Nevasta de la ora şapte

Ieşi din clădirea înaltă din sticlă fumurie fără a arunca nici o privire înapoi. Călca apăsat şi rar, privind la bombeurile pantofilor Timberland, lustruiţi impecabil. Nu reuşise să-i răspundă nici portarului, care-i urase probabil ceva de bine, zâmbind ca într-o reclamă la aţă dentară. Se simţea sătul până-n gât să zâmbească şi să vorbească frumos. Să fie politicos. Să nu aibă voie să se enerveze. Asta făcea toată ziua.

„Băga-mi-aş pixul“, şopti printre dinţi, involuntar. Se aruncă în maşină şi îşi scoase sacoul şi cravata. Asta însemna că era vineri. În celelalte zile, doar îşi slăbea nodul la cravată.

Intră în trafic din instinct, cu mintea golită de orice iniţiativă. Mergea unde merge şuvoiul.

Doar era vineri.

Imaginile din jur îi intrau în creier ca nişte baloane de săpun într-un ventilator.

Ajunse la marginea oraşului, unde opri. Nu voia să ajungă în altă localitate. Sau voia, dar nu foarte tare. Cu altă ocazie.

Ieşi din maşină şi privi dealurile.

Totul era foarte frumos. Nimic nu era frumos.

Iar până la şapte mai erau două ore.

Cât mai era până la ora şapte? Privi din nou ceasul. Două ore.

Uneori i se întâmpla să se întrebe ceva şi să uite ce a întrebat.

Alteori i se întâmpla să răspundă la ce a întrebat şi să uite ce a răspuns.

„Băga-mi-aş pixul“, îi răsună în cap.

Vocea lui. Sau amintirea vocii lui.

Îl dureau tâmplele. Durerea de sfârşit de săptămână. Nimic anormal, totul e sub control. Vânzările merg bine. Care vânzări? Tresări. Amintirea vocii şefului.

Intră într-un bar şi comandă o sută de coniac. În primul bar de lângă maşină.

Trăgea cu urechea la ce vorbesc oamenii, dar cuvintele îi intrau în creier ca nişte baloane de săpun într-un ventilator. Îi plăcea fumul gros. Îi plăcea mizeria de acolo. Îi plăceau oamenii ăia urâţi, ştirbi şi neraşi. În fond, bine că mergeau vânzările. Care vânzări? În rate, cum care?

„Băga-mi-aş pixul“, contracară vocea lui amintirea vocii şefului.

O tăvăleală cu Carolina, o tăvăleală cu Carolina, îi suna în cap.

Până la şapte mai era o oră.

Ar fi fost frumos ca din fumul gros să înceapă să plouă. Să curgă bere gârlă în halbele ştirbilor. Să se bucure şi nenorociţii. Să danseze în ploaie.

Pe el, Carolina îl va salva. Îi va suge toată durerea de cap din cap.

Doar e vineri.

Cât mai era până la şapte?

Dădu coniacul peste cap şi o sună, deşi ştia că vine. Nu-i răspunse nimeni. Nu lăsă nici un mesaj. Poate era cu alt client.

„Băga-mi-aş pixul!“

Şapte era ora lui, nu i-o putea lua nimeni. Plătea pentru ea. Era client fidel. Nu era datornic.

O tăvăleală cu Carolina, o tăvăleală cu Carolina.

Doar făcea vânzare, nu? Nu-i putea lua nimeni ora.

Butonând telefonul cu disperare, termină şi al doilea pahar de coniac. Carolina nu răspundea. Intră în panică. Era prima dată când i se întâmpla asta. De obicei, Carolina îl aştepta. Acolo, în apartamentul ei închiriat.

Se simţea nedreptăţit.

Întotdeauna, la sfârşit de săptămână, se lăsa pe mâna Carolinei. Îl aştepta într-o lenjerie intimă cumpărată de el. De culoarea nisipului. Şapte era ora lui. Nu-l interesa în rest.

Se simţea înşelat. Nu era corect. El nu dăduse buzna niciodată la altă oră. Nu-l interesa cu cine şi-o trage în rest. Dar la şapte trebuia să fie acasă, pentru el. La şapte era ca şi nevasta lui.

Carolina îl ştia. Îi cunoştea toate mofturile.

După o tăvăleală cu Carolina, era pus pe picioare.

Îl dureau tâmplele.

Totul e sub control. Nimic nu e sub control.

Carolina îl înşelase.

Ca ultima târfă.

Carolina şi-o trăgea cu altul când era ora lui. O durea în paişpe de durerea lui de cap. De oboseala lui. De faptul că luni trebuia să fie din nou la serviciu. Să vorbească frumos şi să zâmbească. Să nu se enerveze. Să crească vânzările.

„Băga-mi-aş pixul!“

Carolina, căţea în călduri – scrise cu cretă pe un gard imaginar.

Hotărî să o sune pe Renata. Era un fel de prietenă a ei. Atât cât pot fi prietene două femei din această branşă. Îi vorbea destul de des de Renata, pe care o adoptase. O învăţase meserie. Îi dăduse numărul ei la începutul relaţiei lor. Dacă nu dai de mine, ţi-o recomand pe Renata, îi spusese ea atunci. Dar nu fusese nevoie.

Renata răspunse.

Nu-i explică prea mult cine-i, că ea zise: aaa, clientul de la ora şapte! Nu ştia nimic de Carolina. Absolut ni-mic. Nu se văzuseră de câteva zile. Ea era disponibilă. Da, chiar şi în acel moment.

Se aruncă în maşină şi porni spre oraş.

O tăvăleală cu Renata, o tăvăleală cu Renata, îi suna în cap.

Începuse să se întunece.

În drum, trecu pe la blocul Carolinei. Toate luminile erau stinse. Stinse de-a binelea. Bâjbâi prin cartier şi găsi adresa.

Renata îl aştepta într-un halat de satin. Pe dedesubt se profila goală. Era de statură medie, plinuţă şi cu o figură ghiduşă.

„Cât te dezbraci, mă duc la baie“, zise ea.

O auzi cum urinează îndelung.

Apartamentul era modest, două camere semidecomandate. Probabil închiriat. Mobilă puţină şi desperecheată. Pe pat, o cuvertură ţărănească. Se aşeză în fotoliul desfundat şi începu să se dezbrace fără chef. Aerul de improvizaţie sărăcăcioasă îi tăia elanul. Nici un pic de căldură, nici un pic de imaginaţie. Nici o floare. La Carolina totul era dischisit.

O auzi pe Renata cum se spală pe mâini şi se şpreiază. Dar nu o auzi trăgând apa.

O văzu intrând vioaie şi durdulie, cu sexul ras. Lăsase halatul în baie.

„Ce e? Suntem cam morocănos?“

El dădu din cap că da. Începu să-l dezbrace cu dexteritate.

„N-avem voie să fim morocănos“, mormăi ea.

Îl ridică în picioare ca la o vizită medicală şi trecu la acţiune. Începu prin a-l ciupi cu dinţii de sfârcuri, apoi, puţin câte puţin, coborî în zona pubiană. Emana un puternic miros de spray ieftin. Dar admise că utiliza cu îndemânare limba, aproape la fel de bine ca şi Carolina. Într-o felaţie, dacă nu ştii să foloseşti limba, ai dat chix, îi explicase odată Carolina. De atunci era mereu atent la acest detaliu. Simţi membrul întărindu-i-se – şi parcă începea să-i mai treacă oboseala. În timp ce-şi făcea treaba, Renata îl privea cu ochii mari, albaştri, şi încerca să-i zâmbească, ceea ce-i dădea o faţă destul de sinistră: de câine care mârâie, apărându-şi cu îndârjire osul.

„Ei, aşa mai venim de-acasă! Suntem frumuşică foc! Să punem şi-o căciuliţă să nu răcim“, vorbea cu sexul lui, pe el ignorându-l complet.

Trase un sertăraş de la comodă şi scoase un prezevativ. Îl desfăcu cu dinţii. Îi prinse capătul între buze, se lăsă în genunchi şi, înainte de a i-l derula pe membru, începu să-l morfolească, aşa cum fac copiii mici cu suzeta, şi să imite orăcăielile sugarilor: oa-aa!, oa-aa!, oa-aa! El găsi că e o glumă destul de reuşită. Zâmbi.

„Ţi-a plăcut suzeta mea, aşa-i?“

Dădu din cap că da.

„Să trecem la treabă şi să alungăm supărarea!“ zise ea plină de optimism şi voie bună, de parcă nu mai făcuse de mult treaba asta.

Ajunse la spatele ei. Un spate lat, puternic.

„Eşti ardeleancă?“ o întrebă, gâfâind uşor.

„Da, da’ de unde ştii?“ îi întoarse o altă întrebare, cu vocea înfundată în pernă.

„Mi-am dat seama după accent“ îi răspunse, cu vocea tremurând abia perceptibil.

„Dacă nu-ţi place aşa, putem schimba poziţia…“

„Nu, e foarte bine… că putem sta de vorbă…“

Sexul ei ras nu tocmai de curând îl înţepa uşor. Găsi că are pielea din zonă scorţoasă, parcă tăbăcită. Bătături profesionale, îi trecu prin minte.

„Eşti de undeva de la ţară?“ o întrebă, fără nici o nuanţă peiorativă.

„Da, dintr-un sat de lângă Cluujj… da’ cum ţi-ai dat seama?“ îl chestionă curioasă, cu vocea venind parcă din fundul unei fântâni.

„M-am gândit şi eu aşa… după cuvertură…“, îngăimă el, cu glas pierit.

„Da, e de la mama. Ţin foarte mult la ea. O iau peste tot pe unde lucrez…“

Apoi tăcură amândoi, căci lucrurile se precipitaseră.

Când se epuiză, se lăsă mulţumit, cu ochii închişi, pe spate. Durerea de cap începuse să-l lase. Renata sări în picioare, să se mai dezmorţească.

„Ce facem, o mai pregătim de-o tură?“ i se adresă veselă.

El îi făcu semn din deget că nu.

„Poate vinerea viitoare“, spuse după un moment, cu gura încleiată.

„N-am vrut să-ţi spun de la început, dar tot o să afli… Carolina s-ar putea să-şi fi găsit pe cineva şi să se retragă din meserie… Cel puţin aşa se vorbeşte…“, zise ea, cu o umbră de stinghereală.

El tăcu. Tăcu şi ea.

După câteva momente, o auzi intrând la baie. Îi ajunseră la urechi câteva plescăituri indecente. De data asta, urmate de zgomotul apei trase.

Se ridică cu greu şi începu să se echipeze.

Îi lăsă banii pe masă şi o şterse cât încă se mai auzea duşul funcţionând.

Acasă se aruncă îmbrăcat în pat, cu un pahar de coniac în mână.

Cu ochii ţintă în tavan.

În cap nu-i răsunau decât un urinat îndelung şi nişte plescăituri indecente.