Capitolul 5

Frontiere şi teritorii medievale. O discuţie istoriografică

Istoricii, auzim tot timpul, trebuie să-şi vadă de propriile lor treburi, investigarea experienţelor concrete din trecut, şi să lase „filozofia istoriei” (care este o activitate sterilă, abstractă şi oricum perfect inutilă) în seama filozofilor. Din păcate, istoricul nu este doar un cronicar şi nu-şi poate face munca lipsind-o complet de presupuneri şi judecăţi, cu alte cuvinte, fără generalizări. În măsura în care nu doreşte să discute aceste generalizări în mod explicit – ceea ce înseamnă că nu reflectează la ele – îşi asumă serioase riscuri.1

 

Am început acest capitol cu avertismentul lui Finley pentru că principala capcană întinsă istoricului atunci când abordează subiectul frontierelor medievale este tocmai generalizarea implicită. Frontiera naţională, frontiera statală, frontiera de colonizare, societatea de frontieră, frontiera militarizată, frontiera de expansiune sunt doar câteva dintre conceptele, elaborate mai degrabă pe baza unor opţiuni ideologice moderne decât plecând de la lectura surselor, pe care istoricii au avut şi au în continuare tendinţa de a le extinde asupra societăţilor medievale, nu întotdeauna justificat. Încercând să ordonez o istoriografie care în ultimele decenii a cunoscut o avalanşă de contribuţii2, am optat pentru împărţirea studiilor despre frontierele medievale în trei categorii, fiecare reprezentând o direcţie importantă de cercetare: 1) abordarea subiectului frontierei medievale prin prisma temei mai largi a construcţiei statale; 2) analiza frontierei medievale ca un orizont de colonizare, în care s-au dezvoltat instituţii şi moduri de gândire specifice; 3) reinterpretarea frontierei ca spaţiu de întâlnire multicultural, în care influenţa reciprocă a comunităţilor, aflate de-o parte şi de cealaltă a graniţei, a dat naştere unor societăţi sincretice. Deşi, cronologic, cele trei direcţii de cercetare s-au dezvoltat succesiv, taxonomia pe care o propun nu este diacronică. Este adevărat că în ultimele decenii istoriografia frontierelor medievale a fost dominată cantitativ de cea de-a treia direcţie de cercetare, cea multiculturală. Trendurile academice nu sunt însă decât un epifenomen al cercetării ştiinţifice, iar direcţia de cercetare tradiţională, care subsumează problema frontierelor construcţiei statale, îşi păstrează întreaga relevanţă. În discuţia istoriografică de mai jos, accentul va fi pus tocmai pe această direcţie de cercetare, în care, după cum se poate observa cu uşurinţă, se încadrează şi teza mea. Inevitabil, din cauza limitelor mele ligvistice, tabloul istoriografic pe care-l voi schiţa este incomplet, istoricii englezi şi francezi fiind prezenţi cu predilecţie, iar cei germani subreprezentaţi. Studiile româneşti despre frontiera medievală, nu foarte numeroase, îşi găsesc la rândul lor locul în această taxonomie, deşi autorii lor nu par să fi fost întotdeauna conştienţi de acest lucru, ignorând adesea discuţiile purtate în istoriografia occidentală.

5.1. Frontierele medievale şi construcţia statală

Într-o conferinţă ţinută acum mai bine de 50 de ani în faţa Asociaţiei Istorice din America, medievistul Charles Bishko observa că, mai înainte de a analiza o frontieră, istoricul trebuie să definească obiectul ale cărui margini urmează să fie delimitate3. Întrebarea pe care o punea Bishko (medieval frontiers – frontiers of what?) ar fi fost de neconceput cu câteva decenii mai înainte, atunci când singura paradigmă interpretativă era cea politică, iar pentru istorici nu exista decât un tip de frontieră, cea statală. Vreme îndelungată, istoria frontierelor medievale a fost privită ca un episod al constituirii teritoriale a statelor moderne. Prin urmare, dintre toate frontierele, au fost cu predilecţie studiate cele care s-au regăsit în delimitarea contururilor statelor naţionale. Exemplele acestei interpretări anacronice sunt nenumărate, aproape fiecare ţară europeană având câteva lucrări, majoritatea datând din secolul al XIX-lea, care tratează istoria frontierelor respectivului stat, începând din Evul Mediu sau chiar din Antichitate. În istoria românescă acest tip de interpretare a rămas marginal, regăsindu-se explicit doar în lucrările despre frontierele României ale lui Sever Neagoe şi Grigore Stamate4. Implicit însă, decuparea realităţilor medievale după conturul statului român modern se regăseşte în sintezele de istorie a românilor, în atlasele de istorie sau în lucrările despre unitatea românilor5. Nu am să insist asupra interpretării frontierelor medievale printr-o grilă de lectură naţionalistă, nu pentru că această abordare ar fi fost astăzi depăşită, ci pentru că ea a fost, dintotdeauna, o fundătură metodologică. Manipulând grosolan sursele pentru a le pune în slujba ideologiei naţionale şi folosindu-se de frontierele medievale pentru a da o justificare graniţelor moderne, această paradigmă interpretativă nu a contribuit cu nimic la înţelegerea istoriei medievale. Din fericire, interpretarea naţionalistă nu a fost decât una dintre direcţiile istoriografiei frontierelor statelor medievale, chiar dacă, la un moment dat, a reuşit să şi le subordoneze pe toate celelalte.

Teoria frontierelor naturale şi concepţia social-darwinistă ratzeliană a statului-organism au deschis două direcţii de cercetare care, chiar dacă s-au suprapus, pentru o perioadă, cu interpretarea naţionalistă, nu trebuie confundate cu aceasta. Potrivit teoriei frontierelor naturale, fiecare stat, inclusiv cele medievale, a fost predeterminat geografic, fiind încadrat de anumite limite către care a tins permanent. De pildă, pentru Franţa, frontierele naturale au fost Alpii, Rinul, Pirineii şi Atlanticul, iar pentru România, cercul de ape Tisa-Dunăre-Nistru6. Asiduu invocată în Franţa secolului al XIX-lea şi impunându-se în imaginarul colectiv prin simbolul hexagonului, teoria frontierelor naturale a fost contestată şi respinsă în perioada interbelică de Lucien Febvre şi apoi de Gaston Zeller, care o considera ideologică şi mistificatoare7. Probabil, scepticismul medieviştilor români interbelici cu privire la teoria frontierelor naturale, care, după cum voi arăta în capitolele următoare, a provocat dispute dure cu geografii asupra rolului Carpaţilor şi Dunării, s-a datorat influenţei istoriografiei franceze, care, în acel moment, renunţase deja la ideea frontierelor naturale8. Redeschiderea subiectului de către Peter Sahlins într-un articol din 1990 a arătat însă că limitele naturale nu sunt doar „o idee falsă”, rezultatul unor reprezentări cartografice eronate, aşa cum credea Zeller, ci un concept premodern, cu rădăcini medievale. Eliberată de ideologia naţională, sustrasă filozofiei istoriei şi integrată istoriei ideilor, noţiunea de frontiere naturale se poate dovedi un util instrument analitic, inclusiv pentru istoria medievală a Ţării Româneşti sau a Moldovei9.

În concepţia social-darwinistă ratzeliană, statul este un organism a cărui extindere teritorială, considerată un imperativ biologic, depinde de dezvoltarea sa internă. Pentru Friedrich Ratzel, frontierele sunt epiderma organismului statal, care evoluează odată cu acesta10. Cea mai simplistă aplicare a teoriei ratzeliene la istoria medievală este interpretarea construcţiei teritoriale a statului ca o „îngurgitare” de teritorii de către un nucleu central de putere. Modelul clasic este cel al Franţei medievale, în care treptata adunare a pământurilor în jurul Île de France întreprinsă de Capeţieni a fost interpretată ca un „proces de unificarea statală”. Gândirea ratzeliană a influenţat considerabil şcoala geografică românească, în primul rând datorită lui Simion Mehedinţi, care l-a avut pe Ratzel coordonator al tezei de doctorat11. Studenţii lui Mehedinţi, Cristofor Mironescu şi Victor Tufescu, au propus două interpretări ale istoriei medievale prin prisma concepţiei ratzeliene, cel dintâi hotarului moldo-muntean, iar cel de-al doilea acţiunilor lui Ştefan cel Mare12. Deşi mai puţin vizibilă, moştenirea ratzeliană este foarte prezentă şi în lucrările medieviştilor români, mai ales la nivel terminologic, făcându-se simţită în abordarea geopolitică a istoriei, în primul rând în lucrările lui Şerban Papacostea, apoi în cele ale discipolilor săi, Virgil Ciocîltan şi Viorel Achim. Dincolo de rezultatele incontestabile ale interpretării istoriei medievale în cheie geopolitică, această metodă are limitele ei, printre care aş include subestimarea rolului religiei în societatea medievală, înţelegerea unilaterală a raporturilor de putere şi ignorarea gândirii politice medievale. Mă voi opri puţin asupra ultimelor două puncte, pentru că din perspectiva subiectului pe care-l tratez sunt cele mai importante.

În gândirea geopolitică puterea este imaginată ca un raport de forţe între un subiect – cel care exercită puterea – şi un obiect – cel asupra căruia aceasta este exercitată. Astfel, construcţia teritorială statală este definită ca proces prin care un actor politic, denumit a posteriori „putere centrală”, supune agenţii politici „locali”. În mod similar, stabilirea frontierei dintre statele medievale este privită ca rezultat al raportului de forţe între centrele de putere implicate. Jacques Ancel defineşte frontiera ca o linie politică izobară, iar medieviştii români care au scris despre frontieră, precum Cristofor Mironescu, Radu Rosetti, Nicolae Stoicescu sau Sergiu Iosipescu, folosesc noţiunea cu acest înţeles. Dacă însă interpretăm puterea prin prisma binomului foucaultian putere-cunoaştere, atunci raportul dintre subiect şi obiect încetează să mai fie unilateral, de vreme ce ambii sunt prinşi în aceeaşi reţea de putere, pe care o modelează în egală măsură13. Pentru a da un exemplu, dintr-o perspectivă geopolitică clasică, frontiera din Pirinei dintre Franţa şi Spania a rezultat din raportul de forţe dintre cele două monarhii, iar intervenţia lor a dus la divizarea unor comunităţi locale transfrontaliere. Peter Sahlins, într-o excelentă carte, dezvăluie însă o cu totul altă istorie, arătând că, în Cerdagne, comunitatea locală catalană a avut un rol activ în construirea frontierei franco-spaniole încercând să instrumentalizeze puterea celor două monarhii în atingerea propriilor obiective14. Astfel, raportul dintre subiect şi obiect se schimbă, puterea putând fi exercitată nu doar de regi, ci şi de sătenii din Cerdagne (este adevărat, un alt tip de putere). Aşadar, interpretarea unilaterală a raportului de putere între centrul-subiect şi periferiile-obiect simplifică o realitate istorică mult mai complicată. În plus, există un dezechilibru al surselor care a alimentat tendinţa istoricilor de a adopta perspectiva puterii centrale, care întotdeauna şi-a supraevaluat impactul asupra regiunilor de margine. Steven Ellis, de pildă, folosind sursele locale, a demonstrat în ce măsură istoriografia centrată pe Westminster („Westminster-centred scholarship”) a supraestimat puterea Tudorilor asupra baronilor de frontieră15.

Interpretarea geopolitică are, de asemenea, inconvenientul de a utiliza concepte analitice moderne, presupunând aprioric compatibilitatea lor cu gândirea politică medievală. Astfel, noţiuni precum mare putere, expansionism, realpolitk sau hegemonie sunt considerate instrumente adecvate analizei oricărei perioade istorice, inclusiv a celei medievale. Din perspectiva istoriei ideilor, toate aceste noţiuni sunt însă concepte moderne, puternic ancorate în contextul în care au fost elaborate. În consecinţă, analiza istoriei medievale printr-o grilă geopolitică modernă presupune o anumită precauţie terminologică. În cazul frontierei medievale, aceasta înseamnă în primul rând punerea în discuţie a semnificaţiei conceptului de frontieră şi apoi a celui de teritoriu. Cel care a deschis discuţia terminologică asupra frontierei medievale a fost Lucien Febvre, urmat de Philippe Sénac şi Daniel Nordman. Potrivit lui Febvre, conceptul de frontieră ar fi fost elaborat în veacurile XVI-XVII, prin treptata convergenţă a noţiunilor de frontière, care iniţial desemna frontul unei armate, transferat asupra întregului stat, şi de limite16. Sénac este de acord cu evoluţia semantică propusă de Febvre, însă o decalează cronologic, arătând că în Spania ea începuse cu trei secole mai devreme17. Daniel Nordman subliniază în schimb că, deşi a existat o apropiere de sens între cele două noţiuni, ele nu au ajuns să se suprapună niciodată pe deplin18. Din această sinonimie parţială s-ar fi născut şi plurivalenţa semantică premodernă a conceptului, care a capătat în secolele XVII-XVIII valenţe militare, economice, juridice, geografice şi naturale. Punând sub semnul întrebării echivalenţa dintre conceptul medieval şi cel modern de frontieră, discuţia iniţiată de Febvre a deschis o multitudine de noi direcţii de cercetare, în căutarea trăsăturilor specifice frontierei medievale19.

Potrivit unei simpliste scheme istoriciste, naşterea frontierei moderne a fost adesea identificată cu trecerea de la regiunea de frontieră la hotarul linear, interpretată fie ca o consecinţă a creşterii demografice, fie ca rezultat al evoluţiei raporturilor feudale20. Cu siguranţă, frontierele medievale, ca şi cele antice au fost mai degrabă regiuni decât linii. Studiile lui Owen Lattimore asupra Marelui Zid Chinezesc sau cele ale lui C.R. Whittaker şi Benjamin Isaac asupra limes-ului roman au arătat că cele două imperii, chinez şi roman, multă vreme asociate conceptului de hotar linear, au fost mărginite mai degrabă de regiuni de frontieră. O demonstraţie similară, la fel de convingătoare, au întreprins Paul Stephenson şi Catherine Holmes pentru Bizanţ, arătând că nici frontiera balcanică, nici cea anatoliană nu au fost hotare lineare, întărite de fortificaţii, ci regiuni de margine dominate de complexe reţele de putere care fluctuau în funcţie de presiunile interne şi externe21. Denys Hay, analizând una dintre cele mai bine documentate frontiere medievale, cea anglo-scoţiană, a ajuns la aceeaşi concluzie: frontiera, deşi consemnată în tratate încă din secolul al XIII-lea, nu era o linie, ci o regiune22. Pierre Toubert, într-o taxonomie a frontierelor medievale prezentată în deschiderea unei conferinţe pe această temă, a subliniat că, în practică, nu au existat decât regiuni-frontieră, hotarul linear nefiind decât o abstracţiune23. Nici măcar atunci când a existat un sistem defensiv de fortificaţii, ca în Regatul latin al Ierusalimului, nu se poate vorbi de un stat delimitat printr-un hotar linear24.

Ar fi însă greşit să ne imaginăm că în Evul Mediu nu a existat conceptul de frontieră lineară, în unele cazuri materializat printr-un hotar trasat pe teren, după cum au arătat Bernard Guenée, Patrick Gautier Dalché, Nora Berend sau Edward Peters. Chiar dacă majoritatea hotarelor lineare medievale au fost de moşii, şi nu de state, apariţia celor din urmă fiind influenţată, într-o anumită măsură, de cele dintâi, acest lucru nu înseamnă că statele medievale ar fi fost lipsite de frontiere lineare, ci doar că interesul în delimitarea cu acurateţe a teritoriului era mult mai scăzut25. Atunci când a existat un motiv pentru trasarea unei frontiere lineare, oamenii din Evul Mediu au dovedit că ştiu foarte bine să facă acest lucru, indiferent că a fost vorba de stabilirea frontierei dintre Ducatul de Spotelo şi Statul Papal în vremea lui Carol cel Mare, de semnarea tratatului din 921 între Carol cel Simplu şi Henric I pe o corabie în mijlocul Rinului, de identificarea cu exactitate a frontierei dintre teritoriul normand şi cel capeţian pentru pregătirea întâlnirilor dintre Henric al II-lea Plantagenetul şi Filip al II-lea August, de soluţionarea unei dispute de jurisdicţie între comitatul de Champagne şi castelanatul de Melun în 1270, de desenarea unei schiţe cartografice pentru a lămuri dacă un anumit student de la Universitatea din Paris aparţinea naţiunii picarde sau celei engleze, de folosirea a nu mai puţin de două care pline cu pietre lungi şi cruci pentru a marca un segment al frontierei comitatului de Béarn în 1379 sau de ridicarea unor inscripţii care semnalau intrarea în ducatul Brabantului în veacul al XV-lea26. Prin urmare, diferenţa dintre frontiera medievală şi cea modernă nu ţine de natura lor – ambele pot fi la fel de bine frontiere lineare –, ci de felul în care sunt articulate într-o structură mai amplă, a statalităţii. Perpetuarea terminologiei şi o anumită asemănare a conţinutului pot da adesea impresia continuităţii unor noţiuni sau instituţii, care însă, la o analiză mai atentă, se dovedeşte iluzorie. Prin urmare, întrebarea de la care trebuie să plecăm nu este prin ce anume era diferită frontiera medievală de cea modernă, ci cum anume se articula într-o structură de gândire geografică şi politică medievală. Altfel spus, nu existenţa frontierei sau a unui tip de frontieră trebuie pusă în discuţie, ci importanţa care îi era acordată. Două foarte interesante studii asupra geografiei medievale, musulmane şi creştine, publicate de Ralph Brauer şi Alain Guerreau, au dat răspunsuri complementare acestei întrebări. Brauer, traducătorul geografiei lui Al’Idrisi în engleză, a arătat că geografia medievală musulmană era interesată de centre, şi nu de frontiere27. Comunităţile politice medievale nu erau caracterizate de delimitarea spaţiului fizic pe care-l ocupau, ci de asocierea cu centrele lor, cu un principe sau cu un popor. Concluzia lui Brauer cred că poate fi extrapolată şi asupra geografiei creştine medievale. Abordând subiectul dintr-o altă direcţie, Alain Guerreau a analizat spaţiul medieval creştin ca o categorie mentală, mergând pe urmele lui Aron Gurevich28. Concluzia lui Guerreau este că oamenii Evului Mediu aveau o percepţie discontinuă asupra spaţiului, spaţiul omogen şi contiguu fiind o invenţie a modernităţii.

Nu doar spaţiul, ci şi statul era conceput diferit în Evul Mediu. Statul teritorial cu care suntem atât de familiarizaţi astăzi este o creaţie relativ recentă, de doar câteva secole, reprezentând doar una dintre multiplele direcţii în care se puteau dezvolta statele medievale, după cum a arătat Hendrik Spruyt într-un provocator, dar convingător studiu29. Încercarea istoricilor de a renunţa la imaginea teritorializată a statelor medievale este însă mai uşor de teoretizat decât de aplicat. Deşi regii Franţei medievale erau incapabili să-şi imagineze teritorial regatul, după cum a arătat Robert Fawtier30, istoricii care interpretează acţiunile lor sunt tentaţi să nesocotească acest lucru. Istoricul are permanent în minte imaginea teritorială a statelor medievale, ceea ce este de două ori înşelător. Mai întâi, pentru că nici un om din Evul Mediu nu conceptualiza astfel spaţiul; apoi, pentru că o asemenea hartă alege să reprezinte, dintre numeroasele frontiere medievale, doar una, pe cea statală. În plus, chiar şi ceea ce istoricii denumesc „frontieră statală” subsumează la rândul ei mai multe frontiere, administrativă, fiscală, juridică, militară, care, cel mai adesea, nu se suprapuneau31. Or, după cum a arătat Bernard Guenée, abia spre sfârşitul secolului al XIII-lea această frontieră începe să capete importanţă în ochii regelui şi ai supuşilor săi. Aşadar, spre sfârşitul Evului Mediu şi în epoca modernă timpurie a avut loc trecerea de la o jurisdicţie exercitată asupra şi prin intermediul comunităţilor la o suveranitate teritorială. Această temă, a inventării teritoriului, constituie de câteva decenii o temă importantă, investigată deopotrivă de istorici, geografi sau sociologi. În esenţă, aş identifica trei abordări majore ale temei teritorialităţii: 1) realist-economică – teritoriul este legat de anumite frontiere dezirabile strategic sau de anumite resurse materiale; 2) socio-biologică – teritorializarea este o nevoie umană, biologică, de a marca şi delimita spaţiul; 3) constructivist-socială – teritoriul este rezultatul constituirii unor anumite relaţii între oameni şi între oameni şi pământ32. Pentru că subiectul iese din limitele cronologice ale Evului Mediu, fiind abordat cu reticenţă chiar şi de istoricii Renaşterii33, nu mă voi opri în continuare decât asupra a două studii, scrise de un geograf şi de un sociolog, ale căror teorii despre teritorialitate au avut un impact major asupra istoriografiei34.

Geograful elveţian Claude Raffestin, profesor la Universitatea din Geneva, a elaborat la începutul anilor ’80 o teorie a teritoriului şi teritorialităţii într-o paradigmă foucaultiană35. Raffestin a subliniat mai întâi distincţia fundamentală între spaţiu, preexistent oricărei acţiuni, şi teritoriu, un construct social. Relaţiile sociale, susţine Raffestin, sunt cele care transformă spaţiul în teritoriu, ceea ce implică o teritorialitate diferenţiată, în funcţie de fiecare actor social, şi dinamică. Teritoriu statal este, prin urmare, doar unul dintre multiplele teritorii construite social, care devine mai important decât celelalte abia după secolul al XVI-lea, aşa cum arată Raffestin într-un studiu de caz asupra Piemontelui. Dacă Raffestin a analizat structurarea spaţiului în teritorii prin reţele sociale, sociologul Michael Mann s-a oprit asupra relaţiei dintre teritoriu şi stat. Distincţia pe care Mann o introduce este cea între două tipuri de puteri ale statului, despotică şi infrastructurală, cea dintâi fiind exercitată asupra societăţii, iar cea de-a doua prin sau în interiorul societăţii36. Potrivit lui Mann, puterea infrastructurală, foarte scăzută în statele medievale, s-a dezvoltat începând cu epoca modernă timpurie, aducând cu sine o teritorializare crescândă a statelor. Prin urmare, teritoriul ar fi un subprodus secundar al transformării naturii puterii statale, dintr-una predominant despotică, medievală, într-una cu predilecţie infrastructurală, modernă.

5.2. Teza turneriană şi frontiera ca orizont de colonizare

Cea mai influentă teză din istoriografia frontierelor este, fără îndoială, cea elaborată de Frederick Jackson Turner într-un articol publicat prima oară la sfârşitul secolului al XIX-lea, „The Significance of the Frontier in American History”37. Punctul central al tezei lui Turner este că „spiritul american”, noţiune destul de ambiguă în care includea şi democraţia, a fost modelat de permanenta înaintare a frontierei vestice, locul de întâlnire al civilizaţiei cu sălbăticia. Impactul formidabil al tezei s-a datorat tocmai simplităţii ei şi, chiar dacă în ultimul secol nici una dintre afirmaţiile lui Turner nu a rămas necontestată, istoricii, deopotrivă cei americani şi europeni, au continuat să se raporteze la ea38. Medieviştii au sesizat foarte repede utilitatea tezei turneriene ca instrument analitic pentru propriul domeniu de cercetare, iar prima aplicare, la istoria Germaniei, a apărut la numai două decenii de la publicarea articolului lui Turner39. Modelul turnerian al unei frontiere de expansiune, militarizată şi de colonizare, care a influenţat organizarea întregii societăţi a fost aplicat de medievişti mai cu seamă regiunilor de margine ale Europei creştine. Hispaniştii, precum Archibald Lewis, Charles Julien Bishko, Robert I. Burns, Lawrence J. McCrank sau Angus Mackay, s-au inspirat din teza turneriană, vorbind de „frontiera de colonizare” din Peninsula Iberică medievală şi de „instituţii de frontieră”. Influenţa tezei turneriene poate fi regăsită şi în studiile lui William Urban asupra Livoniei sau în analiza transformării creştinătăţii medievale apusene propuse de Robert Bartlett. Versatilitatea tezei turneriene este demonstrată de aplicarea ei şi în afara spaţiului Occidentului medieval, în studiile lui Joseph Wieczynski sau David Moon asupra Rusiei40, ale lui Paul Wittek asupra Imperiului Otoman41 sau ale lui Nicolas Oikonomidès asupra Imperiului Bizantin42. Situându-se într-o paradigmă interpretativă turneriană, asumată uneori explicit, integral sau parţial, iar alteori implicit, istoricii au identificat anumite trăsături particulare, pe care le-au considerat specifice regiunii de frontieră43. Obiecţia principală care poate fi adusă tezei turneriene şi studiilor medievale inspirate de aceasta este că inversează raportul dintre societate şi frontieră, pentru că, după cum au arătat studiile despre construcţia culturală a spaţiului sau a teritoriului, societatea este cea care creează frontiera, şi nu invers.

5.3. Multiculturalismul şi frontiera ca spaţiu de întâlnire

Cea mai recentă direcţie de cercetare a frontierelor medievale, principala responsabilă pentru explozia de conferinţe şi congrese pe această temă din ultimul sfert de veac, este cea a frontierei ca spaţiu de întâlnire a două sau mai multe societăţi. Spre deosebire de direcţiile de cercetare anterioare, care considerau că funcţia frontierei era fie de a defini limitele teritoriale ale statului, fie de a desemna un orizont de expansiune şi de colonizare, noua interpretare pune accentul pe mijlocirea contactului dintre societăţile aflate de o parte şi de cealaltă a frontierei. Astfel, frontiera nu mai are rolul de a separa, ci mai degrabă de a înlesni apropierea. Nu este greu de descifrat influenţa multiculturalismului asupra acestei viziuni, în care contactele paşnice tind să prevaleze asupra confruntărilor, iar coexistenţa duce mai degrabă la sincretism decât la aculturaţie. Criticile care pot fi aduse acestei direcţii de cercetare sunt numeroase, însă ea are meritul de a fi echilibrat imaginea frontierelor creştinătăţii medievale, prea militarizată şi segregaţionistă în studiile anterioare. De fapt, după cum au arătat studiile lui Eduardo Manzano Moreno, ale Anei Echevarria şi Annei Christys asupra Spaniei, ale Norei Berend asupra Ungariei sau ale lui Catherine Wendy Bracewell asupra Croaţiei, hotarele creştinătăţii latine medievale nu au fost atât linii de separare faţă de „celălalt”, cât mai degrabă axe în jurul cărora s-au dezvoltat complexe societăţi de frontieră44. Adesea, noua interpretare a fost întemeiată pe o lectură critică a surselor medievale, considerându-se că autorii lor, supuşi unei presiuni ideologice, au preferat să accentueze imaginea frontierei ca linie de separare, trecând sub tăcere influenţele transfrontaliere45. Deconstruind retorica frontierei – Nora Berend se referă chiar la o ideologie medievală a frontierei –, istoricii s-au distanţat de imaginea conflictuală a frontierei medievale, punând accentul pe apropierea şi influenţarea reciprocă a culturilor care coexistau într-o societate de frontieră. Inevitabil, această abordare a dus câteodată la suprainterpretare46, însă după cum au demonstrat studiile lui Norman Housley asupra Orientului Latin47 sau ale lui Donald Ostrowski asupra Moscovei48, ea pune la îndemâna istoricilor un instrument analitic foarte util pentru descoperirea unor influenţe culturale până acum ignorate.

Note

1. Moses I. Finley, Uzul şi abuzul de istorie, ed. cit., p. 81.

2. De altfel, această explozie a studiilor cu privire la frontiera medievală din ultimele decenii i-a făcut pe mulţi istorici să sublinieze ambiguitatea conceptului şi riscul ca acesta să-şi piardă orice semnificaţie; vezi introducerea lui David Abulafia la volumul David Abulafia şi Nora Berend (eds.), Medieval Frontiers: Concepts and Practices (Ashgate, Aldershot, 2002), pp. 1-33, sau Nora Berend, „Medievalists and the Notion of the Frontier”, The Medieval History Journal, nr. 2 (1999), pp. 55-72.

3. Charles Julian Bishko, „The Frontier in Medieval History”, comunicare ţinută în 1955 la întâlnirea anuală a American Historical Association; http://libro.uca.edu/aarhms/essays/bishko.html (accesat la 23.08.2011).

4. Vezi Sever Neagoe, Teritoriul şi frontierele în istoria românilor (Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1995), şi Grigore Stamate, Frontiera de stat a României (Editura Militară, Bucureşti, 1997). Cele două lucrări, scrise de militari de carieră, continuă într-un mod deplorabil o tradiţie istoriografică de o cu totul altă factură; vezi, de pildă, studiul locotenent-colonelului Constantin Atanasescu, Frontierele României. Studiu geographic, istoric, politic şi militar (Tiparul Cavaleriei, Sibiu, 1932).

5. Merită observată soluţia elegantă a lui Iorga care, intitulându-şi sinteza Istoria românilor şi a romanităţii orientale, evită decupajul anacronic, atât după conturul statului modern (istoria României), cât şi după cel al naţiunii moderne (istoria românilor). Pentru decuparea hărţilor istorice după conturul „spaţiului românesc”, indiferent dacă subiectul cartografiat este epoca fierului, Dacia lui Burebista sau România secolului XX, vezi atlasele editate de Nathalia Tulbure, Romulus Seişanu, Ştefan Pascu sau Cornelia Bodea. Pentru teza unităţii românilor în Evul Mediu, vezi monografiile lui Nicolae Stoicescu sau Ion Toderaşcu.

6. Imaginea cercului de ape, a cărei invenţie cred că i se datorează lui Emmanuel de Martonne, a fost popularizată în România interbelică. Sintagma „România dodoloaţă”, a cărei circulaţie ar merita poate studiată, exprimă în fond aceeaşi idee.

7. Pentru hexagon, vezi studiile lui Natahniel B. Smith, dar mai ales Eugen Weber.

8. Atunci când discută problema determinismului geografic, istoricii români interbelici citează frecvent capitolul despre frontiere din cartea despre geografia istorică a lui Lucien Febvre. În paralel cu disputele dintre istorici şi geografi, asupra cărora voi reveni în capitolele următoare, în România interbelică a existat şi o aprinsă controversă între geografi şi sociologi; vezi Călin Cotoi, Primordialism cultural şi geopolitică românească, ed. cit., pp. 172-176.

9. Vezi mai jos, în capitolul despre frontiera carpatică, referinţele la sursele munteneşti şi moldoveneşti din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea care invocă teoria limitelor naturale în disputele de frontieră din secolele XVII-XVIII dintre Moldova şi Principatul Transilvaniei (Ţara Dornei), dintre Moldova şi Imperiul Habsburgic (Munţii Vrancei) şi dintre Ţara Românească şi Imperiul Habsburgic (Munţii Lotrului).

10. Pentru discutarea ideilor lui Ratzel în contextul mai larg al teoriilor privind teritorializarea statelor moderne (marxistă, liberă, realpolitik), vezi Malcolm Anderson, Frontiers. Territory and State Formation in the Modern World (Polity Press, Cambridge, 1996), pp. 28-30.

11. Pentru rolul lui Ratzel în formarea lui Simion Mehedinţi, vezi lucrarea autobiografică a acestuia intitulată Premise şi concluzii la Terra. Amintiri şi mărturisiri, apărută prima oară în 1946 şi reeditată în 1998, precum şi cele două schiţe biografice publicate de studenţii săi, Vintilă Mihăilescu, „Omul şi opera”, în Simion Mehedinţi, Opere alese, Vintilă Mihăilescu (ed.) (Editura Albatros, Bucureşti, 1976), şi Victor Tufescu, Simion Mehedinţi. Viaţa şi opera (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994).

12. Cristofor Mironescu, „Hotarul între Moldova şi Muntenia”, Anuar de Geografie şi Antropogeografie, nr. 2 (1911), pp. 87-122; Victor Tufescu, „Geografia în faptele lui Ştefan cel Mare. Note de geografie istorică”, Arhivele Basarabia, nr. 2 (1930), pp. 457-461.

13. Michel Foucault, Power/Knowledge: Selected Interviews and Other Writings, 1972-1977, C. Gordon (ed.) (Pantheon, New York, 1980).

14. Peter Sahlins, Boundaries: The Making of France and Spain in the Pyrenees (University of California Press, Berkeley, 1989).

15. Steven G. Ellis, Tudor Frontiers and Noble Power: The Making of the British State (Oxford University Press, Oxford, 1995).

16. Lucien Febvre, „La Frontière: le mot et la notion”, Revue de Synthèse Historique, nr. 45 (1928), pp. 31-44.

17. Philippe Sénac, „La frontière aragonaise aux XIe et XIIe siècles: le mot et la chose. Pro defensionem christianorum et confusionem sarracenorum”, Cahiers de civilisation médiévale, nr. 42 (1999), pp. 259-272.

18. Daniel Nordman, Frontières de France. De l’espace au territoire (XVIe-XIXe siècle) (Gallimard, Paris, 1998), pp. 23-66.

19. Încercarea lui Ioan Marian Ţiplic de a iniţia o discuţie terminologică similară în medievistica românească este un eşec. Autorul, care pare să ignore întreaga dezbatere din istoriografia occidentală, analizează laolaltă hotarele de moşie şi cele de ţară, dă frontierei medievale o semnificaţie predominant militară, este convins de valabilitatea frontierelor naturale ca graniţe politice şi încheie prin a recomanda istoricilor să facă distincţia între hotar/graniţă (limită teritorială) şi frontieră (limită militară); vezi „Hotar, graniţă şi/sau frontieră în Evul Mediu timpuriu”, Acta Terrae Septemcastrensis, nr. 2 (2003), pp. 155-165.

20. Pentru teza corelării evoluţiei frontierei cu creşterea demografică, vezi studiul lui Roger Dion, Les Frontières de la France (Hachette, Paris, 1947); pentru cea a interpretării frontierei prin prisma relaţiilor feudale, vezi studiul lui Jean François Lemarignier, Recherches sur l’hommage en marche et les frontières féodales (Bibliothèque Universitaire, Lille, 1945). Paul Bonenfant combină cele două explicaţii, adăugându-le o a treia, schimbarea de mentalitate care a avut loc începând din secolele XIII-XIV, prin care o atenţie din ce în ce mai mare era acordată măsurării tuturor lucrurilor); vezi „À propos des limites médiévales”, în Évantail de l’hisoire vivante. Hommage à Lucien Febvre (Armand Colin, Paris, 1953), vol. II, pp. 73-79.

21. Paul Stephenson, Byzantium’s Balkan Frontier…, ed. cit.; Catherine Holmes, „Byzantium’s Eastern Frontier in the Tenth and Eleventh Centuries”, în David Abulafia şi Nora Berend (eds.), Medieval Frontiers…, ed. cit., pp. 83-103.

22. Denys Hay, „England, Scotland and Europe: The Problem of the Frontier”, în Denys Hay, Renaissance essays (Hambledon Press, Londra, 1988), pp. 307-321.

23. Pierre Toubert, „Frontière et frontiers: un objet historique”, Castrum, nr. 4 (1992), pp. 9-17.

24. Ronnie Ellenblum, „Were there borders and borderlines in the Middle Ages? The example of the Latin Kingdom of Jerusalem”, în David Abulafia şi Nora Berend (eds.), Medieval Frontiers…, ed. cit., pp. 105-119.

25. Comparaţia între hotare de moşii şi hotare de state ar merita o analiză aparte, însă mă limitez aici la o singură observaţie asupra modului diferit prin care cunoaşterea celor două tipuri de frontieră era transmisă în Evul Mediu. Chiar dacă hotarele de moşii au fost uneori consemnate documentar, nu trebuie să uităm nici o clipă că înregistrarea lor în scris era independentă de perpetuarea lor, care ţinea de o anumită practică a memoriei comunităţii; vezi Patrick J. Geary, „Land, Language and Memory in Europe, 700-1100”, Transactions of the Royal Historical Society, seria a VI-a, nr. 9 (1999), pp. 169-184. Or, o memorie comunitară funcţiona foarte bine pe plan local, nu însă şi la nivelul întregului stat, unde pentru a asigura transmiterea cunoaşterii hotarelor a fost nevoie de dezvoltarea unei culturi scrise, administrative.

26. Aceste exemple sunt preluate din studiile lui Bernhard Schimmelpfennig, Heinrich Fichtenau, Bernard Guenée, Patrick Gautier Dalché şi Pirre Bonenfant.

27. Ralph Brauer, Boundaries and Frontiers in Medieval Muslim Geography (American Philosophical Society, Philadelphia, 1995).

28. Alain Guerreau, „Quelques caractères spécifiques de l’espace féodal européen”, în Alain Guerreau, Neithard Bulst, Robert Descimon, L’État ou le Roi: les fondements de la modernité monarchique en France (XIVe-XVIIe siècles) (Éditions de la Maison des Sciences de l’Homme, Paris, 1996), pp. 85-101, şi Alain Guerreau, „Structure et évolution des représentations de l’espace dans le haut moyen age occidentale”, Settimane di Studio del Centro Italiano di Studi Sull’Alto Medioevo, nr. 50 (2003), pp. 91-115.

29. Hendrik Spruyt, The Sovereign State and Its Competitors: An Analysis of Systems Change (Princeton University Press, 1994).

30. Robert Fawtier, „Comment, au début du XIVe siècle, un roi de France pouvait-il se représenter son royaume?”, în Mélanges offerts à M. Paul-Edmond Martin (Société d’Histoire et d’Archéologie de Genève, Geneva, 1961), pp. 65-77.

31. Pentru multiplicitatea frontierelor Bizanţului, vezi Hélène Ahrweiler, „La frontière et les frontières de Byzance en Orient”, în Mihai Berza şi Eugen Stănescu (eds.), Actes du XIVe Congrès International des Études Byzantines (Editura Academiei, Bucureşti, 1974), I, pp. 209-230.

32. Pentru o prezentare a teoriilor despre teritorializare din perspectiva unui autor care adoptă teza constructivistă, care şi mie mi se pare cea mai convingătoare, vezi Robert David Sack, Human Territoriality. Its Theory and History (Cambridge University Press, 1986).

33. Analizând statele renascentiste, istoricii vorbesc cel mult despre o teritorialitate incipientă; vezi studiile lui Julius Kirshner, Giorgio Chittolini, Elena Fasano Guarini, Paul Alliès sau Marcel Roncayolo.

34. Nu însă şi asupra istoriografiei româneşti, prea puţin permeabilă la influenţele venite dinspre alte discipline. În cazul discuţiilor despre teritorialitate, geografii români s-au dovedit mult mai receptivi decât istoricii la dezbaterile teoretice occidentale. Cf., de pildă, cele două contribuţii publicate în acelaşi volum de un geograf, Octavian Groza, şi de un istoric, Alexandru Zub, în Octavian Groza (ed.), Teritorii (Scrieri, dez-scrieri) (Paideia, Bucureşti, 2003).

35. Claude Raffestin, Pour une géographie du pouvoir (Litec, Paris, 1980). Pentru influenţa lui Foucault asupra lui Raffestin, vezi articolul geografului „Could Foucault have Revolutionized geography?”, în Jeremy Crampton şi Stuart Elden (eds.), Space, knowledge and power: Foucault and geography (Ashgate, Aldershot, 2007), pp. 129-140.

36. Michael Mann, „The Autonomous Power of the State: Its Origins, Mechanisms and Results”, European Journal of Sociology, nr. 25 (1984), pp. 185-213. Pentru o aplicare a teoriei lui Mann la un studiu de caz medieval, vezi Rhys Hones, „Mann and Men in a Medieval State: The Geographies of Power in the Middle Ages”, Transactions of the Institute of British Geographers, nr. 24 (1999), pp. 65-78.

37. Articolul a fost publicat prima oară în 1893, fiind apoi inclus în cartea lui Turner, The Frontier in American History, care a cunoscut numeroase ediţii.

38. Pentru o apărare a tezei turneriene de criticile care i-au fost aduse, vezi lucrarea discipolului său, Ray Allen Billington, The American Frontier Thesis: Attack and Defense (American Historical Association, Washington, 1971).

39. Vezi James W. Thompson, „Profitable Fields of Investigation in Medieval History”, American Historical Review, nr. 16 (1913), pp. 490-504.

40. În Rusia, teza turneriană a concurat cu un alt model teoretic al frontierei, elaborat de Soloviev cu jumătate de secol mai devreme. Mark Bassin a analizat comparativ cele două teorii, arătând că, deşi folosesc acelaşi aparat conceptual într-o argumentaţie similară, concluziile sunt cât se poate de diferite: pentru Turner, frontiera deschisă către vest a fost un dar, pe care s-a construit măreţia Americii, în vreme ce pentru Soloviev frontiera deschisă către est a fost un blestem, fiind principalul motiv al înapoierii Rusiei; vezi „Turner, Soloviev and the Frontier Hypothesis. The Nationalist Signification of Open Spaces”, The Journal of Modern History, nr. 65 (1993), pp. 473-511.

41. Pentru rediscutarea critică a tezei lui Wittek despre rolul pe care războinicii de frontieră (gazi) l-au avut în construirea Imperiului Otoman, vezi Colin Heywood, „The Frontier in Ottoman History: Old Ideas and New Myths”, în Daniel Power şi Naomi Standen (eds.), Frontiers in Question. Eurasian Borderlands 700-1700 (Macmillan Press, Londra, 1999), pp. 228-250.

42. Nicolas Oikonomidès, „L’organisation de la frontière orientale de Byzance aux X-XIe siècles et le Taktikon de l’Escorial”, în Mihai Berza şi Eugen Stănescu (eds.), Actes du XIVe Congrès International des Études Byzantines, I, pp. 231-285.

43. Au existat, desigur, şi medievişti care au contestat aplicabilitatea universală a modelului turnerian; vezi Geoffrey Barrow, „Frontier and Settlement: Which Influenced Which? England and Scotland, 1100-1300”, în Robert Bartlett şi Angus Mackay (eds.), Medieval Frontier Societies (Clarendon Press, Oxford, 1989), pp. 1-21 (răspunsul lui Barrow la întrebarea din titlu este că frontiera şi colonizarea nu s-au influenţat reciproc).

44. Nora Berend a propus utilizarea diferenţiată a conceptelor „regiune de frontieră” (frontier zone), definită ca punct de întâlnire între diferite civilizaţii, şi „societate de frontieră” (frontier society), unitate politică din care fac parte mai multe religii şi culturi. Un exemplu de societate de frontieră ar fi Ungaria medievală.

45. Vezi elaborarea acestei idei în studiul lui Charles J. Halperin, „The Ideology of Silence: Prejudice and Pragmatism on the Medieval Religious Frontier”, Comparative Studies in Society and History, nr. 26 (1984), pp. 442-466.

46. Suprainterpretarea frontierei ca regiune de contact între două culturi s-a făcut simţită mai cu seamă în cazul frontierelor creştino-musulmane medievale, ignorându-se faptul că schimburile culturale nu s-au intensificat decât după ce regiunea respectivă a încetat să mai fie o frontieră. Imaginea multiculturală a societăţilor de frontieră medievale, care exercită o atracţie atât de puternică în lumea de astăzi din motive uşor de înţeles, a fost popularizată prin filmul despre cruciade din 2005, regizat de Ridley Scott, Kingdom of Heaven.

47. Norman Housley, „Frontier Societies and the Crusading Movement in the Late Middle Ages”, Mediterranean Historical Review, nr. 10 (1995), pp. 104-119.

48. Donald Ostrowski, Moscovy and the Mongols: Cross-Cultural Influences on the Steppe Frontier, 1304-1589 (Cambridge University Press, Cambridge, 1998). Teza lui Ostrowski este că discursul antitătar a apărut în sursele ruseşti abia din a doua jumătate a secolului al XV-lea, obnubilând puternica influenţă mongolă asupra societăţii ruseşti.