice.

„Mă gândeam ce bine e aici, la tine, Laura. Câtă linişte! Te invidiez, fată! Nici nu ştiu dacă să mă duc să mă întâlnesc cu scârţarul ăla de Relu. Sunt foarte supărată pe el!“

„Poţi să mai stai, întotdeauna eşti binevenită…“, spuse cu aceeaşi voce scăzută.

„Îmi place la tine, ţi-ai făcut cuibuşorul tău… te invidez, fată.“

Laura se apropie de Nena, cumva în vârful picioarelor.

„De fapt, ca să fiu sinceră, am venit la tine fiindcă simţeam nevoia să vorbesc cu cineva…“, continuă musafira, adoptând tonul discret al prietenei din copilărie. Laura se aşeză pe braţul fotoliului, lângă umărul ei.

„Zi, fată, zi ce vrei… ştii că te ascult“ îi şopti la ureche, aplecându-se. Nena o cuprinse în braţe, gata să izbucnească în lacrimi. Laura îşi frecă fruntea de părul ei, cu afecţiune. Nena regretă din plin că vechea sa prietenă nu are mâini să o strângă. Să o ocrotească şi să o alinte. La acest gând, lacrimile îi ţâşniră instantaneu.

Într-un târziu, după ce se potoli, începu să-i povestească Laurei despre relaţia ei „de tot rahatul“ cu Relu. Pe Tudor l-a părăsit destul de repede, imediat ce glumele au început să se repete. Nu i s-a mai părut haios. Întotdeauna personajele poantelor sale erau organele genitale „de ambe sexe“. L-a cunoscut pe Relu. I s-a părut şarmant. „Mi-am prins urechile, fato, pe bune!“ Când se gândea acum, îi venea să-şi dea cu pumnii în cap. Folosea parfumuri „adevă“ şi era mereu ocupat. Avea o mapă cu hârtii. Se ocupa cu afacerile. Îşi făcea timp pentru ea. O ducea cu maşina în afara oraşului, o lua cu „lugu-lugu“. Aşa au „intrat pe felie“. S-a mutat la el. A început să-i facă „greţoşenia aia“ de biftec tartar. Da, o scotea în continuare în oraş; dar nu voia să meargă să o vadă pe mama ei „de nici o culoare“. Îi cumpăra mai tot ce voia, dar nu-i dădea bani pe mână. Îi arăta ce, iar el plătea. Pentru asta, cel mai adesea se întâlneau la Mall. „Un scârţar, fato! Ce, crede că o să fug cu banii lui!?“ Meteahna asta a lui o scotea din sărite.

Laura, desfăcându-se din braţele ei înmuiate, o întrebă dacă nu i se făcuse sete, căci ea ar bea un pahar cu apă. Nena spuse că da, i se uscase gura, şi îşi desfăcu o bere.

A început să-i spună cum să se îmbrace. Să pretindă. Să-i dicteze. Să nu umble „ca o cadaoală“. Voia rochii vaporoase, ca-n filme. Sandale elegante. Pălăriuţe. Buric acoperit. Să mai lase naibii guma de mestecat.

Laura trase sertarul de sub bibliotecă şi scotoci după un pieptene. Îl dibui şi se îndreptă către fotoliu. Cu piciorul în care avea pieptenele sprijinindu-se pe călcâi.

Îi vorbea totuşi frumos. Doar din când în când mai sărea calul. Dacă s-ar fi lăsat, i-ar fi împletit codiţe de şcolăriţă când ieşea din casă. Ar fi vrut ca ea să roşească atunci când i se adresează cineva. Să-l lase numai pe el să vorbească. Să-i spună că-i „futere de dăştept“. Să tremure toată când punea mâna pe ea. „Să mi se umezească chiloţeii brusc şi instantaneu, fato, înţelegi?“ Să zică „da“. Să fie „fioroasă“ în pat. Mai dihai decât o „penală“. Să geamă de plăcere chiar dacă nu-i place. Să-şi umple gura cu sexul lui la duş, că asta-i slăbiciunea „boierului“. Chiar dacă ea detestă postura, că-i bate apa în ochi. Să-i înghită sămânţa şi nu, ferească Dumnezeu, s-o scuipe. Să-i spună că-i delicioasă. Să-i spună că-i prima dată când face chestia asta. Că „a dat pe spate“ de plăcere.

Laura se aşeză pe parchet în faţa fotoliului şi îi făcu semn să aplece capul. Începu să o pieptene, cu mişcări prudente.

Ea a vrut să lucreze. Să aibă proprii bani. Să-şi cumpere „ce vrea muşchii ei“. S-o ajute pe maică-sa. Să se laude că are serviciu. Poate chiar să strângă ceva. De aici a început scandalul. A căutat în ziare, pe furiş. Săptămâni la rând. El a găsit un ziar subliniat şi s-a enervat. Voia să se ducă la un concurs pentru secretară. Să facă o cafea, ştia. Relu a spus că-l cunoşte pe tip. Face afaceri cu mobilă, cu străinii.Caută „futeuze“ pentru semnat contracte, nu secretare. Ea l-a acuzat că minte. El „i-a halit o labă“ că şi acum o simte. S-a supărat foc pe el. Trei zile nu i-a vorbit. Acum s-a mai îmbunat. Va merge la Mall şi-i va cere un parfum scump „de dai în bâlbâială“. Poate va reuşi să-l vândă după aceea, să facă un ban. Să-i cumpere ceva bătrânei. Poate să pună ceva deoparte.

„Mi-e frică, fato, că o să mor scofâlcită şi săracă de n-o să am bani să mă piş în centru…“

„Tu, săracă!? Mă faci să râd….“

„Cât e ceasul, scumpo, că nu vreau să scap ocazia să-l iert?“

„E unu fără douăzeci!“, zise Laura, uitându-se la ceasul din hol.

„Am fugit, dulceaţă!“, mormăi cu clama în gură şi cu mâinile strângând părul în coc.

„Mi-ai văzut cumva pălăriuţa?“, adăugă după un moment, dezorientată.

„E pe glob!“

„Şi aş vrea să te mai rog o chestie…“, spuse ezitând.

„Roagă-mă“, o încurajă Laura.

„Dacă scârţarul ăsta de Relu îmi dă papucii şi-s lefteră, m-ai duce până la Iaşi? Eu, ca însoţitoare, aş merge şi eu gratis… Angelo s-a mutat la Iaşi…“

„Oricând Nena, fii fără grijă…“

„M-ai salvat, fată!“, şi o zbughi, ca şi cum doar atât aşteptase să audă.

Laura se întoarse în casă. Pe fereastră, o văzu cum urcă, precipitată, într-un taxi.