Capitolul 7

Frontiera carpatică a Ţării Româneşti medievale

7.1. Carpaţii – axă geografică sau frontieră istorică?

Carpaţii, ridicând uriaşa lor statură în mijlocul naţiei române, o împart mai ales în două trunchiuri deosebite, unul întors cu faţa spre apus, celălalt spre răsărit, care ambele se razemă cu spetele lor pe zidul cel greu de străbătut, aşezat între dânsele. Puţine numai şi anevoioase sunt răspunderile între aceste două părţi¹.

 

În lumina geografiei actuale, Carpaţii nu mai sunt, ca odinioară pentru Xenopol, „un zid greu de străbătut”, care are numai două „desfundături” sau „răspunderi” […], ci cu plaiurile lor întinse, acoperite de păşuni excelente şi pline, vara, de turme şi păstori; cu întinsele ulucuri, ce-i întovărăşesc de-o parte şi de alta, mereu, de la un capăt la altul; cu bazinele din interiorul lor şi, în genere, cu laturile lor accesibile agriculturii pe alocuri până dincolo de 1.000 m altitudine – Carpaţii ne apar astăzi sub o perspectivă cu totul nouă: ca o amplă unitate de relief, ca o largă zonă de plaiuri şi depresiuni cu forme, dimensiuni şi altitudini diferite, într-un cuvânt, ca o largă zonă icumenică².

 

Aceste două descrieri ale Carpaţilor, scrise la aproape jumătate de secol distanţă, reflectă două concepţii antitetice asupra raportului dintre geografia şi istoria naţională. Pentru Xenopol, care scria înainte de Marea Unire, împlinirea destinului istoric al naţiunii române presupunea înfruntarea geografiei pentru a anula frontiera naturală a Carpaţilor. Pentru Conea, care scria atunci când statul naţional fusese deja constituit, conturul României Mari era predeterminat de geografie, iar munţii, departe de a fi un obstacol, înlesniseră constituirea unei singure comunităţi pe ambii versanţi. Interpretarea unei anecdote cu Badea Cârţan, citată de mai mulţi istorici şi geografi, ilustrează această ambivalenţă a Carpaţilor. Anecdota este redată de Conea astfel:

 

Odată, într-una din multele lui treceri în curmeziş peste Carpaţi, Badea Cârţan se oprise în popas pe culmea Bucegilor. A pus dăsagii jos, la umbra unui brad şi a rămas în picioare. A dat căciula de pământ s-a şters pe frunte cu mâneca, s-a uitat spre sud, de unde venea, şi şi-a şoptit ca pentru sine, nedumerit şi strâmbând niţel din nas: ţară românească! A privit apoi spre nord, încotro mergea, şi iar şi-a şoptit ca pentru sine, strâmbând niţel din nas: ţară românească! Şi odată a izbucnit, deşi singur, să-l audă toţi munţii: Da’ cine dracu a pomenit hotar prin mijlocul Ţării?³

 

Conea interpretează anecdota din perspectiva geografiei naţionale, ca o dovadă că Munţii Carpaţi nu sunt un hotar natural. Anecdota mi se pare însă că reflectă, dimpotrivă, punctul de vedere al lui Xenopol: pentru Badea Cârţan, Carpaţii sunt o frontieră naturală, ceea ce face ca amplasarea lor, ilogică din perspectivă naţională, să devină frustrantă.

Transformarea radicală a imaginii Carpaţilor dintr-un zid sălbatic de o statură uriaşă într-o „largă zonă icumenică” se datorează impactului pe care unirea din 1918 l-a avut asupra discursului naţional geografic. Cea mai bună dovadă în acest sens este schimbarea radicală a perspectivei lui Simion Mehedinţi asupra Carpaţilor, înainte şi după Marea Unire. Dacă în scrierile sale antebelice Mehedinţi insista asupra caracterului de graniţă naturală al Carpaţilor, după unirea din 1918 fondatorul geografiei româneşti a încetat să mai considere Carpaţii o frontieră⁴. Dar cel care a deschis calea noii interpretări a Carpaţilor ca „axă” geografică a spaţiului naţional românesc nu a fost un român, ci un francez, Emmanuel de Martonne. Într-un text publicat imediat după Marea Unire, la înfăptuirea căreia de Martonne a contribuit activ, geograful francez răsturna interpretarea xenopoliană, susţinând că, prin constituirea statului naţional român, geografia îşi lua o strălucită revanşă împotriva istoriei⁵. Din munţi-zid înainte de 1918, Carpaţii au devenit după unire „element vital”, „axă”, „centru de gravitaţie” şi „izvor” al naţiunii⁶. Preluând ideea lui de Martonne, dar elaborând o argumentaţie mult mai consistentă pentru a demonstra unitatea spaţiului românesc, geografii interbelici, mai întâi Vâlsan, apoi Mehedinţi, Conea şi Someşan, precum şi cei postbelici, precum Morariu, Şandru sau Posea au invocat nenumărate argumente pentru a contesta caracterul de frontieră naturală al Carpaţilor.

Textul geografic fundamental al noii interpretări, ale cărui argumente vor fi apoi reluate în nenumărate rânduri, a fost articolul „Carpaţii în România de azi” publicat de Vâlsan în Convorbiri literare în 1924. Vâlsan îşi structurează teza în jurul a trei argumente principale: 1) în familia munţilor europeni Carpaţii sunt munţi mijlocii ca înălţime şi au numeroase trecători; 2) nonmasivitatea Carpaţilor; 3) Munţii Carpaţi se termină în platforme – plaiuri –, şi nu în creste, având în plus şi numeroase depresiuni. Concluzia articolului lui Vâlsan este că Munţii Carpaţi sunt un accident important al solului românesc, care însă nu constituie şi nu a constituit vreodată o frontieră. De la argumentele lui Vâlsan pleacă ulterior toate discuţiile asupra caracterului nonfrontalier al Carpaţilor, fie că este vorba de o perspectivă originală, precum la Conea, de o analiză detaliată, precum la Morariu, sau de o simplă preluare, precum la Mehedinţi, Someşan, Ştefănescu sau Şandru.

Argumentele ştiinţifice nu erau însă suficiente pentru a eroda imaginea de frontieră naturală a Carpaţilor, bine înrădăcinată în imaginarul colectiv. Cel care a înţeles cel mai bine acest lucru a fost Simion Mehedinţi, care a încercat să demonteze comparaţia foarte răspândită a Carpaţilor – coloană vertebrală a pământului românesc: „relieful Daciei nu e ca scheletul unei reptile, împărţită în două, printr-o subţire coloană vertebrală, ci este o cetate orografică”⁷. Formula propusă de Mehedinţi, „cetate orografică”, accentuează tocmai unitatea geografică a spaţiului naţional, adăugându-i şi o nuanţă conflictuală, strâns legată probabil de viziunea geografului asupra poziţiei geopolitice a României, la marginea Europei. Prin această metaforă, Mehedinţi preia şi extinde asupra întregului pământ românesc – şi într-o mare măsură deformează – paralela lui Bălcescu dintre structura unei cetăţi şi relieful Transilvaniei. Încercarea lui Mehedinţi, deşi preluată ulterior şi de alţi geografi, nu a avut succes decât pe jumătate. Deşi cetatea orografică a spaţiului românesc a devenit parte integrantă a mitologiei geografice naţionale, ea nu a putut să disloce imaginea Carpaţilor – coloană vertebrală.

Inevitabil, noua perspectivă asupra Carpaţilor s-a confruntat cu teoria xenopoliană a munţilor-hotar, care, spre surprinderea şi iritarea geografilor, şi-a găsit în continuare adepţi în rândul istoricilor. Reticenţa acestora în a-şi însuşi noua viziune geografică a fost întotdeauna implicită, şi nu explicită, şi de aceea niciodată nu s-a ajuns la o dezbatere deschisă între istoricii şi geografii români, deşi cei din urmă au făcut tot posibilul să o provoace. De pildă, în introducerea la primul volum de opere complete, publicat în 1943, Mehedinţi este extrem de critic la adresa unor istorici din diferite generaţii. Trecând sub tăcere numele lor, care nu sunt însă prea greu de ghicit, Mehedinţi lasă să se înţeleagă că necunoaşterea geografiei ar fi o lacună generalizată printre istorici. După ce enumeră câteva erori geografice ale lui Hasdeu şi Xenopol, întrebându-se retoric dacă cei doi istorici văzuseră pământul românesc, Mehedinţi îl atacă pe Iorga, care ar fi făcut o serie de greşeli „aproape de necrezut”. Mai mult, în cele zece volume ale Istoriei românilor, nu a inclus nici măcar o schiţă de hartă, „ca şi cum viaţa neamului nostru s-ar fi petrecut undeva în seninul cerului, iar nu pe pământ”. Nici Conea nu îi cruţă pe istorici, pe care îi acuză că scriu despre regiuni pe care nu le-au văzut niciodată şi pe care nu le-au examinat nici măcar pe hartă, că viziunea lor geografică a rămas cea din secolul al XVIII-lea sau că s-au lăsat înşelaţi de discursul pseudoştiinţific al geografilor unguri⁸. În acelaşi spirit polemic, Conea şi-a intitulat un volum de cercetări Corectări geografice în istoria românilor şi a dat unuia dintre cele mai cunoscute articole ale sale titlul „Cel mai istoric pas din Carpaţii noştri – necunoscut de istorici”.

Ceea ce nu par să fi înţeles nici Mehedinţi, nici măcar Conea este că o dezbatere între geografi şi istorici asupra naturii frontaliere a Carpaţilor era imposibilă în absenţa unui teren comun de discuţii. Or, geografii şi istoricii foloseau seturi complet diferite de argumente. Deşi, din perspectiva „geografiei actuale” de care vorbea Conea, Carpaţii nu ar fi trebuit să fie niciodată o frontieră, istoricii nu puteau să nu observe că, vreme de mai multe secole, munţii au fost totuşi un hotar. Evitând rezolvarea acestei contradicţii, care ar fi cerut regândirea raportului dintre istorie şi geografie, istoricii au preferat un discurs echivoc asupra Carpaţilor. Pe de-o parte, după 1918, istoricii români au preluat de la geografi conceptul de „spaţiu românesc” şi, implicit, au acceptat ideea că munţii Carpaţi nu sunt o frontieră naturală, ci mai degrabă o „axă a neamului românesc”. În plus, în puţinele articole de geografie istorică pe care le-au scris, au preluat, adesea argument cu argument, ideile geografilor⁹. În acelaşi timp însă, noua imagine a Carpaţilor a fost inclusă doar în capitolele geografice introductive, reduse adesea la o schiţă formală şi anostă, în vreme ce vechea interpretare a munţilor-hotar continua să se regăsească, nestingherită, în textele istorice propriu-zise. Uneori, cele două imagini contradictorii se regăsesc pe aceeaşi pagină, într-o construcţie ilogică şi hilară. Aşa se întâmplă, de pildă, în schiţa geografică a celei mai populare sinteze de istorie a românilor, cea a lui Constantin C. Giurescu¹⁰. Invocând mai întâi argumentele geografilor, Giurescu arată că Munţii Carpaţi nu au constituit o frontieră naturală:

 

Mai întâi nu sunt prea greu de trecut. În multe locuri se află pasuri sau chiar văi prin care-şi fac loc apele de pe un versant pe celălalt. […] Apoi, ei oferă, în multe locuri în cuprinsul lor, aşa-zisele depresiuni subcarpatice, cum sunt, de pildă, Loviştea, Vrancea, Câmpulung Moldovenesc, adevărate centre de populaţie deasă, care fac legătura între cele două versante ale muntelui. Se poate spune, pe drept cuvânt, că istoria noastră e strâns legată de Carpaţi. Din timpul dacilor şi până astăzi, ei au format axa neamului.

 

Continuând apoi discuţia cu privire la rolul istoric al Carpaţilor, Giurescu exprimă, doar câteva rânduri mai jos, o idee diametral opusă, în care reia într-o formă puţin modificată teza lui Xenopol:

 

Trebuie să relevăm însă şi un aspect negativ al lor. Carpaţii sunt una din pricinile pentru care neamul nostru a stat atâta vreme despărţit în trei organizaţii politice deosebite. Să presupunem un singur moment că munţii, în loc să străbată pământul românesc, i-ar fi dat ocol, pe la apus sau pe la răsărit, cuprinzând înlăuntrul lor întreg neamul. Evident, alta ar fi fost istoria noastră politică. Aşa cum sunt aşezaţi însă, cu forma şi direcţia pe care o au, ei au contribuit în mod esenţial la despărţirea noastră politică.

 

Utopia unei geografii naţionale în care Carpaţii ar fi încercuit spaţiul românesc în loc să-l străbată se face ecoul, probabil involuntar, al unei nemulţumiri exprimate de Xenopol. Observând că munţii mai degrabă hotărnicesc naţiunile decât le despart, Xenopol vorbea de excepţionalismul aşezării geografice a românilor: „ei sunt lipsiţi de margini fireşti, şi muntele care ar trebui să-i despartă de alte naţionalităţi strătaie însuşi poporul lor în mai multe mădulare desbinate, între care se ridică stavile uriaşe, care rup continuitatea ţării”¹¹.

În pofida contradicţiei sale interne, această viziune duală asupra Carpaţilor, care când sunt, când nu sunt frontieră naturală, a fost consolidată de influenţa exercitată asupra istoricilor de concepţia naţional-romantică a dualităţii naturii: „tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul/ Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman ţi-este”. Camuflată sub aparenţa obiectivităţii ştiinţifice, ideea romantică potrivit căreia Carpaţii au constituit o frontieră doar pentru celelalte neamuri, nu şi pentru români, a persistat neaşteptat de mult în istoriografie. Petre P. Panaitescu, de pildă, în schiţa geografică a ultimei sale sinteze, arată că munţii nu i-au despărţit pe români, dar au reprezentat totodată o „stavilă” în faţa expansiunii maghiare¹². Cea mai cunoscută transpunere istorică a acestei concepţii este articolul pe care Iorga l-a publicat în 1915, intitulat „Carpaţii în luptele dintre români şi unguri”¹³. Scris în ajunul intrării României în război, cu gândul la unirea cu Ardealul, articolul trece în revistă luptele purtate în Carpaţi între români şi unguri începând cu secolul al XIII-lea şi până la sfârşitul veacului al XVIII-lea. Bilanţul luptelor purtate în „Carpaţii noştri”, expresie ce revine de mai multe ori în cuprinsul articolului, este, desigur, unul net favorabil românilor. Cele douăzeci de năvăliri ungureşti, „totdeauna nenorocite când nu e la mijloc cauza creştinătăţii şi alianţa cu vreunul din partidele boiereşti de la noi”, s-au lovit de fiecare dată de obstacolul Carpaţilor. Aceiaşi munţi, atât de greu de trecut de la nord de Carpaţi, se înfăţişează cu totul altfel atunci când sunt priviţi de la miazăzi sau de la răsărit, dinspre Ţările Române, de vreme ce toate „cele treizeci de năvăliri ale noastre” au fost „totdeauna încununate cu izbândă”. Concepţia „Carpaţilor româneşti”, pe care Iorga nu a reluat-o niciodată, părând astfel a o circumscrie contextului politic în care a enunţat-o, s-a bucurat de o neaşteptată posteritate, fiind reluată în teza sa de doctorat de Sergiu Iosipescu.

Viziunea naţional-romantică a Carpaţilor româneşti are avantajul de a împăca cele două concepţii, pe fond ireconciliabile, rezumate la începutul acestui subcapitol prin cuvintele lui Xenopol şi Conea. Într-un studiu publicat în 1998 despre rolul peisajului alpin în construirea naţiunii elveţiene, Oliver Zimmer identifica două procese pe care le denumea naturalization of the nation şi nationalization of nature¹⁴. Aplicarea acestor concepte la cazul românesc cred că ne ajută să distingem mai bine între perspectiva istoricilor şi cea a geografilor asupra Carpaţilor. Pentru geografii români, Carpaţii sunt pe deplin integraţi „spaţiului carpato-danubiano-pontic”, echivalentul pseudoştiinţific al sintagmei „spaţiu românesc”. Confiscarea naţională a spaţiului, de fapt a geografiei, este o bună exemplificare a ceea ce Zimmer numea „naţionalizarea naturii”. Istoricii în schimb sunt mai degrabă ataşaţi concepţiei romantice de „naturalizare a naţiunii”, în care românii, popor carpatic, găsesc adăpost şi sprijin în munţi, în vreme ce ne-românii se lovesc de Carpaţi ca de o frontieră naturală. Atitudinea echivocă a istoricilor faţă de rolul Carpaţilor ca frontieră a Ţării Româneşti medievale nu a rămas în sfera unei dezbateri teoretice, ci s-a răsfrânt şi asupra unor aspecte punctuale, precum controversa din jurul aşa-numitelor „feude ungureşti”, pe care domnii munteni le-au stăpânit pentru o perioadă dincolo de munţi.

7.2. Definirea frontierei. Ţara Românească şi „feudele ungureşti”

Naşterea istoriografiei moderne româneşti în secolul al XIX-lea, sub semnul naţionalismului, s-a reflectat inevitabil şi asupra problemelor abordate de istorici. Subsumând două dintre temele predilecte ale istoriei naţionale – neatârnarea şi unitatea românilor –, problema raporturilor dintre Ţările Române medievale şi regatul Ungariei a constituit unul dintre cele mai bogate şi, în egală măsură, controversate dosare istoriografice. În acest subcapitol îmi propun să tratez doar un aspect al acestui dosar: „feudele ungureşti” ale domnilor munteni. Sub această denumire ambiguă, a cărei semnificaţie o voi analiza imediat, sunt grupate acele regiuni din regatul Ungariei, care, pentru o anumită perioadă, au intrat sub stăpânirea domnilor munteni, fără însă a fi încorporate, pe termen lung, în Ţara Românească. Pentru a nu mă pierde într-o istoriografie foarte bogată şi pentru a evita divagaţiile inutile, îmi voi concentra analiza doar asupra naturii stăpânirii domnilor asupra acestor „feude”. Prin urmare, voi lăsa deoparte probleme precum cronologia stăpânirii domnilor munteni sau întinderea geografică a „feudelor ungureşti”, care nu sunt legate decât indirect de subiectul pe care-l analizez. Întrebarea la care voi căuta un răspuns, subînţeleasă în titlul acestui capitol, este dacă domnii munteni au dorit să includă sau doar să alăture aceste teritorii ţării pe care o stăpâneau.

Se cuvine pentru început să explic de ce folosesc noţiunea de „feude ungureşti”, punând-o totuşi între ghilimele pentru a-mi exprima reticenţa faţă de această sintagmă împământenită în istoriografie. Principalul motiv este că alternativa mi se pare şi mai nepotrivită. Pentru a desemna aceste regiuni, istoricii români s-au oprit în general la două expresii: „feude ungureşti” sau „stăpânirile din Transilvania”. Această din urmă sintagmă proiectează imaginea unei acţiuni de unificare a „pământurilor româneşti” întreprinse de domnii munteni, care anticipează unitatea naţională. Prima contestare a formulei lui Onciul, care desemna Amlaşul şi Făgăraşul ca feude ungureşti, i-a aparţinut lui Ilie Minea. Acesta, deşi accepta că cele două teritorii fuseseră iniţial feude ungureşti, considera că la sfârşitul secolului al XIV-lea Amlaşul şi Făgăraşul deveniseră „parte integrantă din Ţara Românească”¹⁵. De altfel, calea acestei interpretări fusese deschisă, câţiva ani mai devreme, de Ioan Puşcariu, care contrasta „stăpânirea factică a ţerii Făgăraşului” de domnii munteni din secolul al XIV-lea cu „aspiraţiunile de suzeranitate a regilor Ungariei” asupra aceleiaşi ţări¹⁶. Drumul de la „feude” la „stăpâniri” a fost desăvârşit de Ioan Aurel Pop, într-un studiu intitulat „Stăpânirile lui Mircea în Transilvania”, publicat în 1986. Pop interpretează extinderea la nord de Carpaţi a puterii lui Mircea cel Bătrân în termenii „conştiinţei unităţii etnice” şi consideră „integrarea” acestor regiuni în Ţara Românească o prefigurare a „destinului de restitutio Daciae”.

Ceea ce mi se pare ironic la această interpretare naţionalistă este că ea se apropie mai degrabă de perspectiva regalităţii maghiare decât de cea a domnilor munteni. După cum voi arăta imediat, domnii români şi-au dat foarte repede seama că o încercare de a „integra”, pentru a prelua termenul folosit de istoricii moderni, Ţara Făgăraşului şi Amlaşul în propria ţară însemna de fapt o întărire a legăturilor dintre Ţara Românească şi regatul Ungariei. Or, fără a renunţa vreodată să susţină legitimitatea stăpânirii asupra Făgăraşului şi Amlaşului, ei au ţinut să sublinieze că natura acestei stăpâniri era diferită de cea asupra ţării de peste munţi. Cu alte cuvinte, din perspectiva domnilor munteni, Ţara Românească nu făcea parte din regatul Ungariei, în vreme ce „feudele ungureşti” da. Evident, din punctul de vedere al regilor Ungariei, toate aceste teritorii, inclusiv Transalpina, erau „integrate”, chiar dacă în grade diferite, în regat. Aşadar în locul „stăpânirilor din Transilvania” prefer să folosesc denumirea „feude ungureşti”, deşi nici aceasta nu mi se pare lipsită de capcane. În primul rând, termenul „feudă” nu apare în sursele medievale pentru a desemna posesiunile domnilor munteni de la nord de Carpaţi. Astfel, în diploma regală din 5 ianuarie 1365, Ludovic de Anjou îl acuza pe răposatul voievod Alexandru că a uitat beneficia a nobis recepta. Editorii DRH traduc pasajul prin „binefacerile primite de la noi”, însă, aşa cum arăta şi Onciul, în acest context beneficia pare a avea mai degrabă sensul tehnic de „feude”¹⁷. Din lectura întregului document şi din referinţele la asumarea de către Vladislav a unui titlu fictiv şi a uzurpării „ţării noastre Transalpine” reiese limpede că aceste beneficia desemnează Ţara Românească propriu-zisă, şi nu „feudele ungureşti”¹⁸. Sau, pentru a mai da un singur exemplu, în documentul din 1467 prin care Matia Corvin hotărăşte ca provinciile Fogoras, Omlas et Redna să fie păstrate in manibus regiis pentru a putea fi încredinţate la nevoie voievozilor transalpin şi moldovean, termenul „feudă” nu apare niciodată¹⁹.

Reticenţa în a folosi sintagma „feude ungureşti” nu este însă una terminologică, ci una fundamentată pe o critică a definirii raporturilor dintre domnii munteni şi regii Ungariei în termeni feudo-vasalici. Mai întâi, familiarizarea cu istoriografia occidentală din ultimele decenii, mai ales cu lucrările lui Elisabeth Brown şi Susan Reynolds, dar şi cu cele ale lui Alain Guerreau, îndeamnă la mai multă precauţie în utilizarea conceptului de feudalism. Dincolo însă de eventualele rezerve teoretice, ceea ce mi se pare discutabil în sintagma „feude ungureşti” este distincţia subînţeleasă a unui statut juridic diferit al acestor regiuni faţă de cel al Ţării Româneşti în raport cu regatul Ungariei. Or, după cum am spus, din perspectiva regilor Ungariei, partes nostres transalpinae sunt, juridic, incluse în regat, în egală măsură cu, să spunem, Ţara Făgăraşului. În toată perioada secolelor XIV-XVI regii Ungariei nu au renunţat niciodată să-şi afirme ceea ce istoriografia denumeşte, nu tocmai fericit, „suzeranitatea” asupra Ţării Româneşti. S-a încercat de mai multe ori interpretarea „suzeranităţii ungureşti” într-un sens limitat, ca referindu-se doar la Făgăraş, nu la întreaga Ţară Românească. Mai mult, domnii munteni ar fi devenit vasali ai regilor Ungariei primind ca feudă un teritoriu pe care ei l-ar fi stăpânit deja (Sergiu Iosipescu foloseşte chiar sintagma „feud fictiv”)²⁰. Însă după cum a arătat limpede Petre P. Panaitescu, demonstraţie reluată şi confirmată cu argumente noi de Antal Lukács şi Marius Diaconescu, „suzeranitatea ungurească” avea în vedere întreaga Ţară Românească²¹.

S-ar putea obiecta că această interpretare privilegiază perspectiva regatului Ungariei, ignorând concepţia domnilor români asupra propriei stăpâniri. Dar şi dacă adoptăm perspectiva domnilor români, definirea naturii stăpânirii lor asupra Ţării Româneşti şi asupra Ţării Făgăraşului, pentru a păstra acelaşi exemplu, nu este uşor de reconstituit. Este suficient să ne amintim de scrisoarea lui Vladislav al II-lea către braşoveni, în care domnul muntean denumeşte Ţara Făgăraşului çåìëèöಲ. Forma diminutivală, neobişnuită în slavonă, arată că în spatele termenului se află un cuvânt românesc, „ţărişoară”. Ipoteza este confirmată de folosirea aceluiaşi termen de un alt domn român, Vlad Ţepeş, de data aceasta însă într-o scrisoare în latină, sub forma regniculum. Prin urmare, cei doi termeni slavoni şi latini, inventaţi ad-hoc, traduc acelaşi cuvânt românesc. Or, Vladislav al II-lea foloseşte acest cuvânt pentru a desemna Ţara Făgăraşului, în vreme ce Vlad Ţepeş se referă la Ţara Românească. Referindu-se la aceleaşi „feude ungureşti”, Radu cel Mare îi scria regelui Poloniei în 1503 că sunt „moşteniri din moşi strămoşi”²³. Un alt fragment din aceeaşi scrisoare, în care domnul muntean precizează că Amlaşul şi Făgăraşul se găseau in regno Hungarie, situează însă explicit cele două feude în afara Ţării Româneşti. De asemenea, nu trebuie însă uitat că domnii înşişi se intitulau în scrisorile latineşti adresate Braşovului „voievod al părţilor transalpine” – părţi, se subînţelege, ale regatului Ungariei (waywoda parcium Transalpinarum [regni Hungariae]). Evident, toate aceste izvoare, unele contradictorii, nu ne lămuresc dacă domnii munteni doreau să includă sau să alăture aceste teritorii Ţării Româneşti medievale sau dacă ele erau mai degrabă „stăpâniri” decât „feude”, dar arată cel puţin că problema nu poate fi tranşată rapid, ci merită o analiză mai amănunţită şi, mai ales, diacronică.

La capătul acestui scurt excurs terminologic, înainte de a trece la o discuţie de fond, sunt dator să răspund la încă o întrebare: de ce, dacă sunt nemulţumit şi de „stăpânire”, şi de „feudă”, nu propun o altă denumire pentru a desemna aceste teritorii? Mai întâi, pentru că, în pofida rândurilor de mai sus, încerc să evit disputele terminologice. Sunt de părere că asemenea discuţii trebuie limitate la deconstrucţia conceptelor pe care le folosim, fără a-şi propune neapărat înlocuirea cuvintelor intrate în uz cu altele noi. Un al doilea motiv ar fi convingerea că natura puterii domneşti exercitate asupra acestor teritorii nu poate fi definită printr-un singur termen. După cum voi arăta în continuare, domnii înşişi, atunci când s-au referit în titulatura domnească la teritoriile de la nord de Carpaţi, au folosit în diferite contexte formule diferite. În plus, unul dintre punctele importante pe care ţin să-l subliniez este că perspectiva domnilor munteni asupra naturii stăpânirii lor asupra „feudelor ungureşti” a evoluat de-a lungul timpului.

În studiul asupra titulaturii lui Mircea cel Bătrân, Dimitrie Onciul distingea în componenţa titlului între Ţara Românească propriu-zisă şi posesiunile pe care domnul le avea în afara ţării. Printre acestea din urmă erau incluse şi „feudele ungureşti”, ducatul Făgăraşului şi Amlaşului, precum şi banatul Severinului. Argumentul lui Onciul – de vreme ce în titulatură aceste teritorii sunt enumerate distinct de Ţara Românească, ele nu erau, din perspectiva domnească, cuprinse în aceasta – mi se pare în continuare valid. După cum am arătat însă şi în alte capitole, în vremea lui Mircea cel Bătrân Ţara Românească era încă un teritoriu în curs de definire, iar o parte din regiunile enumerate în titulatură trebuie înţelese ca frontiere deschise. La sfârşitul secolului al XIV-lea, Ţara Românească era încă un concept fluid, ale cărui limite teritoriale erau permanent redefinite în funcţie de evoluţia puterii domneşti. În vremea succesorilor lui Mircea, unele dintre teritoriile de margine au fost incluse în Ţara Românească, în vreme ce altele au ieşit de sub stăpânirea domnească. Dintre cele trei „feude ungureşti”, doar o parte a Banatului de Severin, cea orientală, a fost integrată în Ţara Românească medievală.

Există o bogată literatură istorică cu privire la Banatul de Severin şi la importanţa lui în relaţiile domnilor munteni cu regii Ungariei în secolul al XIV-lea. Dintre nenumăratele aspecte discutate, o bună parte controversate încă, mă interesează acum doar includerea părţilor orientale ale Banatului de Severin în Ţara Românească. Domnii munteni au pierdut Severinul în 1419-1420, iar ultimul voievod care s-a intitulat „domn al banatului Severinului” a fost Radu Prasnaglava, în 1421. Banatul de Severin a continuat să existe, cu intermitenţe, pe tot parcursul secolului al XV-lea, desemnând cetatea Severinului şi districtele româneşti din partea de răsărit a Banatului actual²⁴. După reintrarea cetăţii sub stăpânire ungurească, Severinul a fost separat de restul banatului de un colţ al Ţării Româneşti, dovadă daniile domneşti pentru Tismana care includeau bălţile dunărene până la hotarul Orşovei. Ipoteza lui Pavel Binder, care consideră că banii unguri de Severin ar fi stăpânit în secolul al XV-lea teritoriul dintre Motru şi Dunăre, dincolo de versantul estic al Carpaţilor, este infirmată de numeroasele documente ale domnilor munteni care se referă la sate din această regiune. De altfel, chiar sintagma „hotarul Râşavei”, care înlocuieşte în daniile pentru Vodiţa şi Tismana din vremea lui Mircea cel Bătrân formula mai ambiguă „spre Râşava” din hrisovul lui Vladislav, arată că hotarul ţării fusese aşezat pe Valea Cernei. Limitele întinderii Banatului de Severin la începutul stăpânirii domnilor munteni sunt destul de neclare, însă cu siguranţă acesta cuprindea nu doar teritoriul din jurul Severinului, ci şi pe cele din jurul Orşovei şi Mehadiei²⁵. S-au purtat discuţii aprinse cu privire la cronologia stăpânirii domnilor asupra Severinului, precum şi cu privire la corespondenţa geografică între „ţara Severinului” şi „banatul Severinului”²⁶. Ceea ce se poate însă afirma cu destulă siguranţă este că părţile orientale ale teritoriului iniţial al banatului fuseseră deja încorporate Ţării Româneşti atunci când domnii români au pierdut cetatea Severinului. Astfel, în iunie 1421, atunci când castelan al cetăţii era, de mai bine de un an, Sigismund de Losoncz, Radu Prasnaglava întărea Mănăstirii Cozia trei sate, Curilo, Grădanovţi şi Micleuşevţi, „în Severin” (oy Cebepèí ã ñåëà)²⁷. În acest context, Severinul nu se referă, desigur, la cetate, ci la părţile orientale ale banatului, care ulterior vor forma judeţul Mehedinţi al Ţării Româneşti medievale.

Potrivit Mariei Holban, separarea regiunilor orientale ale Banatului de Severin de cele occidentale ar fi avut loc în prima parte a domniei lui Carol Robert, atunci când cele dintâi intraseră sub stăpânirea lui Basarab, iar cele din urmă sub cea a lui Teodor de Voyteh. Banatul ar fi fost reunit pentru scurt timp după campania din 1330, pentru ca, după aceea, teritoriul din jurul cetăţii Severinului să reintre sub stăpânirea domnilor munteni²⁸. O interpretare asemănătoare este susţinută şi de Pavel Binder, care pledează chiar pentru o separare şi mai timpurie a celor două părţi ale banatului, la sfârşitul secolului al XIII-lea²⁹. Pe aceeaşi linie interpretativă se plasează şi Şerban Papacostea atunci când susţine că aşezarea hotarului între Mehadia şi Severin ar fi fost rezultatul înţelegerii dintre Basarab şi Carol Robert din anii 1320. Argumentul invocat este localizarea Mehadiei într-un document regal din 1329, la hotar (in confinio existente)³⁰. Cred însă că în acest pasaj confinium trebuie înţeles mai degrabă ca regiune de margine a regatului, într-un sens mai larg, decât ca hotarul propriu-zis dintre Ungaria şi Ţara Românească. În acest sens, traducerea Mariei Holban – „cetatea noastră numită Mehadia mare, aflată la margine” – mi se pare că surprinde cel mai bine sensul documentului³¹. Toate aceste datări sunt însă invalidate de interpretarea lui Marius Diaconescu, care plasează începuturile stăpânirii sistematice munteneşti asupra Severinului mult mai târziu, după 1366. De altfel, interpretarea lui Diaconescu mi se pare mai bine argumentată decât vechea teză a istoriografiei româneşti, potrivit căreia domnii munteni au stăpânit regiunea începând cu Basarab. În acest caz, ruperea părţilor orientale de cele occidentale ale Banatului de Severin ar trebui plasată în deceniile 7-8 ale secolului al XIV-lea. De altfel, prima atestare a unei astfel de rupturi datează tocmai din această perioadă. În 1369, cnejii români din Sebeş îi scriau banului de Vidin, Benedict Himffy, că au rămas până la venirea regelui în Mehadia pentru a preveni un atac al muntenilor şi au ţinut cel puţin două sute de oameni în munţi (in montes alpium)³². O ruptură târzie ar sugera şi încercarea lui Dan I de a reunifica sub stăpânirea sa întregul Banat de Severin prin atacarea cetăţii Mehadia şi a cnejilor români din părţile apusene ale banatului³³. În legătură cu această divizare a banatului cred că trebuie pusă şi consolidarea cetăţii Orşova din anii 1371-1372, precum şi organizarea districtului Mehadiei, atestat prima oară în 1376³⁴. Tot pentru o separare târzie a Banatului de Severin mi se pare că pledează şi toponimul Mehedinţi, folosit pentru a desemna părţile răsăritene ale banatului, care începe să fie atestat în documentele munteneşti de la sfârşitul secolului al XV-lea. Denumirea derivă din numele Mehadiei, ceea ce arată amintirea unei legături, nu foarte îndepărtate, între regiunea Mehadiei şi părţile apusene ale Ţării Româneşti. Prin urmare, cred că divizarea Banatului de Severin şi aşezarea frontierei apusene a Ţării Româneşti pe Valea Cernei a avut loc cel mai probabil în deceniile 7-8 ale secolului al XV-lea.

Dată fiind natura surselor pe care le avem la dispoziţie, este foarte greu de precizat când anume domnii au început să considere ca parte a Ţării Româneşti teritoriul pe care-l stăpâneau ca bani de Severin. Formula din titulatura slavonă a lui Mircea cel Bătrân „domn al banatului Severinului” (Chbepèíñêîìu Áàíñòâu ãîñïîäèíü)³⁵, precum şi precizarea din privilegiul pentru lioveni al aceluiaşi domn că ţara se întinde spre apus până la Porţile de Fier marchează sfârşitul unei evoluţii, care a durat câteva decenii şi la capătul căreia părţile orientale ale banatului au fost absorbite de Ţara Românească. Aşadar cazul Banatului de Severin demonstrează că un teritoriu, iniţial menţionat distinct în titulatura domnească, a fost încorporat Ţării Româneşti, este drept că doar parţial, cel mai târziu la începutul secolului al XV-lea. Însă nu trebuie să ne imaginăm că domnii munteni din secolele XIV-XV ar fi fost obsedaţi de „centralizarea statală” şi că scopul lor ar fi fost de a contopi în Ţara Românească toate teritoriile care intrau, la un moment dat, în stăpânirea lor. Exemplul celorlalte două „feude ungureşti”, Amlaşul şi Făgăraşul, arată limpede că domnii munteni au preferat uneori să accentueze deosebirea între diversele lor stăpâniri. Astfel, în loc de a cuprinde în Ţara Românească Amlaşul şi Făgăraşul – o tentativă abia schiţată şi rapid abandonată la începutul secolului al XV-lea – domnia a încercat mai degrabă să sublinieze distincţia între aceste teritorii, susţinând totodată legitimitatea stăpânirii sale atât asupra ţării propriu-zise, cât şi asupra „feudelor” nord-carpatice.

Primul domn al Ţării Româneşti care s-a intitulat duce al Ţării Făgăraşului a fost Vladislav Vlaicu³⁶. Titlul de dux Fugaras, consemnat mai întâi pe sigiliul domnesc din 1368, apare în 1369 şi apoi în 1372 în intitulaţia din două documente latine emise de domnul muntean³⁷. Primul document emis de domnii munteni în care stăpânirea asupra Făgăraşului apare explicit este scrisoarea din 1369 adresată de Vladislav Vlaicu catolicilor din ţara sa, pentru a pregăti vizitaţia unui locţiitor al episcopului Transilvaniei. Am arătat într-un capitol anterior că documentul lui Vladislav s-a păstrat în două versiuni, datate din aceeaşi zi, 15 noiembrie 1369, dar între care există anumite diferenţe. Am sugerat că aceste diferenţe ar lăsa să se întrevadă o negociere purtată între domn şi reprezentanţii episcopului. Pentru discuţia de faţă relevantă este menţionarea explicită a Făgăraşului în versiunea domnească. Astfel, destinatarii în prima versiune sunt: „credincioşilor săi, orăşenilor, poporului şi oaspeţilor de orice neam sau limbă ar fi, care ţin de ritul şi obiceiul sfintei biserici romane, aflaţi în toată Ţara Românească”. În cea de-a doua versiune, care, potrivit interpretării mele, ar fi cea domnească, destinatarii sunt: „credincioşilor săi, tuturor parohilor şi preoţilor de biserici, rânduiţi prin întreaga Ţară Românească şi în Făgăraş”. Aşadar dacă interpretarea pe care o dau documentelor din 1369 este corectă, Vladislav Vlaicu dorea menţionarea explicită în document a Făgăraşului, în stăpânirea căruia tocmai intrase. Evident că, în acel moment, Făgăraşul era considerat de domnul muntean un teritoriu distinct de Ţara Românească.

Recunoaşterea de către domnul muntean a autorităţii regale asupra Făgăraşului reiese limpede dintr-o prevedere a daniei din 1372 pentru Ladislau de Dăbâca: „De aceea rugăm pe prealuminatul nostru domn, Ludovic, ilustrul rege al Ungariei, domnul nostru firesc şi pe urmaşii lui, ca să întărească şi să consfinţească această carte a noastră”³⁸. Trebuie însă remarcat că nu este deloc sigur că documentul a fost elaborat de cancelaria domnească, şi nu de destinatar, după cum par a sugera anumite elemente, precum formula blestemului. În plus, trebuie subliniat că o astfel de clauză de întărire apare doar în acest document, care este şi cel dintâi act făgărăşean cunoscut al voievozilor munteni³⁹. Statutul diferit al Ţării Făgăraşului de cel al Ţării Româneşti este evocat într-o danie a lui Mircea cel Bătrân, însă într-o formă mult atenuată, prin modificarea unei formule de cancelarie: „cine va veni după moartea mea domn în Ţara Românească şi în Ţara Făgăraşului, fie din neamul meu sau din alt neam sau dintr-un neam din Ţara Ungurească”⁴⁰. Celelalte documente făgărăşene, emise de cancelaria domnească în prima jumătate a secolului al XV-lea, nu par a se deosebi în nici un fel de alte hrisoave interne. Din păcate, păstrarea acestor documente cu precădere în traduceri târzii, unele cu interpolări, împiedică o analiză sistematică comparativă cu hrisoavele munteneşti⁴¹. Cât priveşte Amlaşul, nu se cunoaşte nici un hrisov al domnilor munteni cu privire la satele din această regiune. S-a păstrat în schimb un document emis la Sibiu, în 1428, de juraţii celor şapte scaune săseşti, care consemnează judecata unei dispute de hotar în Amlaş de către Albul „comitele curţii măritului bărbat Dan, voievodul Ţării Româneşti”⁴². Deşi pricina a fost judecată în Sibiu, ea intra sub jurisdicţia reprezentantului domnului muntean, „ca un neîndoielnic judecător, trimis pentru aceasta de sus-zisul său stăpân”, rolul juzilor săseşti fiind doar de a consemna în scris, la cererea lui Albul, hotărârea acestuia. Doar pe baza acestor documente este greu de reconstituit statutul Amlaşului şi Făgăraşului în raport cu Ţara Românească la cumpăna veacurilor al XIV-lea şi al XV-lea. În schimb, un document extern din vremea lui Mircea, actul de închinare al lui Vlad Uzurpatorul prin care se recunoaşte vasal al regelui Poloniei şi al Hedvigăi, ca moştenitori de drept ai regatului Ungariei, clarifică statutul stăpânirilor nord-carpatice ale domnilor munteni⁴³. Titlul lui Vlad este incomplet: woyewoda Bessarabie necnon comes de Seuerinio etc., însă în textul documentului domnul precizează că i-a fost confirmată stăpânirea peste woyewodatum Bessarabie et dominia que in Regno Ungarie obtinemus. Aceste stăpâniri, dominia, sunt cu siguranţă „părţile de peste munţi”, care erau aşadar considerate teritorii distincte de Ţara Românească, aflate în regatul Ungariei.

Dacă la începutul stăpânirii domnilor munteni Făgăraşul şi Amlaşul erau percepute ca părţi ale regatului Ungariei, încredinţate puterii domneşti de autoritatea regală, un secol mai târziu lucrurile par a sta puţin diferit. Nimic nu demonstrează mai limpede înrădăcinarea stăpânirii domnilor munteni în Făgăraş şi Amlaş decât argumentele invocate în momentul pierderii celor două feude, confiscate de regii Ungariei în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Protestele domnilor munteni au, fără îndoială, o importantă componentă retorică, dar ele demonstrează convingerea Basarabilor că stăpânirea lor în Amlaş şi Făgăraş era una legitimă, justificată în primul rând, după cum spunea Radu cel Mare, „prin dreptul strămoşesc”. Motivele pierderii Amlaşului şi Făgăraşului de către domnii munteni au fost intrarea tot mai accentuată a Ţării Româneşti în orbita Imperiului Otoman, care ameninţa transformarea Făgăraşului într-un cap de pod al incursiunilor otomane, dar şi dorinţa altor actori politici din regatul Ungariei de a intra în stăpânirea acestor teritorii. Ducatul Făgăraşului, după cum a arătat Antal Lukács, era unul dintre cele mai mari domenii compacte din regat şi, de aceea, Universitatea săsească, dar şi mari dregători regali au fost interesaţi să intre în posesia sa. Concurenţa pentru stăpânirea ducatului, pe care regele Ungariei nu a reuşit să o înăbuşe, a dus la pierderea Amlaşului şi Făgăraşului de către domnii munteni. Fără îndoială că dificultăţile de comunicare dintre Ţara Românească şi ducatul de la nord de Carpaţi au avut importanţa lor, cărările de peste plai neputând suplini absenţa unui drum care să se fi aflat, în întregime, sub controlul domnilor munteni.

Poate nu este lipsit de interes ca, înainte de a analiza termenii prin care domnii Ţării Româneşti au revendicat dreptul de a stăpâni Amlaşul şi Făgăraşul, să mă refer succint şi la problema continuităţii teritoriale dintre „feudele ungureşti” şi ţara de peste munţi. Ioan Aurel Pop sau Nicolae Edroiu, de pildă, consideră că toate stăpânirile ardelene ale lui Mircea, cu excepţia cetăţii Bologa, formau „corp comun cu Ţara Românească”⁴⁴. Dacă Ţara Făgăraşului era într-adevăr în vecinătatea directă a Ţării Româneşti, lucrurile sunt ceva mai complicate în cazul Amlaşului. Întinderea Amlaşului este cunoscută din porunca lui Ludovic de Anjou din 10 octombrie 1366 de delimitare a hotarelor satelor din Amlaş ale lui Vladislav Vlaicu, însoţite de hotărnicirea propriu-zisă din 24 noiembrie 1366. Actul din noiembrie 1366 nu descrie însă o hotărnicie integrală a stăpânirii lui Vladislav Vlaicu, ci consemnează doar marginea aflată în litigiu cu Ioan, fiul lui Petru din Cisnădie. Prin urmare, de vreme ce litigiul nu privea decât hotarul răsăritean, hotarul consemnat în document se opreşte înspre miazăzi la intrarea în munţi. Plecând de la aceste documente, întinderea stăpânirii domnilor munteni în Amlaş a fost interpretată diferit de istorici. Dimitrie Onciul considera că întinderea lui se reducea la cele cinci sate amintite în hotărnicirea din 1366 şi considera Amlaşul aşezat în vecinătatea Ţării Româneşti⁴⁵. Interpretarea lui Onciul a fost contestată cu argumente solide de Panaitescu, pentru ca, ulterior, Moga să reia întreaga discuţie şi să propună distincţia între ţinutul Amlaşului stăpânit de Vlaicu, redus la cele cinci sate amintite în 1366, şi ducatul Amlaşului din vremea lui Mircea şi Dan al II-lea, care cuprindea în plus Amlaşul, Aciliul şi Tilişca⁴⁶. Plecând de la porunca din 1366 a regelui Ludovic, potrivit căreia posesiunile lui Ioan zis Tompa, numit în actul regal comes alpium nostrarum de partibus Transsiluanis, erau aşezate la sud de domeniul amlăşean al lui Vladislav, Moga susţinea interpretarea lui Panaitescu, considerând, la rândul său, că Amlaşul nu se întindea până la marginea Ţării Româneşti. Analizând titlul de comes alpium, Moga credea că intenţia lui Ludovic era de a face din Ioan Tompa „paznicul trecătorilor din munţi faţă de stăpânirea românească a lui Vlaicu”. Aceeaşi interpretare a fost susţinută şi de Maria Holban, care a tradus sugestiv comes alpium prin „comite al plaiurilor”⁴⁷. Încercarea lui Sergiu Iosipescu de a demonstra existenţa unei legături transcarpatice între Amlaş şi Făgăraş şi judeţul Argeşului în secolul al XIV-lea mi se pare neconvingătoare⁴⁸. Până la urmă însă, toate aceste controverse privind întinderea geografică a stăpânirii domnilor munteni la nord de Carpaţi şi aşezarea lor în vecinătatea imediată a ţării sunt irelevante pentru problema asimilării acestor teritorii la Ţara Românească. Statele medievale, spre deosebire de cele moderne, nu trebuie imaginate ca teritorii contigue.

Revenind acum la pierderea „feudelor ungureşti”, prima confiscare a ducatului Făgăraşului a fost înfăptuită de Iancu de Hunedoara şi a provocat reacţia imediată a domnului muntean⁴⁹. Am amintit deja scrisoarea în care Vladislav al II-lea se plângea pârgarilor braşoveni că lui Ianăş voievod „nu-i ajunge guvernatoria Ţării Ungureşti, ci trimite să mi se ia ocina mea dreaptă şi ţărişoara mea, Făgăraşul şi Amlaşul” (î÷èíà è ìîà çåìëèöà, ôàãðàø è àìëàø). Câţiva ani mai târziu, atunci când ducatul fusese deja confiscat, Vladislav, sprijinit de boierii făgărăşeni, a răspuns printr-o expediţie militară care a dus la arderea unor sate săseşti şi la asediul cetăţii Făgăraşului⁵⁰. Din aceeaşi perioadă datează şi o foarte interesantă scrisoare a banilor Tismanei. Răspunzând sibienilor cu privire la un hoţ de cai, după ce le spuneau că „nu este în Ţara Românească” (Áëàøêu Çåìëu), banii reîntăreau afirmaţia printr-o formulă neobişnuită: „el nu este în ţara noastră, în ţinutul Oltului, în Făgăraş” (íàøu çåìëu, u äðüæàâu Wëòu, u ôàãàðàøu)⁵¹. Astfel, banii Tismanei, la doar doi sau trei ani după ce Vladislav al II-lea se plângea că-i fusese luată „ţărişoara sa”, subliniau apăsat că Făgăraşul sau ţinutul Oltului era o parte a „ţării noastre”. Dreptul domnilor asupra Făgăraşului este invocat şi în scrisoarea pe care Vlad Ţepeş o trimitea braşovenilor în iulie 1460 pentru a-i linişti, informându-i că expediţia sa urma să se îndrepte doar asupra făgărăşenilor⁵².

După pierderea Făgăraşului şi Amlaşului, domnii Ţării Româneşti au încercat, fără sorţi de izbândă, să recapete stăpânirea asupra celor două regiuni. În 1480, în contextul negocierilor între Matia Corvin şi Mehmed al II-lea, Basarab Ţepeluş scria braşovenilor în acest sens⁵³. Am amintit deja scrisoarea lui Radu cel Mare către regele polon, în care domnul muntean afirma „că noi avem anumite moşteniri în regatul Ungariei, din moşi strămoşi şi prin drept strămoşesc, anume Amlaş şi Făgăraş”. Cu toate aceste eforturi, în afara unei stăpâniri efemere în vremea lui Basarab cel Bătrân şi a revoltei boierilor făgărăşeni sprijinite de Mihnea de la începutul secolului al XVI-lea, domnii munteni nu au reuşit recuperarea Amlaşului şi Făgăraşului⁵⁴.

Ataşamentul Basarabilor faţă de aceste stăpâniri este cel mai bine demonstrat de păstrarea lor, vreme îndelungată, în titulatura domnilor. La prima vedere, includerea Amlaşului şi Făgăraşului în titulatura domnească, până în secolul al XVII-lea, ar putea fi interpretată ca perpetuare mecanică a unei formule de cancelarie. Că lucrurile nu stau deloc aşa a arătat mai demult Ilie Minea, atunci când observa că domnii munteni au continuat să revendice stăpânirea asupra Făgăraşului, la sfârşitul veacului al XVI-lea, prin Mihai Viteazul, şi chiar un secol mai târziu, prin Grigore Ghica⁵⁵. Argumentele invocate de domnii Ţării Româneşti în încercarea de a recăpăta Amlaşul şi Făgăraşul nu trebuie însă suprainterpretate, pentru că, în fond, avem de-a face cu o pledoarie pro domo. Dreptul ereditar invocat de domni asupra Amlaşului şi Făgăraşului nu presupune în mod necesar şi asimilarea acestor două provincii la Ţara Românească. De aceea, pentru a reconstitui perspectiva domnească asupra raporturilor dintre ţara propriu-zisă şi Amlaş şi Făgăraş, mi se pare mai utilă analiza formulelor de titulatură sub care sunt cuprinse cele două „feude ungureşti” în secolele al XIV-lea şi al XV-lea.

Am arătat mai devreme că ducatul Făgăraşului apare pentru prima oară în titulatura domnilor munteni în vremea lui Vladislav Vlaicu, în documentele latine emise de acesta, sub forma dux de Fogaras sau dux nove plantacionis terre Fougaras. În vremea lui Mircea cel Bătrân, titulatura din documentele latine este puţin schimbată, ducatului Făgăraşului adăugându-i-se Amlaşul: Ffogaras et Omlas dux. Domnul muntean poartă acest titlu în corespondenţa cu regele Poloniei sau în privilegiul pentru lioveni, în vreme ce în tratatul cu Sigismund din 1395 se intitulează doar dux de Fugaras. Dan al II-lea s-a intitulat dux de terra Fogaras et de Omlas în privilegiul latin dat braşovenilor din Târgovişte în 1424. O formulă asemănătoare apare şi în titulatura lui Vlad Dracul din 1431, pe când acesta era doar pretendent, în actul emis de curtea lui Sigismund de Luxemburg de la Nürnberg: terrarum de Omlasch et de Fogaras dux⁵⁶. O schimbare importantă de titulatură are loc în vremea lui Vladislav al II-lea, când, într-o scrisoare adresată braşovenilor în septembrie 1452, domnul se intitulează dominus terrarum de Fogaras et Omlas. Înlocuirea calităţii de duce cu cea de domn apare şi în alte două scrisori trimise braşovenilor de Vlad Ţepeş, precum şi într-un document emis de pretendentul Dan în 1460. Asumarea titlului de dominus terrarum de Fogaras et Omlas în corespondenţa latină cu braşovenii are loc chiar în perioada în care domnii Ţării Româneşti îşi văd ameninţată stăpânirea asupra celor două „feude ungureşti”. Vlad Ţepeş, într-o scrisoare adresată sibienilor în 1457, se plânge că unui pretendent domnesc, probabil lui Vlad Călugărul, i-a fost încredinţată stăpânirea asupra Amlaşului, „moştenirea noastră adevărată”⁵⁷. Probabil că substituirea calităţii de dux cu cea de dominus, pe care domnii munteni o foloseau şi pentru a-şi desemna stăpânirea asupra Ţării Româneşti, avea ca scop accentuarea drepturilor Basarabilor asupra celor două teritorii. Dar o stăpânire legitimă, ereditară, asemenea celei din Ţara Românească, nu înseamnă şi o încercare de a asimila „feudele ungureşti” la ţară. O scurtă privire asupra formelor sub care Amlaşul şi Făgăraşul au fost incluse în titulaturile domneşti slavone va arăta că, la mijlocul secolului al XV-lea, domnii munteni erau mai degrabă interesaţi să sublinieze distincţia între stăpânirile sud- şi nord-carpatice, decât să încerce contopirea lor într-o singură formulă.

În hrisoavele slavone interne emise de domnii munteni, Făgăraşul şi Amlaşul apar prima oară în titulatura domnească în vremea lui Mircea cel Bătrân, mai întâi ca „părţile de peste munţi” (çàïëàíèñêû ñòðàíû), pentru ca abia spre mijlocul domniei să fie menţionate explicit sub forma: „herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului” (Àìëàøu è ôàãðàøu õåðöåã). Din cauza complicatei cronologii a documentelor lui Mircea, la care m-am referit deja, nu se poate preciza cu exactitate când anume această formulă a fost inclusă în titulatură, însă potrivit editorilor DRH, primul document în care Mircea a folosit această titulatură ar fi dania pentru Cozia din 1404-1406, iar apoi cea din 1406. Oarecum surprinzător, cel de-al doilea titlu nu l-a înlocuit pe cel dintâi, ci i s-a alăturat acestuia, astfel încât formula de titulatură a devenit: „domn al părţilor de peste munţi […] şi herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului”⁵⁸. Noua titulatură nu s-a impus însă imediat şi, spre sfârşitul domniei, Mircea cel Bătrân a revenit la prima formă, de „domn al părţilor de peste munţi”⁵⁹. Identificarea „părţilor de peste munţi” cu Amlaşul şi Făgăraşul a fost demonstrată, cu argumente foarte solide, de Dimitrie Onciul şi este cvasiunanim acceptată în istoriografie⁶⁰. Însă nici Onciul, nici istoricii care i-au urmat nu au explicat motivul dublării formulei iniţiale a „părţilor de peste munţi” cu titlul de „herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului”.

O posibilă explicaţie mi se pare a fi originea diferită a celor două formule de titulatură şi, mai ales, deosebirea dintre funcţiile lor iniţiale. Çàïëàíèñêû ñòðàíû sunt o creaţie a cancelariei munteneşti, ca şi Òàòàðñêûe ñòðàíû, cele două formule fiind adesea contopite în hrisoavele din vremea lui Mircea sub forma çàïëàíèñêûì è êà Òàòàðñêûèìü ñòðàíàì⁶¹. În titulatură, „părţile de peste munţi” şi „părţile tătăreşti” sunt întotdeauna aşezate la început, imediat după ţara Ungrovlahiei, mai degrabă explicând întinderea ţării decât adăugându-i-se ca posesiuni distincte. Cea de-a doua formulă de titulatură, „herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului”, are însă o cu totul altă origine şi funcţie. Titlul de herţeg este un împrumut din diplomatica latino-maghiară, echivalentul lui dux folosit în intitulaţiile latine ale domnilor munteni⁶². De altfel, acest titlu de import a creat unele dificultăţi scribilor cancelariei munteneşti. Într-un hrisov din 1475, Tudor logofăt îi dădea lui Basarab cel Bătrân titlul de „stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungrovlahiei, încă şi părţile de peste munţi, Amlaşului şi Făgăraşului şi Herţegului” (Àìëàøu è ôàãàðàøu õåðöåãu)⁶³. Includerea acestei formule în titulatura domnească urmează întru totul tipicul intitulaţiilor latine, delimitând nu doar diversele stăpâniri, ci şi calităţile diferite şi, se subînţelege, drepturile deosebite ale voievodului în raport cu fiecare dintre ele: domn asupra Ungrovlahiei şi herţeg asupra Amlaşului şi Făgăraşului. Prin urmare, evoluţia titulaturii slavone sugerează existenţa unui moment iniţial de ezitare, în care „feudele ungureşti” erau percepute ca margini ale Ungrovlahiei, care a lăsat apoi locul unei distincţii clare între ţara propriu-zisă şi ducatul de la nord de Carpaţi. Mai mult, dat fiind că Mircea îşi asumă acest din urmă titlu în faţa unei audienţe interne, în cazul hrisoavelor slavone, şi în faţa regelui Poloniei, în cazul documentelor latine, arată că domnul muntean, şi nu regele Ungariei, era cel care dorea să sublinieze deosebirea între ţara Ungrovlahiei şi ducatul Amlaşului şi Făgăraşului.

Urmaşii lui Mircea din secolul al XV-lea, de la Mihail I până la Radu cel Mare, au folosit îndeobşte formula completă a titulaturii de „domn al părţilor de peste munţi şi herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului”. Mult mai rar este atestat titlul restrâns de „herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului”, fără a mai aminti şi „părţile de peste munţi”. Pe lângă aceste forme standardizate, care însă cunosc şi unele variante, părţile de peste munţi sunt cuprinse şi în alte câteva titluri domneşti atipice din secolul al XV-lea. Astfel, într-un hrisov din 1440 al lui Vlad Dracul, adjectivul çàïëàíèíñêû („de peste munţi”) este înlocuit cu uãðúñêå („ungureşti”)⁶⁴. O formă neobişnuită a titulaturii, asupra căreia merită să zăbovim puţin, este atestată într-un hrisov emis de Vlad Dracul şi în alte trei ale lui Vladislav al II-lea: „domn al părţilor de peste munţi şi al tuturor marginilor, herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului” (çàïëàíèíñêûì ñòðàíàì è âúñåì ïðhähëwì Àìëàøu è ôàãðàøu õåðöåã)⁶⁵. Un hrisov al lui Vlad Călugărul, care conţine aceeaşi titulatură puţin schimbată – çàïëàíèíñèì ïðhäåëwì Àìëàøu è ôàãðàøu õåðöåã – arată că cel de-al doilea substantiv, „marginile”, nu face decât să-l întărească pe cel dintâi, „părţile”, cele două fiind sinonime⁶⁶. De altfel, un pasaj din viaţa lui Eftimie de Târnovo, scris de Grigore Ţamblac, surprinde foarte clar sensul de regiune de frontieră al cuvântului⁶⁷.

Ar fi foarte tentant să interpretăm includerea în titulatură a marginilor de la nord de Carpaţi, Amlaşul şi Făgăraşul, ca reflectând dorinţa domnilor munteni de a sublinia drepturile asupra acestor teritorii, în contextul pericolului confiscării lor. Să nu uităm că, în aceeaşi perioadă, titulatura latină a domnilor a cunoscut, la rândul ei, o modificare, dux fiind înlocuit cu dominus, mai întâi în legenda sigiliului lui Vlad Dracul, apoi în intitulaţia lui Vladislav al II-lea. Cred însă că nici această nouă formulă de titulatură nu poate fi interpretată în sensul unei asimilări a ducatului Amlaşului şi Făgăraşului la Ţara Românească. Un titlu al aceluiaşi Vlad Dracul, consemnat într-un hrisov slavon din 1439, arată limpede că domnul muntean considera că Amlaşul şi Făgăraşul sunt teritorii ce aparţin regatului Ungariei şi, prin urmare, sunt distincte de Ţara Românească. Astfel, în privilegiul comercial pentru lioveni din 1439, Vlad Dracul se intitulează „şi în Ţara Ungurească herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului” (è íà uãðúñêîè çåìëè Àìëàøu è ôàãàðàøu õåðöåãü).

La capătul acestei analize a formelor sub care „feudele ungureşti” sunt amintite în titulatura domnească se impun, cred, două concluzii. Mai întâi, surprinde numărul mare de modificări ale titulaturii, ceea ce reflectă, în ultimă instanţă, ambiguitatea autorităţii exercitate de domni asupra celor două „feude”. Consemnate iniţial ca margini ale ţării prin sintagma geografică a „părţilor de peste munţi”, Amlaşul şi Făgăraşul sunt apoi amintite ca un ducat distinct, asupra cărora voievodul îşi exercita autoritatea de herţeg. În momentul în care sunt ameninţaţi cu pierderea lor, domnii munteni invocă un drept ereditar de stăpânire, reflectat în asumarea titlului de dominus. În acelaşi timp însă, mai cu seamă atunci când se adresează regilor Poloniei sau negustorilor lioveni, domnii munteni, deopotrivă Mircea cel Bătrân şi Vlad Dracul, au grijă să accentueze că Amlaşul şi Făgăraşul fac parte din Ungaria, pentru a sublinia, desigur, că Ţara Românească se afla în afara regatului. Prin urmare, argumentele invocate de domnii munteni pentru a-şi legitima stăpânirea asupra ducatului Amlaşului şi Făgăraşului nu trebuie interpretate, aşa cum s-a întâmplat, ca o încercare de a asimila teritoriile nord-carpatice la Ţara Românească. Domnii munteni par să fi înţeles prea bine că o asemenea contopire a „feudelor ungureşti” cu ţara n-ar fi însemnat decât o dovadă în plus că Ţara Românească este o parte a regatului Ungariei, iar ei nu sunt decât wayvodae Transalpinarum parcium Regni Hungarie.

În concluzie, definirea frontierei Ţării Româneşti în raport cu „feudele ungureşti”, prin includerea părţii orientale a Banatului de Severin şi prin excluderea Amlaşului şi Făgăraşului, a fost un proces care s-a încheiat la cumpăna veacurilor al XIV-lea şi al XV-lea. Aşezarea frontierei Ţării Româneşti medievale pe Carpaţi pare, la prima vedere, o confirmare a tezei munţilor-hotar. Interpretarea construcţiei teritoriale a Ţării Româneşti prin prisma determinismului geografic, elaborată prima oară de Miron Costin, mi se pare totuşi o explicaţie prea simplistă. Nu văd de ce Carpaţii ar fi reprezentat o frontieră geografică predestinată, de vreme ce aceeaşi munţi nu constituiseră un hotar nici în prima jumătate a secolului al XIII-lea, nici în cea mai mare parte a secolului al XIV-lea. Ţara Românească medievală a început să se formeze în cadrul regatului Ungariei şi, de aceea, delimitarea de regat a jucat un rol important în procesul de definire a ţării ca teritoriu distinct. Iar în acest proces de definire a frontierei carpatice factorii istorici au fost cu mult mai importanţi decât cei geografici.

7.3. Delimitarea frontierei. Hotarul dintre Ţara Românească şi Ardeal

Într-un subcapitol anterior, dedicat controverselor istoriografice asupra naturii frontierelor medievale, arătam că trasarea unor hotare lineare nu implică în mod necesar şi existenţa unui teritoriu statal bine delimitat. Punctul central al argumentaţiei era caracterul punctual, deopotrivă geografic şi cronologic, al hotărniciilor medievale. Diferenţa fundamentală dintre frontierele medievale şi cele moderne este dată tocmai de capacitatea puterii de a cunoaşte şi de a defini în orice clipă întreaga graniţă a statului. Statele medievale nu se deosebesc de cele moderne prin absenţa frontierele lineare, ci mai degrabă prin incapacitatea de a le reconfirma permanent printr-un exerciţiu cvasicotidian al puterii. Lipsite de structuri administrative în care să fie încadrate, hotărniciile medievale dintre state rămân evenimente punctuale cărora li se substituie adesea frontierele rezultate din negocierile purtate între actorii locali.

Transformarea frontierei carpatice a Ţării Româneşti dintr-un hotar medieval într-o graniţă modernă a început, ca atâtea alte elemente ale modernităţii, în secolul al XVIII-lea. Această schimbare a naturii frontierei este poate cel mai bine surprinsă de afacerea Sandu Bucşănescu de la mijlocul secolului⁶⁸. Numit ispravnic al judeţului Argeş, Sandu Bucşănescu „întâmplându-i-se călătorie la hotar, după cursul apelor luând seama, au fost intrat la bănuială” că unii munţi stăpâniţi de saşii sibieni, „întocma ca şi un pământ de ţară ungurească”, ar fi de drept ai Ţării Româneşti. Bănuiala ispravnicului s-a adeverit atunci când „apucându-se a cerca cu mare silinţă, au fost găsit o copie după un hrisovu al răposatului Băsărabă vodă”, de „când au fost îndreptat domnia hotarul ţerii cu Ianoş craiul ţerii ungureşti”. Înarmat cu hrisovul hotărniciei din 1520, Sandu Bucşănescu a reuşit să recupereze de la saşi mai mulţi munţi din judeţul Argeş, pe care, drept răsplată, domnul i-a lăsat în stăpânirea sa. Episodul este povestit chiar de Sandu Bucşănescu în dania pentru ctitoria sa, schitul Berislăveştii din Argeş:

 

Aceşti munţi încă de multă vreme, de sute de ani, erau pierduţi şi dejbinaţi de pământul Ţării Româneşti şi era ca un pământ al ţării ungureşti, fiind întru stăpânirea unor saşi de la cetatea Sibiu. Şi într-atâta multă curgere de ani trecători la mijloc, de au şi fost aceşti munţi din pământul ţării, nimeni din domni sau din boieri pământeni sau din plăeaşii acelor părţi de locuri n-au mai cercetat, n-au mai umblat, nici au mai căutat; iar eu cu truda, cu osteneala şi cu cheltuiala mea am umblat, am cercetat şi am descoperit aceşti munţi. Şi cu multă silinţă şi nepreget am scos şi am luat munţii din stăpânirea saşilor dela cetatea Sibiului⁶⁹.

 

Istoricii au interpretat în chip felurit implicarea ispravnicului de Argeş în retrasarea frontierei carpatice. Ion Ionaşcu consideră acţiunea lui Bucşănescu „un succes extraordinar” al unui singur om „fără cunoştinţe diplomatice, dar cu sufletul străbătut de focul sacru al iubirii de pământ strămoşesc”. Mai cinic, dar probabil mai aproape de adevăr, Mihordea consideră că ispravnicul a profitat de retrasarea frontierei în urma păcii de la Belgrad, asumându-şi pe nedrept meritul recuperării munţilor, pentru a-i lua în stăpânire⁷⁰. Întreaga afacere, dincolo de controversa privind rolul lui Sandu Bucşănescu în reaşezarea frontierei, scoate însă în evidenţă natura hotarului carpatic al Ţării Româneşti la mijlocul secolului al XVIII-lea⁷¹.

Pentru a defini hotarul ţării, ispravnicul muntean s-a folosit de două elemente: reperul frontierei naturale al cumpenei apelor şi argumentul istoric al hotărnicirii din 1520. Aceleaşi două argumente au fost invocate şi de domnii moldoveni în disputa cu principii Transilvaniei pentru regiunea Dornei, din secolul al XVII-lea, sau în cea cu Habsburgii pentru munţii Vrancei, din secolul al XVIII-lea⁷². În aceste ultime două cazuri merită observat că argumentele aduse de cealaltă parte erau de un cu totul alt tip, presupunând definirea frontierei prin stabilirea limitelor geografice ale puterii fiscale şi juridice a statului. Fără îndoială că fiecare dintre părţile aflate în dispută invoca argumentele care îi conveneau. Totodată însă, diferenţa dintre cele două seturi de argumente corespunde deosebirii dintre o concepţie medievală asupra frontierei şi una modernă. Dacă pentru Imperiul Habsburgic frontiera era definită şi reîntărită printr-o exercitare cvasipermanentă a puterii, fiscale şi juridice mai ales, pentru domnii români hotarul ţării era mai degrabă rezultatul unei delimitări naturale şi istorice. Primul document în care frontiera muntenească pe Carpaţi este definită prin delimitarea geografică a fiscalităţii este tratatul încheiat în 1619 între Gabriel Bethlen şi Gavrilă Vodă. Articolul al patrulea din tratat delimita hotarul dintre Ţara Românească şi Transilvania în termeni fiscali: „Înţelegem că în unele locuri între aceste două ţări s-a tulburat treaba hotarelor în vremile trecute de gâlceavă. Acelea să fie îndreptate prin comisari cinstiţi din amândouă părţile şi să se plătească dijma către ţara unde se vor hotărî acele hotare”. Documentul unguresc, păstrat într-o copie din 1696, a fost publicat şi tradus în română de Andrei Veress. Copia din 1696 pare să fi fost făcută tocmai pentru a ajuta la trasarea hotarului, de vreme ce pe verso apare următoarea însemnare: „acest document a fost scos din arhive cu scopul de a putea afla în amănunt hotarele care separă ţara noastră de Valahia”. Prin urmare, atât în 1619, cât şi în 1696 iniţiativa pare a fi venit de la nord de Carpaţi⁷³.

Când am conceput structura acestui capitol, intenţia mea era de a propune o reconstituire minuţioasă a întregului traseu al hotarului carpatic al Ţării Româneşti medievale, aplicând metoda regresivă, pornind de la un corpus eterogen de surse, majoritatea din secolele XVII-XVIII. Pe baza acestor documente târzii – izvoare privitoare la disputele şi la trasarea frontierelor între Ţara Românească şi Principatul Transilvaniei şi, apoi, Imperiul Habsburgic, primele studii istorice asupra frontierei din secolul al XVIII-lea, surse cartografice, relatări ale călătorilor străini sau chiar hotărniciri ale satelor de margine care includ graniţa ţării – speram să pot reconstitui frontiera carpatică a Ţării Româneşti în secolele XV-XVI. O abordare regresivă mi se părea cu atât mai legitimă cu cât aproape toate izvoarele acestea se referă la hotărniciri anterioare, pe care le reîntăreau. Prin urmare, aveam toate motivele să cred că vechile semne de hotar care apar în sursele din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea datează din secolele anterioare. O reconstituire a traseului frontierei ţării pe baza acestor documente târzii ar fi putut aşadar dezvălui o imagine fidelă a hotarelor Ţării Româneşti din secolul al XVI-lea, dacă nu chiar de mai devreme. Însă o asemenea analiză, chiar dacă ar fi avut ca rezultat o reconstituire a hotarului mergând din munte în munte, ar fi ratat complet înţelegerea naturii frontierei medievale. Contopirea geografică şi cronologică a tuturor acestor surse ar fi proiectat imaginea unei graniţe moderne, pe care nici unul dintre domnii Ţării Româneşti medievale nu a avut-o vreodată. Or, după cum am arătat, cercetarea mea îşi propune să analizeze construcţia teritorială a Ţării Româneşti din perspectiva domniei. Iar această perspectivă era una parţială şi limitată geografic şi, deopotrivă, cronologic. Prin urmare, pentru înţelegerea limitelor puterii domneşti în cunoaşterea şi definirea hotarului ţării, mi s-a părut mult mai potrivită o abordare fragmentară. Astfel, în locul unei tentative de reconstituire a traseului şi a evoluţiei hotarului pe Carpaţi al Ţării Româneşti medievale, mă voi opri asupra a trei episoade distincte, din perioada secolelor XIV-XVI, în care această frontieră a fost pusă în discuţie.

Primul document dintre cele nu foarte numeroase care ne îngăduie să reconstituim istoria disputelor medievale asupra frontierei dintre Ţara Românească şi regatul Ungariei este un fals. Deşi a fost considerată multă vreme un document autentic, diploma lui Carol Robert din 1311, în care sunt incluse în transumpt două acte de la principele Bela, din 1233, şi de la rex iunior Ştefan, din 1265, prin care comiţii de Tălmaciu primeau stăpânirea asupra Ţării Loviştei, s-a dovedit a fi un fals⁷⁴. Cel care a pus prima oară sub semnul îndoielii autenticiatea diplomei a fost Iosif Şchiopul, într-o lucrare în care, cuprins de fervoarea critică naţională împotriva „mistificărilor” istoriografiei maghiare şi săseşti, istoricul român declara false o serie de documente din secolele XIII-XIV⁷⁵. Un an mai târziu, Aurelian Sacerdoţeanu publica o recenzie de peste 50 de pagini la cartea lui Iosif Şchiopul, în care demonstra cu acribie şi rigoare că aproape toate documentele considerate false de acesta erau, de fapt, autentice⁷⁶. Singurul document dintre cele contestate de Şchiopul acceptat ca fals şi de Sacerdoţeanu era tocmai diploma lui Carol Robert din 1331. Argumentele invocate de Şchiopul şi Sacerdoţeanu împotriva autenticităţii diplomei sunt, într-adevăr, foarte solide şi, din câte ştiu, nu au fost până acum contestate de nimeni⁷⁷. Aşadar menţiunea unei stăpâniri în 1233 a comitelui Corlard de Tălmaciu peste Ţara Loviştei, „împreună cu toate folosinţele şi pertinenţele sale”, a fost plăsmuită cândva între 1311 şi 1791, data primei atestări a documentului.

Diploma lui Carol Robert, care, dacă ar fi fost autentică, ar fi rămas o simplă referinţă la un episod izolat, eşuat rapid, devine ca fals un document istoric mult mai interesant, cel puţin din perspectiva temei pe care o cercetez. De vreme ce singura danie inclusă în diplomă este terra Loysta, odată înlăturată ipoteza falsului istoric, singurul scop plauzibil al falsificării rămâne cel juridic, o revendicare a stăpânirii asupra regiunii Loviştei⁷⁸. Istoricul care a deschis această cale de interpretare a documentului, Ioan Moga, a propus ca interval al plăsmuirii falsului 1374-1387, iar ca autor, pe Ioan, fiul lui Petru de Cisnădie, moştenitor al comiţilor de Tălmaciu⁷⁹. Revendicarea Loviştei ar fi avut loc în contextul disputelor de proprietate dintre Ioan şi Vladislav, destul de bine atestate documentar. Unele din fostele posesiuni ale lui Nicolae de Tălmaciu, revendicate de Ioan, erau stăpânite în anii 1360 de domnul muntean, iar Ludovic de Anjou încerca să medieze între cei doi, însărcinându-l pe vicevoievodul Transilvaniei să hotărnicească posesiunile lui Ioan „de pământul sau ţinuturile măritului bărbat, domnul Vladislav, voievodul Ţării Româneşti”⁸⁰. Incendierea de către Vladislav a Mănăstirii Sf. Nicolae de Tălmaciu, prilej cu care toate actele de proprietate ale lui Ioan au fost distruse, a fost un episod, real sau inventat, din această dispută⁸¹. În acest context, Ioan, moştenitorul comiţilor de Tălmaciu, încercând să reconstituie drepturile sale de proprietate mai mult sau mai puţin fictive, ar fi plăsmuit diploma lui Carol Robert cu privire la Ţara Loviştei. Interpretarea lui Moga, seducătoare şi bine argumentată, lasă însă neexplicat un lucru: de ce, în condiţiile în care disputele dintre Ioan de Cisnădie şi Vladislav Vlaicu se purtau asupra unor sate transilvănene, diploma plăsmuită se referea la Loviştea, un teritoriu sud-carpatic?⁸² Răspunsul nu poate fi, cred, decât unul singur. Pentru Ioan de Cisnădie nu exista o frontieră carpatică ce să despartă teritoriile transalpine de la sud de cele transilvănene de la nord. Aşa cum Vladislav, voievodul transalpin, stăpânea la nord de Carpaţi, şi Ioan ar fi putut la fel de bine să includă în posesiunile sale Loviştea sud-carpatică. Contextul înaintării pretenţiilor sale asupra Loviştei era cât se poate de potrivit, dat fiind că în 1374 Stoica, nepotul lui Voyna de Laysta, fugea din Ţara Românească şi încerca să ajungă la regele Ungariei pentru a i se plânge de voievodul Vlaicu⁸³. Definirea ţării transalpine prin aşezarea hotarului pe Carpaţi şi prin desprinderea de regatul Ungariei era abia la început şi nu toţi actorii politici percepuseră direcţia acestei evoluţii. Pentru Ioan de Cisnădie, părţile transalpine ale regatului Ungariei nu aveau o identitate distinctă şi, de aceea, nu sesiza nici o deosebire între pretenţiile sale loviştene şi cele amlăşene. Invocarea ca argument juridic a unei danii regale sud-carpatice din secolul al XIII-lea, chiar dacă plăsmuite, arată că Ioan de Cisnădie privea părţile transalpine ca pe o parte a regatului Ungariei. Moştenitorul comiţilor de Tălmaciu nu înţelesese că în veacul al XIV-lea lucrurile începuseră să se schimbe, că terra Transalpina căpăta o identitate distinctă şi că Munţii Carpaţi deveneau treptat o frontieră.

Cel de-al doilea episod asupra căruia mă voi opri, de la sfârşitul secolului al XV-lea, este prima plângere cunoscută a unui domn muntean privind o modificare a hotarului cu Ungaria. Într-un hrisov din septembrie 1491, Vlad Călugărul întărea Mănăstirii Tismana mai multe sate dintre văile Cernei şi Topolniţei, precizând: „iar ce au luat turcii sau ungurii, iar domnia mea nu avem ce face, iar ce se va găsi sub stăpânirea domniei mele în Ţara Românească, iar domnia mea cu acele averi, cu toate, am dăruit iarăşi sfânta mănăstire, ca să şi le stăpânească călugării”⁸⁴. Regiunea în care a avut loc modificarea de hotar cu regatul Ungariei poate fi uşor identificată dacă comparăm hrisovul lui Vlad Călugărul cu daniile precedente acordate de domni Tismanei. Astfel, Ţarovăţul, care fusese întărit prin mai multe danii acordate de domni Tismanei şi Vodiţei, începând chiar cu cea mai veche, a lui Vladislav I, din 1374, nu se mai regăseşte printre posesiunile mănăstirii nici în vremea lui Vlad Călugărul, nici după aceea⁸⁵. În schimb, într-un hrisov din 1569 care delimitează hotarele Elhoviţei se precizează că Ţarovăţul se găsea la acea dată în hotarele Ungariei: „şi hotarele se ştiu că sunt de la Râşava şi de la Ţara Ungurească, mai ales Ţaroveţul, până la Vodiţa şi de aci pe Vodiţa în jos, până unde se împreună Vodiţa cu Dunărea”⁸⁶. Hrisovul îngăduie o localizare destul de precisă a satului între Elhoviţa, azi Ilovăţ, şi Orşova. Numele satului, astăzi dispărut, s-a păstrat într-un toponim local, Câmpia Ţarovăţului, care se întinde de-a lungul potecii dinspre Iloviţa spre vârful Racovăţ⁸⁷. Aşadar Ţarovăţul a ieşit de sub stăpânirea domnilor munteni cândva între domnia lui Basarab cel Tânăr (1477-1482), satul fiind amintit în dania acestuia către Tismana, şi 1491, anul în care Vlad Călugărul aminteşte de satele mănăstirii aflate sub stăpânire ungurească. În lipsa altor izvoare, motivele acestei modificări de hotar care îndepărta Ţara Românească de Valea Cernei rămân necunoscute⁸⁸. Ea a fost provocată fie de încercarea râşăvenilor de a-şi extinde hotarul, fie, ceea ce cred că este mai probabil, de dorinţa regatului de a controla mai bine regiunea dintre Orşova şi Severin în contextul crescândei ameninţări otomane. De altfel, la nici un an după hrisovul lui Vlad Călugărul din 1491, cetatea Severinului era asediată de otomani. Dincolo însă de reconstituirea acestei minore modificări de hotar, hrisovul lui Vlad Călugărul este important pentru că dezvăluie concepţia domnului asupra ţării. Vlad Călugărul reconfirma Mănăstirii Tismana doar acele sate care se regăseau „sub stăpânirea domniei mele, în Ţara Românească”, subînţelegându-se astfel că, pentru domn, cele două sintagme, stăpânirea domniei (wáëàñòè ãîñïîäñòâà) şi Âëàøêa Çåìëh (Ţara Românească), erau echivalente.

Cel de-al treilea episod asupra căruia mă voi opri este, fără îndoială, şi cel mai interesant. Un document emis de Neagoe Basarab în iunie 1520 descrie „tocmirea hotarelor” între Ţara Românească şi Transilvania, încheiată între domnul muntean şi „fratele nostru Ianoş, craiul Ardealului”. Hrisovul cuprinde o descriere detaliată a hotarului din munţi, mergând de la apa Oltului până la Orşova, traseul frontierei fiind stabilit în urma întâlnirii delegaţilor Ţării Româneşti şi ai Ardealului, trimişi de domnul muntean şi de Ioan Zápolya, la Morişor (Ìîpèøîp), astăzi Merişor, localitate situată în pasul omonim care uneşte Valea Jiului şi Ţara Haţegului. Uitat vreme de aproape două secole, hrisovul lui Neagoe a fost redescoperit în contextul modificărilor succesive de frontieră dintre Imperiul Otoman şi cel Habsburgic din veacul al XVIII-lea, când a devenit un document juridic important pentru aşezarea graniţei pe „hotarul istoric”. Tradus în greceşte şi publicat în Istoria editată de fraţii Tunusli, descoperit de Densuşianu şi de Iorga în tălmăcire românească în condicele mănăstirilor Cozia şi Tismana, găsit apoi, tot de Iorga, în traducerea germană folosită de Friedrich Schwantz şi ulterior de Vasile Mihordea în versiunea latină inclusă în dosarul delimitării frontierei din 1739, hrisovul lui Neagoe Basarab a fost receptat de istorici, de la bun început, prin prisma importanţei care i-a fost acordată în secolul al XVIII-lea. Descoperirea originalului slavon şi editarea lui în 1927 de Elena Eftimiu nu au modificat în nici un fel această percepţie. Până şi sintagma sub care este îndeobşte denumit hrisovul în istoriografie, „cel mai vechi hotar politic al Olteniei”, se referă mai degrabă la contextul în care documentul a fost utilizat în secolul al XVIII-lea decât la cel în care a fost elaborat.

Interpretarea tradiţională a hotărniciei din 1520, care se datorează în principal studiilor lui Conea şi Donat, transpune motivele trasării frontierei din veacul al XVIII-lea cu două secole mai devreme, punând accentul pe decizia autorităţilor centrale, domnească şi voievodală, de a trasa un prim hotar între cele două ţări. Ion Conea, care a dedicat un amănunţit studiu geografic şi istoric hotărniciei din 1520, o consideră „primul hotar politic al Olteniei”, care marca trecerea de la o regiune de frontieră, un întins no man’s land, la un hotar linear bine delimitat, de tip modern⁸⁹. Ion Donat, într-un articol dedicat hotarelor Olteniei, prelua interpretarea lui Conea şi, după ce observa că membrii celor două delegaţii proveneau din satele gorjene şi haţegane de sub munte, constata că frontiera din 1520 a consemnat maxima întindere teritorială a Ţării Româneşti⁹⁰. După 1520, arăta Donat, Oltenia a suferit mai multe „răşluiri teritoriale” nedrepte, prin încălcarea hotarului stabilit în vremea lui Neagoe. Datorită lucrărilor lui Conea şi Donat, hotărnicia din 1520 a fost considerată de istorici un prim hotar „bilateral” munteano-ardelean, prin care delegaţii celor două ţări, aleşi din rândul boierilor olteni şi nobililor haţegani din vecinătatea frontierei, acţionând în deplină înţelegere, au trasat un hotar drept⁹¹. La o analiză mai atentă însă, hotarul din 1520, impropriu denumit al Olteniei, după cum, de altfel, chiar Conea şi Donat observau, stârneşte mai multe nedumeriri, iar rolul avut de domnul muntean şi de voievodul Transilvaniei în desfăşurarea evenimentelor din iunie 1520 se dovedeşte a fi, în cel mai bun caz, unul cu totul marginal. Fără a pune sub semnul întrebării interpretarea Conea-Donat, analiza pe care o propun în continuare sugerează că reconstituirea celor doi istorici nu surprinde decât parţial o afacere mult mai complicată, ale cărei iţe nu pot fi cu uşurinţă descâlcite.

De la bun început uimeşte absenţa unei motivaţii clare pentru trasarea acestui hotar, de o lungime considerabilă, prin munţi. Întâlnirea de la Morişor este motivată în hrisov de dorinţa celor doi voievozi „de a fi pace şi frăţietate”, ca între „aceste două ţări certuri şi răzmeriţă sau tâlhării sau hoţii sau jafuri să nu se facă”. Pe lângă această formulă de cancelarie, un topos care se regăseşte frecvent şi în înţelegerile domnilor munteni cu braşovenii, hrisovul din 1520 mai cuprinde alte trei clauze punctuale: 1) pedeapsa cu moartea pentru oricine „s-ar ridica să facă şi certuri sau furturi sau să prade sau să jefuiască”; 2) dreptul oricărui om „care va afla pe datornicul său” de a obţine o judecată dreaptă; 3) încasarea dării oilor „după obicei şi după lege”. Aceste prevederi nu sunt însă strict legate de frontieră şi cred că ar fi greşit să căutăm motivele hotărnicirii din 1520 în dorinţa unei mai bune delimitări jurisdicţionale şi fiscale. Pe munţii hotărniciţi nu existau aşezări permanente, trecerea frontierei nu a fost niciodată eficient controlată în veacurile XV-XVI, iar quinquagesima ardeleană şi gorştina munteană erau, de obicei, încasate la coborârea oilor de la munte.

Ceea ce surprinde însă în primul rând la hotărnicirea din 1520 este amploarea demersului, trasarea frontierei dintre cele două ţări printr-o regiune muntoasă pe o lungime de mai bine de 200 de kilometri. Ion Conea, un foarte bun cunoscător al regiunii, şi-a propus să străbată „munte cu munte şi vârf cu vârf” hotarul trasat în 1520, însă, deşi a încercat de câteva ori, nu a reuşit să parcurgă decât o parte. Suntem, prin urmare, îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă delegaţii din 1520 chiar au parcurs întreaga întindere a hotarului, ceea ce le-ar fi luat, în cel mai fericit caz, câteva luni bune. Textul hrisovului lasă să se înţeleagă că actul din 1520 ar fi, folosind o terminologie juridică mai târzie, rezultatul unei ocolnice, precizând că boierii munteni şi cnejii haţegani „au aşezat hotarele şi semnele pe munţi”. Această expresie lasă să se înţeleagă existenţa unei delimitări pe teren, dar poate fi la fel de bine şi un topos de cancelarie. Un prim argument în acest sens este că în hotărnicire nu a fost inclus nici un semn de hotar, deşi astfel de semne, ştim din alte surse, existau. Astfel, o hotărnicie din 1539, între Cisnădie şi Tălmăcel, aminteşte şi frontiera cu Ţara Românească, cu care cele două sate se învecinau în Munţii Lotrului, la apus de Genune. În ocolnica realizată cu acest prilej, întipărită în memoria comunităţii prin „disciplinarea” a trei adolescenţi chiar pe hotar, este consemnată şi o movilă de graniţă dintre Ardeal şi Ţara Românească⁹². Hotărnicia din 1520 nu face însă nici o referire la astfel de semne de hotar. Lăsând deoparte timpul necesar unei hotărniciri de peste 200 km prin munţi şi absenţa semnelor de hotar, un argument şi mai important împotriva perambulării mi se pare numărul redus de toponime incluse în hrisov. În hotărnicire sunt amintite 44 de denumiri de munţi şi şase de ape, ceea ce, la un calcul aproximativ, ar însemna o medie de un toponim la fiecare 4 km. La prima vedere, hotarul pare să fi fost bine trasat, cu un număr suficient de repere. Atunci însă când transpunem aceste toponime pe hartă, rezultatul este surprinzător. Nu numai că ele nu sunt uniform repartizate geografic, în primii 150 km de hotar fiind amintiţi doar zece munţi, dar tocmai regiunile la care ne-am aştepta să fie cel mai amănunţit hotărnicite sunt şi cele mai sumar delimitate. Tehnic vorbind, hotarul din 1520 pare unul neaşteptat de rău întocmit. Înainte de a începe analiza hotarului, plecând de la harta de mai jos, se impune o precizare. Evident, existenţa unui hotar medieval atât de regulat geometric, aşa cum apare pe hartă, este puţin plauzibilă. Pentru a transpune cartografic hotărnicia din 1520, nu am făcut decât să unesc prin linii drepte toponimele consemnate în hrisov pe care le-am putut identifica. Această imaginea cartografică îşi va găsi însă o explicaţie după ce voi da un răspuns întrebării: care a fost motivul hotărniciei din 1520?

Delimitarea începe de la răsărit de Olt, unde hotarul este aşezat pe un afluent al Oltului, pe Apa Fratelui. Hotarul mergea la apus de Olt de la vadul Genunei pe râul Vadului până la izvor. În întregul masiv al Munţilor Lotrului, care are mai bine de 60 km de la est la vest, sunt aminţi doar patru munţi: Stâlpul lui Neagoe, Muntele Negru, Voineasa şi Piatra Albă. De aici, hotarul se îndrepta spre nord-vest, pe deasupra Munţilor Parâng, care rămâneau în întregime Ţării Româneşti, trecând în Munţii Şureanu. Primul vârf amintit din acest masiv este Muntele lui Pătru, aflat astăzi chiar în colţul sud-estic al judeţului Alba⁹³. De aici, hotarul cobora spre sud-vest, prin Muntele Măgura şi Dealul Babei, lăsând la sud, adică Ţării Româneşti, regiunea în care astăzi sunt oraşele Petrila şi Petroşani. Surprinde din nou numărul foarte redus de toponime, doar trei, prin care este descrisă această porţiune a hotarului, de 25-30 km. De la Dealul Babei hotarul continuă spre apus în Munţii Retezat, din care nu sunt însă amintiţi decât doi munţi, Tulişa şi Şeglău. Astfel, un aspect important asupra căruia voi reveni, întreaga Vale a Jiului revenea Ţării Româneşti. Din nou trebuie observat că hotarul prin Retezat este mai mult decât schematic descris, prin doar două toponime pentru 20-25 km. Surpriza apare însă odată ce hotarul ajunge în Munţii Godeanu, unde numărul toponimelor creşte spectaculos, ceea ce le face şi mai greu de identificat. De aceea am însemnat pe hartă cu un dreptunghi plin un toponim identificat sigur şi cu un dreptunghi gol o localizare nesigură. Dificultatea identificării este cauzată, pe de-o parte, de numărul mare de vârfuri care poartă acelaşi nume (numai în hotărnicia din 1520 apar trei munţi Nedeia⁹⁴), dar, probabil, şi de felul diferit în care localnicii şi geografii denumesc munţii. Dincolo însă de nesiguranţa unor identificări, rămâne de explicat de ce hotărnicirea din 1520 devine atât de detaliată în masivul Godeanu – nu mai puţin de 21 de munţi şi două ape pentru aproximativ 25 km⁹⁵. Trasarea în această regiune a unui hotar atât de precis este cu atât mai greu de înţeles cu cât, comparând porţiunea din Godeanu cu segmentele precedente ale frontierei, acestea par să fi fost mult mai predispuse litigiilor. Odată ieşit din Munţii Godeanu, hotarul intra în ultima sa porţiune, culoarul Cerna-Mehedinţi, pe care însă nu o urmăreşte decât până la confluenţa Cernei cu Belareca. Şi în această porţiune, nu foarte întinsă, de aproximativ 30 km, toponimia folosită pentru descrierea hotarului este destul de bogată, 14 munţi şi un râu⁹⁶. Hotărnicirea se opreşte brusc pe Belareca, pe care editorii DRH îl traduc prin Râul Alb, deşi apa poartă şi astăzi aceeaşi denumire slavonă pe care o avea în hrisovul din 1520: Áhëà Ðhêà. Nu se înţelege însă de ce hotărnicirea din 1520 nu include nici o indicaţie despre ultimul segment al hotarului, care cobora până la Orşova. Prin urmare, deşi iniţial hrisovul precizează că în 1520 s-au întocmit hotarele pe munţi de la Olt la Râşava, hotărnicirea propriu-zisă se opreşte la 15-20 km la nord de Orşova, trecând sub tăcere o porţiune în care, după cum am văzut, existau deja din a doua jumătate a secolului al XV-lea litigii teritoriale.

Urmărind munţii luaţi ca reper în hrisovul din 1520, se poate spune că hotarul era ambiguu acolo unde ar fi trebuit să fie clar, în Munţii Lotrului şi pe cursul inferior al Cernei, dar inutil de detaliat în porţiuni unde nu au existat şi nu vor exista niciodată litigii teritoriale, ca în Munţii Godeanu. Neobişnuită este şi includerea întregii depresiuni a Jiului în Ţara Românească, hotărnicirea din 1520 fiind singura sursă din secolele XV-XVII, potrivit căreia autoritatea domnilor munteni s-ar fi extins şi asupra acestei regiuni. Lucrurile devin însă şi mai surprinzătoare odată ce analizăm componenţa celor două delegaţii care au participat la întâlnirea de la Morişor din 1520.

Harta hotărniciei din 1520 dintre Ţara Românească şi Ardeal

Delegaţia ardeleană trimisă de Ianoş, craiul Ardealului (êðàëþ Àðäåëñêiè), pe care Neagoe Basarab îl numea „fratele nostru”, era alcătuită din nemeşi haţegani (íåìèøiè Õàöàãuëîâ). În fruntea delegaţiei se găseau Ioan Cândreş (Êúíäðåø ²àíîø) şi Laţcu Cânda (Êúíäà Ëàöêî), reprezentanţii Cândeştilor (Kendeffy) şi Cândreştilor (Kenderessy) din Râu de Mori, două ramuri ale uneia dintre cele mai importante familii nobiliare din Haţeg97. Fruntaşii delegaţiei haţegane descindeau din Ioan şi Ladislau-Laţcu Cândreş, cei doi fraţi care luptaseră alături de Ioan de Hunedoara şi ocupaseră dregătorii importante nu doar în Haţeg, ci şi în alte părţi ale regatului. Merită amintit aici că unul dintre fraţii lui Ioan şi Ladislau, Nicolae, murise în 1448 luptând împotriva otomanilor chiar in Alpibus Walkan, adică tocmai în munţii pe care descendenţii săi pe linie colaterală îi vor hotărnici la 1520. Pentru a înţelege însă care era miza hotărnicirii dintre Haţeg şi Ţara Românească pentru Cândeşti, trebuie să ne oprim o clipă asupra domeniului lor. Ascensiunea Cândeştilor în secolul al XIV-lea a însemnat şi acumularea unui averi considerabile, care cuprindea nu doar mai multe sate, cetăţi şi vămi din Haţeg, ci şi mai multe posesiuni în depresiunea Jiurilor. Aşadar conducătorii delegaţiei haţegane din 1520 aveau interese directe tocmai în regiunea care, potrivit hotărniciei, era lăsată în stăpânirea Ţării Româneşti.

Stăpânirile Cândeştilor în Valea Jiului sunt atestate de trei documente, cel dintâi emis de cancelaria regală în 1493, iar celelalte două de voievozii Transilvaniei în 1493 şi 1501⁹⁸. Cele trei documente se referă la drepturile lui Mihail Kendeffy, tatăl lui Laţcu şi verişorul lui Ioan, cei doi delegaţi din 1520, asupra mai multor pământuri şi fâneţe din depresiunea Jiului (prata atque terras quidam duo fluuy Syl appellati interfluunt). Printre aceste proprietăţi erau enumerate Petrila, Măleia, Rotunda, Merişoara şi Câmpul lui Neag, toate aflate la miazăzi de hotarul din 1520, „în a căror paşnică stăpânire s-au aflat şi se află din vechime acelaşi Mihail Kendeffy şi înaintaşii săi”. Cel de-al doilea document voievodal, din 1501, arată însă că pretenţiilor de stăpânire ale Cândeştilor asupra Văii Jiului li s-au opus mai mulţi nobili haţegani, printre care şi Stanciul din Măţeşti, el însuşi participant la hotărnicirea din 1520. Acest grup de nobili contesta pretenţiile Cândeştilor susţinând „în numele lor şi al tuturor nobililor şi proprietarilor din districtul Haţeg” că au „drepturi ferme” asupra unei părţi a depresiunii Jiului. Disputa dintre nobilii haţegani din 1501 a fost rezolvată, temporar, printr-un compromis, cele două părţi împărţindu-şi depresiunea. Hotarul trasat cu acest prilej în Valea Jiului între stăpânirile Cândeştilor şi cele ale obştii haţegane includea, în porţiunea sa sudică, şi frontiera cu Ţara Românească: „spre miazăzi, până la un anume munte numit Vulcan, continuând de acolo până la hotarele părţilor transalpine”. După cinci ani însă, obştea haţegană obţinea de la Vladislav al II-lea un act privilegiat prin care erau confirmate „obştii nobililor din districtul Haţeg” toate drepturile asupra regiunii celor două Jiuri, cel românesc şi cel unguresc (Olahzyl şi Zekelzyl), care fuseseră în stăpânirea lor şi până atunci⁹⁹. Acest conflict din interiorul lumii nobiliare haţegane, în care obştea a avut până la urmă câştig de cauză în faţa Cândeştilor, a fost dublat de o tentativă de uzurpare a drepturilor Văii Jiului venită din exterior, din partea comiţilor de Hunedoara.

Dintr-un document din 1484, recent publicat de Aurel Răduţiu, reiese că principalii competitori ai obştii haţegane pentru stăpânirea Văii Jiului la sfârşitul secolului al XV-lea au fost comiţii şi castelanii cetăţii Hunedoarei¹⁰⁰. Documentul este o scrisoare a autorităţilor săseşti din Orăştie, cerută de nobilii haţegani, prin care se confirma că Valea Jiului (possessio aut vallis Dzwl), împreună cu fâneţele, pădurile şi până la munţii Ţării Româneşti (usque ad Alpinas Transsalpinenses), a ţinut din vechime de districtul Haţeg şi, prin urmare, comiţii de Hunedoara nu aveau nici un drept asupra acestei regiuni. Documentul din 1484 se referă în primul rând la fâneţele din vale, însă imixtiunea castelanilor de Hunedoara începuse cu doi ani mai devreme, atunci când Matia acordase cetăţii dreptul exclusiv de a încasa veniturile cuvenite din spălarea aurului din mai multe râuri, printre care şi Jiu¹⁰¹. Disputa pentru veniturile obţinute din spălarea aurului s-a încheiat în 1513 printr-un compromis, castelanul de Hunedoara reuşind să-i atragă de partea sa pe principalii nobili haţegani, acordându-le dreptul de a încasa urbura (dare constând într-o cotă parte din aurul extras). Printre nobilii care încheie această înţelegere îi regăsim pe Ladislaus Kendeffy de Malomwuz (Râu de Mori), pe Franciscus Morsyna şi pe Stanchwl de Maczesd, toţi trei membri ai delegaţiei din 1520.

Urmărind îndârjirea cu care nobilii haţegani s-au luptat, la sfârşitul secolului al XV-lea şi la începutul secolului al XVI-lea, pentru a-şi păstra drepturile obşteşti asupra Văii Jiului, devine şi mai greu de înţeles de ce au cedat-o Ţării Româneşti prin hotărnicirea din 1520. Cândeştii şi Stanciul din Măţeşti, care în 1501 se găseau în conflict – primii încercând să acapareze Valea Jiului, iar cel din urmă susţinând drepturile întregii obşti nobiliare asupra depresiunii –, participă împreună la hotărnicirea din 1520. Nedumerirea este cu atât mai mare cu cât, după cum am arătat deja, nu există nici o altă sursă, nici înainte de 1520, nici după, care să ateste stăpânirea domnilor munteni asupra acestei regiuni. În plus, din punct de vedere geografic, depresiunea Jiului era mult mai strâns legată de Ţara Haţegului decât de Ţara Românească, dovadă şi numeroasele aşezări, roite din cele haţegane, întemeiate însă într-o epocă ulterioară hotărniciei¹⁰². De altfel, pământurile arabile şi fâneţele din depresiunea Jiului, de care amintesc documentele, puteau fi mult mai uşor exploatate de satele haţegane situate la doar câţiva kilometri distanţă, ai căror locuitori aveau un acces facil în vale prin pasul Merişor. În comparaţie, cele mai apropiate localităţi din Ţara Românească erau satele gorjene, situate la o distanţă de 30-40 km, dincolo de Munţii Vulcan, peste care nu exista în Evul Mediu decât o cărare îngustă.

Cum se explică atunci că Valea Jiului, geografic legată de Haţeg şi asupra căreia nobilii haţegani revendicau un drept de posesiune obştesc, pe care-l apăraseră cu eforturi considerabile, a revenit Ţării Româneşti în urma hotărniciei din 1520? Ion Donat, singurul istoric care a încercat să ofere o explicaţie, crede că nemeşii haţegani au fost siliţi să recunoască „drepturile străvechi” ale domnilor munteni asupra regiunii, care existau, probabil, din vremea descălecatului sau a lui Litovoi. Lăsând deoparte ipoteticele „drepturi străvechi” ale domnilor munteni, teza lui Donat mi se pare fragilă din trei motive. Mai întâi, dacă Valea Jiului ar fi fost o zonă de litigiu teritorial, ar fi fost de aşteptat ca hotarul în această regiune să fi fost atent delimitat. Or, după cum am văzut, pe această porţiune hotărnicia din 1520 nu aminteşte decât trei toponime. Apoi, pare greu de crezut că recuperarea unui teritoriu atât de întins nu ar fi lăsat nici un ecou în hrisoavele emise de domnii munteni sau în documentele transilvănene de după 1520. În sfârşit, cel de-al treilea motiv şi cel mai important este că nu-mi închipui că nobilii haţegani prezenţi la Morişor în 1520 ar fi renunţat la Valea Jiului după ce luptaseră vreme de câteva decenii pentru a-şi păstra drepturile asupra regiunii, lăsându-se convinşi de pretinsele drepturi străvechi ale muntenilor.

O astfel de cedare mi se pare cu atât mai improbabilă cu cât delegaţia ardeleană la hotărnicirea din 1520, care, după cum spune hrisovul lui Neagoe, a separat munţii de la apa Oltului până la Râşava, fusese alcătuită exclusiv din nobili haţegani. Marii absenţi de la întâlnirea de la Morişor au fost saşii sibieni şi autorităţile Banatului de Severin, vecini direcţi ai Ţării Româneşti în dreptul graniţei hotărnicite. În ambele porţiuni ale hotarului, Ţara Românească a obţinut o trasare favorabilă a frontierei, pe care, ulterior, saşii şi bănăţenii nu au respectat-o¹⁰³. După cum a arătat Ioan Moga, o bună parte din munţii care, potrivit delimitării din 1520, ar fi trebuit să aparţină Ţării Româneşti, sunt atestaţi încă din secolul al XVI-lea în proprietatea scaunului Siliştii, iar modificarea hotarului Ţării Româneşti de pe Valea Cernei am discutat-o deja mai sus. S-ar putea presupune că nobilii haţegani nu erau foarte interesaţi sau poate suficient de bine informaţi pentru a apăra interesele saşilor şi ale Banatului de Severin. Mi se pare însă greu de crezut ca ei să fi dat greş şi în protejarea propriilor interese. Un astfel de eşec pare cu atât mai greu de înţeles cu cât la Merişor s-a întâlnit o delegaţie ardeleană alcătuită, după cum am văzut, din nobili haţegani importanţi cu una munteană compusă, în cel mai bun caz, din personaje de rang secund.

Analizând componenţa delegaţiei muntene, se observă de la bun început că boierii care au luat parte la hotărnicire nu se regăsesc printre marii dregători din vremea lui Neagoe Basarab. Sfatul domnesc din 1520 este destul de bine cunoscut şi nici unul dintre personajele de prim-plan, precum Preda Craiovescu, Harvat logofătul sau Hamza comisul, pentru a enumera doar câţiva, nu a fost implicat în hotărnicirea ţării. Primul dintre boierii enumeraţi în delegaţia munteană, probabil şi cel mai însemnat, este Stanciul banul. Acesta nu putea fi mare ban, aşa cum credea Donat, pentru că în acel moment dregătoria era ocupată de Preda Craiovescu. Figura lui Stanciul banul, amintit în câteva hrisoave din vremea lui Radu cel Mare şi Neagoe Basarab, este umbrită de cea, mult mai spectaculoasă, a fratelui său, Tudor din Drăgoieşti¹⁰⁴. La prima vedere, cei doi fraţi nu par să fi avut o legătură directă cu regiunea hotărnicită, ei fiind amintiţi ca stăpâni ai unor sate vâlcene. Însă toţi ceilalţi boieri munteni participanţi la întâlnirea de la Morişor din 1520 proveneau din sate de margine, aşezate în imediata vecinătate a munţilor hotărniciţi. Radul logofătul, Albul postelnicul şi fiul lui Stoica erau din Borăşti, azi Boroşteni, un sat aflat la 5 km nord-est de Tismana. Dan postelnicul era din Româneşti, sat înglobat astăzi în oraşul Târgu Jiu. Socol logăfătul era din Baia, azi Baia de Aramă; Bran postelnicul din Polovragi, aflat la vreo 10 km vest de Horezu; iar Stanciul postelnicul din Crasna, sat aflat la 20 km nord-est de Târgu Jiu. Aşadar delegaţii munteni proveneau din sate vâlcene şi gorjene aşezate la poalele munţilor Parâng şi Vâlcan, într-o simetrie aproape perfectă cu delegaţia ardeleană alcătuită din nemeşii haţegani de dincolo de Carpaţi. Dacă din delegaţia ardeleană surprinde absenţa reprezentanţilor saşilor sibieni şi ai Banatului de Severin, din cea munteană lipsesc neaşteptat boierii de prim rang¹⁰⁵.

La o hotărnicire de o asemenea importanţă ar fi fost de aşteptat să participe, dacă nu dregătorii din sfatul domnesc, măcar acei boieri care aveau proprietăţi însemnate la marginea ţării, precum boierii de Bae, care la începutul secolului al XVI-lea stăpâneau un număr impresionant de munţi gorjeni din Parâng şi din Vâlcan¹⁰⁶. Alcătuirea delegaţiei munteneşti poate fi explicată prin dorinţa lui Neagoe Basarab de a trimite la Morişor nu atât dregători însemnaţi, cât mici boieri din satele de margine, buni cunoscători ai munţilor şi, ceea ce mi se pare important, cu experienţă în hotărnicii. Doi dintre membrii delegaţiei munteneşti fuseseră ispravnici domneşti în alte hotărniciri, Neagoe Spătar şi Radul din Borăşti, iar un al treilea, Dan din Româneşti, este şi el amintit ca boier hotarnic¹⁰⁷. Dincolo însă de eventuala dorinţă a domnului Ţării Româneşti de a trimite hotarnici experimentaţi, cred că dezechilibrul dintre componenţa celor două delegaţii reflectă totodată şi un interes mai mare al haţeganilor, care, spre deosebire de munteni, au fost reprezentaţi la Morişor prin personaje de primă mărime. Prin urmare, nedumeririlor de mai sus li se adaugă încă una. De ce, cu toate că întregul context al hotărnicirii din 1520 părea favorabil haţeganilor, obştea nobililor din Haţeg a avut cel mai mult de pierdut?

În sfârşit, ultima enigmă a hotărniciei din 1520 priveşte încălcarea de către autorităţile regatului, la numai câţiva ani după aceea, a frontierei trasate cu acest prilej. Astfel, în 1528, Ferdinand de Habsburg era chemat să rezolve o dispută între comitatul Hunedoarei şi voievodul Transilvaniei, care avea ca obiect tocmai Valea Jiului. Obştea nobililor comitatului se plângea prin intermediul lui Gheorghe de Brandenburg că voievodul Petru de Pereny a construit „un turn pe drumul Vâlcan, în districtul Haţeg”. Acest turn, deşi fusese în aparenţă ridicat pentru apărarea împotriva otomanilor, împiedica comerţul cu Ţara Românească şi încălca drepturile obştii nobiliare asupra depresiunii Jiului¹⁰⁸. Garnizoana instalată de voievodul Transilvaniei cerea dări pentru folosirea păşunilor din depresiune, iar haţeganii se plângeau că pierderea drepturilor din Valea Jiului îi apăsa într-atât încât deveniemus rusticitatem. Aşadar la opt ani după întâlnirea din 1520, hotarul stabilit atunci era ignorat, iar drepturile asupra depresiunii Jiului – teoretic, parte a Ţării Româneşti – erau disputate între voievodul Transilvaniei şi nobilii comitatului Hunedoara. De altfel, hotărnicirea din 1520 nu pare să fi fost respectată prea mult nici pe alte porţiuni. Oarecum ironic, hotărnicirea din 1520 pare să fi fost un document juridic mai respectat în secolul al XVIII-lea, atunci când a fost redescoperită, decât în momentul în care a fost încheiată.

Există o ipoteză care ar explica toate nedumeririle de mai sus, începând cu motivul trasării frontierei, continuând cu alcătuirea delegaţiei ardelene exclusiv din nobili haţegani şi cu cedarea Văii Jiului către Ţara Românească şi sfârşind cu ambiguitatea hotărnicirii tocmai în zonele de litigiu. Înainte însă de a enunţa această ipoteză, aş dori să mă opresc o clipă asupra legăturilor dintre nobilii haţegani şi boierii munteni prezenţi la Morişor în 1520. Între delegaţii celor două ţări existau, după cum se va vedea imediat, multiple legături, economice, politice şi matrimoniale, probabil mult mai numeroase decât cele atestate documentar. Doi dintre boierii delegaţiei muntene par să fi avut legături cu nobilii haţegani, cel puţin judecând prin prisma relaţiilor privilegiate pe care fraţii lor le aveau cu Haţegul. Am arătat mai sus că fratele conducătorului delegaţiei muntene, Stanciul banul, era Tudor din Drăgoieşti. Or, atunci când acesta a intrat în conflict cu Vlad Vintilă, el şi-a căutat refugiul tocmai în Haţeg, ceea ce sugerează că existau anumite legături mai vechi între boierii Drăgoeşti şi nobilimea haţegană¹⁰⁹. Legături peste munţi avea şi fratele unui alt boier din delegaţia munteană, Stanciul postelnic din Crasna, ultimul sat muntean de sub munte în masivul Parâng. Două hrisoave din 1546, unul al marelui ban, celălalt al lui Mircea Ciobanul, dezvăluie implicarea fratelui lui Stanciul, Arca, în comerţul cu haţeganii¹¹⁰. Arca din Crasna fusese însărcinat de marele ban să intermedieze vânzarea a 600 de slănini către haţegani (íà Xúöèãàíè è íà xîðu), însă atunci când a dat socoteală în faţa banului Dumitru, i-au lipsit mulţi aspri, iar averea sa şi a fratelui său a fost luată de armaşii băniei.

Dinspre cealaltă parte a hotarului, legăturile delegaţilor haţegani cu Ţara Românească sunt mai bine atestate documentar. Tatăl lui Laţcu Cândea, Mihail, îi cerea în 1504 regelui Vladislav dreptul de a aduce 12 corturi de ţigani „din părţile transalpine ale regatului nostru în părţile transilvănene ale regatului nostru”, pentru a-i aşeza pe moşiile sale¹¹¹. În familiile Muşina şi Sărăcin, ambele, după cum am văzut, reprezentate la hotărnicia din 1520, sunt atestate căsătorii transcarpatice. Mai întâi, Neacşa de Muşina se căsătorise la mijlocul secolului al XV-lea cu un Arca, fugit din Ţara Românească¹¹². Apoi, probabil la câţiva ani după hotărnicirea din 1520, s-a încheiat căsătoria dintre Veronica, sora lui Iancu Sărăcin, şi un important boier muntean, spătarul Drăghici din Mărgineni¹¹³. O altă dovadă a legăturilor cu Ţara Românească a familiilor nobiliare haţegane prezente la Morişor este că, după moartea lui Francisc Muşina, domnul muntean şi apoi boierii Buzeşti s-au implicat în susţinerea ctitoriei Muşineştilor, Mănăstirea Cerna¹¹⁴.

Având în minte legăturile de peste munţi cu Ţara Românească ale nobililor haţegani prezenţi la întâlnirea de la Morişor, putem interpreta hotărnicirea din 1520 dintr-o nouă perspectivă. Premisa implicită de la care am plecat este că, de vreme ce nobilii haţegani revendicau dreptul de a stăpâni Valea Jiului, ar fi fost normal ca la trasarea frontierei să încerce să o păstreze în ţara Ardealului. Dacă însă, confruntaţi cu presiunile comiţilor de Hunedoara, dar şi cu disputele din interiorul obştii, nobilii haţegani au crezut că îşi pot păstra mai uşor drepturile asupra Văii Jiului prin includerea ei în Ţara Românească? După cum am văzut, domnii munteni nu revendicaseră vreun drept de stăpânire asupra regiunii şi nici după hotărnicire nu par să-şi fi exercitat vreodată autoritatea în zonă. O înţelegere între haţegani şi munteni ar putea explica toate nedumeririle pe care le-am enumerat mai sus cu privire la întâlnirea de la Morişor: importanţa pe care haţeganii au dat-o hotărnicirii, excluderea sibienilor şi bănăţenilor din delegaţia ardeleană, ambiguitatea hotarului, cedarea Văii Jiului de către aceiaşi nobili haţegani care, vreme de câteva decenii, se luptaseră pentru a-şi păstra drepturile asupra ei şi, în cele din urmă, nerespectarea de către autorităţile ardelene a hotarului stabilit în 1520. O astfel de înţelegere mi se pare singura ipoteză care poate explica toate aceste elemente, altfel de neînţeles, ale hotărnicirii¹¹⁵. Această ipoteză nu poate însă deveni certitudine decât odată cu descoperirea unor hrisoave ale domnilor munteni prin care să fi fost confirmate nobililor haţegani stăpânirile din depresiunea Jiului. Existenţa unor hrisoave emise de cancelaria Ţării Româneşti pentru nobilii haţegani, din păcate astăzi pierdute, este confirmată cel puţin într-un caz, cel al familiei Buda din Galaţi. Nu este, cred, exclus ca hrisoave munteneşti să fie descoperite în arhiva Cândeştilor, care era în secolul al XIX-lea estimată la 2.000-3.000 de documente, dintre care 81 din secolul al XV-lea şi, putem bănui, mult mai multe din veacul următor. Din păcate, arhiva, altădată reunită, s-a dispersat, iar celor mai multe documente li s-a pierdut urma, inclusiv acelor diplome latine din secolul al XV-lea, care aveau pe verso însemnări slavone¹¹⁶. Indiferent însă dacă viitoare descoperiri documentare vor confirma sau nu această ipoteză, inadvertenţele reliefate de analiza hrisovului din 1520 rămân şi ele trebuie, într-un fel, explicate. Se poate afirma cu destulă siguranţă că hotărnicia din 1520 pare să fi fost mai degrabă rezultatul unei iniţiative locale, în care rolul principal l-au avut boierii gorjeni şi nobilii haţegani, decât al unui impuls venit din partea autorităţilor centrale, domneşti şi voievodale

La capătul acestei analize, în care am folosit toate sursele din secolele XIV-XVI privitoare la frontiera carpatică a Ţării Româneşti pe care le-am putut identifica, se impun câteva concluzii. Mai întâi, surprinde numărul foarte mic de referinţe la hotarul ţării în cele câteva mii de hrisoave interne şi câteva sute de scrisori adresate de domni oraşelor săseşti sau autorităţilor regatului Ungariei. Cvasiinexistenţa menţiunilor arată că, în primele două secole de la întemeiere, frontiera carpatică a Ţării Româneşti medievale a intrat prea puţin în sfera de putere a domniei. Frontiera ţării exista, desigur, fiind constituită din hotarele satelor de margine, însă trasarea acestora era o afacere aproape exclusiv locală, în care domnia nu era chemată să se implice decât în mod excepţional. Aşadar rolul principal al frontierei ţării era de hotar al comunităţilor de margine, şi nu de graniţă politică a statului. Un argument în acest sens îl reprezintă absenţa graniţei ţării din hotărnicirile satelor de margine din secolul al XVI-lea. Deşi, adesea, graniţa ţării era inclusă în ocolnicele satelor, ea nu se deosebea cu nimic de celelalte hotare ale satului, fiind delimitată prin referinţe la toponime locale. Am amintit mai sus de hrisoavele munteneşti care se refereau la frontiera apuseană a ţării ca la „hotarul Râşavei”, desemnând graniţa ţării ca un hotar al unei comunităţi de margine. O situaţie asemănătoare întâlnim şi în ocolnicele Arefului, în care hotarul nordic al satului nu este identificat ca graniţă a ţării până la începutul secolului al XVII-lea¹¹⁷. Dacă în cele două hotărniciri păstrate din secolul al XVI-lea, hotarul nordic al satului este delimitat prin toponime locale, abia în ocolnica din 1606 el este denumit „hotarul Ţării Ungureşti” şi „hotarul Făgăraşului”. Introducerea acestui tip de reper în ocolnică marchează un moment important în procesul prin care graniţa ţării s-a substituit hotarului comunităţii. La căpătul acestui îndelungat proces, încă neîncheiat atunci când Sandu Bucşănescu recupera munţii Lotrului, aşezarea frontierei ţării va deveni un atribut exclusiv al puterii centrale, care-l va exercita ignorând adesea interesele comunităţilor locale.

Au existat însă porţiuni ale frontierei asupra cărora domnia a fost dintru început interesată să-şi exercite autoritatea, delimitând clar teritoriul ţării. Acesta a fost cazul marilor drumuri, pe care un semn de hotar, cel mai adesea o cruce, marca intrarea în Ţara Românească. Pe cel mai important drum medieval transcarpatic, la câţiva kilometri depărtare de castelul Bran, în locul unde se termina Transilvania şi începea Ţara Românească, era aşezată o cruce de hotar, descrisă de mai mulţi călători¹¹⁸. Ridicarea unor semne de hotar este doar unul dintre elementele controlului domnesc exercitat asupra drumurilor transcarpatice. Se poate spune chiar că singurul control pe care domnia a reuşit, într-o oarecare măsură, să-l exercite asupra frontierei în perioada medievală a fost cel asupra drumurilor. Motivul era, în primul rând, unul comercial. O bună parte din veniturile domniei proveneau din taxarea comerţului, iar o încasare eficientă a acestor dări presupunea controlarea drumurilor. Un al doilea motiv ar fi putut fi cel militar, arterele comerciale fiind totodată drumurile principale pe care oştile pătrundeau în Ţara Românească. După cum voi arăta însă în subcapitolul următor, domnii Ţării Româneşti medievale au reuşit să exercite asupra frontierei carpatice un control comercial, nu însă şi unul militar.

7.4. Controlul frontierei. Drumurile, cetăţile şi vămile de pe frontiera carpatică

Nu s-a observat până acum, probabil din cauza atitudinii de superioritate a istoricilor faţă de surse, că descrierile geografice ale Ţării Româneşti medievale datorate călătorilor străini par, dintr-o perspectivă modernă, complet inadecvate. De obicei, atunci când istoricul observă o aparentă neconcordanţă în conţinutul surselor pe care le analizează, o rezolvă comod fie considerând-o o eroare sau o confuzie, fie punând-o pe seama „mentalităţii medievale” a autorului. Adesea însă, „neconcordanţele” nu sunt decât consecinţa unui alt mod de a privi lumea, pe care istoricul este dator să încerce să-l reconstituie. În primul rând, în aceste descrieri ţara apare mult mai „turtită” decât este înfăţişată pe o hartă geografică modernă. Deşi, matematic, raportul dintre lungimea (E-V) şi lăţimea (N-S) Ţării Româneşti este de 2:1, majoritatea surselor medievale oferă o imagine mult distorsionată, care merge de la 4:1 până la 7:1. Potrivit lui Bocignoli, Ţara Românească era lungă, de la vest la est, cale de 12 zile de mers, iar lată, de la sud la nord, cale de trei zile şi mai bine. Franco Sivori, care cu siguranţă cunoştea mai bine Ţara Românească, dă alte cifre: 14 zile de drum în lungime şi patru în lăţime, iar în unele locuri chiar şase zile de drum. La Alessandro Comuleo raportul dintre lungimea ţării şi lăţimea ei este încă şi mai disproporţionat: lungă de 15 zile de drum şi largă – acolo unde este mai îngustă – de două zile de drum. Iar lista ar putea continua, incluzându-i pe aproape toţi călătorii străini din secolele XV-XVII. Ar fi interesant de urmărit când anume s-a schimbat această percepţie disproporţionată asupra Ţării Româneşti. Spre exemplu, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Langeron dă chiar un raport mai mic de 2:1¹¹⁹.

Explicaţia acestei percepţii distorsionate este una simplă: configuraţia reţelei de drumuri. Majoritatea drumurilor fiind orientate pe direcţia Carpaţi-Dunăre, traversarea ţării de la nord la sud necesita considerabil mai puţin timp decât parcurgerea ei de la răsărit la apus. Nu doar „turtirea” Ţării Româneşti surprinde în relatările călătorilor străini, ci şi descrierea reliefului ţării. Deşi cei mai mulţi dintre călători pătrundeau în ţară venind de peste munţi, în descrierile lor Ţara Românească este prezentată ca o întinsă câmpie. Bocignoli, Sivori sau Comuleo înfăţişează Ţara Românească ca pe un şes aproape necurmat, părând să ignore munţii, care constituiau o parte considerabilă a teritoriului¹²⁰. Pentru istoricul obişnuit să-şi imagineze geografic Ţara Românească aşa cum este reprezentată pe hărţile moderne, aceste descrieri par inadecvate. Şi totuşi, ele ridică o problemă importantă căreia voi încerca să-i dau în continuare un răspuns: în ce măsură Carpaţii au fost integraţi Ţării Româneşti medievale? Problema nu priveşte atât traseul frontierei, cât extinderea autorităţii domneşti. După cum am arătat mai devreme, istoricii, seduşi de geografi, tind adesea să considere Carpaţii un element definitoriu al Ţării Româneşti medievale, imaginându-şi o domnie bine înstăpânită asupra munţilor, care controla hotarul cu ajutorul plăieşilor şi al unui sistem defensiv de cetăţi carpatice. Această imagine este însă, după cum voi arăta imediat, contrazisă de surse.

Frontiera carpatică a Ţării Româneşti medievale nu a constituit nici un moment un obstacol pentru trecerea oamenilor, fie că a fost vorba de tâlhari, de boieri fugari, de pretendenţi la tron sau chiar de oştiri întregi. Toate resursele domniei au fost concentrate pentru a supraveghea şi vămui tranzitul mărfurilor peste Carpaţi, un obiectiv mai uşor de îndeplinit, pentru că negoţul necesita un anumit tip de drum, de obicei un drum de care. Controlul exercitat de autoritatea domnească asupra drumurilor transcarpatice are la bază distincţia comercial-juridică între drum şi cărăre/potecă¹²¹. Distincţia dintre cele două tipuri de drumuri apare deopotrivă în documentele latine – via publica ac regia vs clandestina et indirecta alpium itinera/semitae – şi în cele slavone – äðuì, ïuò vs êúðàðå¹²². Pentru a putea supraveghea şi vămui mărfurile, domnii nu au îngăduit desfăşurarea comerţului decât pe drumurile recunoscute, puţine la număr. Potecile peste Carpaţi, mult mai numeroase, erau folosite de oamenii care preferau, dintr-un motiv sau altul, să ocolească marile drumuri. În perioada secolelor XIV-XVI, domnia nu a exercitat aproape nici un control asupra potecilor, de care nu devenea interesată decât atunci când erau folosite de negustori pentru a-şi trece marfa prin „vama cucului”, cu alte cuvinte, atunci când o potecă se transforma într-un drum ilegal. Înainte însă de a discuta problema controlului exercitat de domnie asupra Carpaţilor, mi se pare necesară o succintă trecere în revistă a drumurilor şi potecilor care traversau munţii. Pentru că vămile de hotar ale Ţării Româneşti medievale au fost aşezate pe principalele drumuri, mi s-a părut normal să le analizez împreună. De asemenea, voi aborda problema plăieşiei după succinta repertoriere a potecilor transcarpatice, pentru că cele două probleme sunt strâns legate. Am preferat să las la urmă discuţia asupra cetăţilor stăpânite de domnii munteni, pentru că un sistem de fortificaţii carpatice al Ţării Româneşti medievale nu a existat niciodată decât în imaginaţia istoricilor.

Drumurile¹²³ şi vămile¹²⁴

Drumurile medievale dintre Ţara Bârsei şi Ţara Românească sunt enumerate în două scrisori pe care domnii munteni, Vlad Ţepeş şi Radu cel Mare, le-au adresat braşovenilor. La prima vedere, cele două documente par a se contrazice în privinţa numărului acestora. Dacă în hrisovul lui Vlad Ţepeş apar patru drumuri – Rucăr, Prahova, Teleajen şi Buzău (ïî Ðuêåë è ïî Ïðàõîâà è ïî Òåëhæèí è ïî Áuçåu) –, în cel al lui Radu cel Mare numărul lor este redus la trei – Dâmboviţa, Prahova şi Teleajen (ïuò Äúáîâèöå è ïuò Ïðàõîâå è ïuò Òåëhæåíu)¹²⁵. Neconcordanţa este însă doar aparentă şi se explică prin adoptarea a două perspective diferite asupra drumurilor transcarpatice. În vreme ce hrisovul lui Vlad enumeră drumurile care pleacă din Ţara Bârsei, cel al lui Radu cel Mare se referă la drumurile care ajung în Ţara Românească. Cele patru drumuri care pleacă din Ţara Bârsei devin doar trei în Ţara Românească, pentru că drumul Buzăului se unea cu cel al Teleajenului, devenind, din perspectiva muntenească, doar o variantă a acestuia¹²⁶.

Principalul drum medieval care lega Braşovul de Ţara Românească a fost cel al Rucărului sau al Dâmboviţei, iar etapele sale sunt cunoscute datorită menţiunilor vămilor din privilegiile domneşti. Drumul trecea pe la Bran (Turciu – Òuð÷ú) pentru a se îndrepta apoi spre Rucăr. Segmentul cel mai dificil se găsea în valea Orăţiilor, unde drumul fusese podit pentru a fi practicabil, iar carele şi trăsurile erau coborâte pe scripeţi¹²⁷. De la Rucăr drumul cobora spre Câmpulung, iar de acolo spre Argeş sau spre Târgovişte¹²⁸. La Argeş, drumul se bifurca din nou, o ramură îndreptându-se spre est, prin Târgovişte şi Târgşor, spre Gherghiţa, iar o alta spre sud-vest, prin Slatina şi Calafat, spre Vidin. Doar subînţeles în privilegiul comercial emis de Ludovic I în 1358, drumul care lega Braşovul de zona Dunării este clar documentat în privilegiile comerciale ale domnilor munteni. Astfel, privilegiul lui Vladislav din 1368 aminteşte drumul Brăilei (via Braylan), care trecea prin Câmpulung, iar târgurile ce se înşiruiau de-a lungul acestui drum sunt enumerate în hrisovul lui Dan al II-lea adresat tuturor târgurilor şi vămilor ţării. Ordinea enumerării târgurilor din document reprezintă etapele acestui drum important: Rucăr-Câmpulung-Argeş-Târgovişte-Târgşor-Săcuiani-Gherghiţa. Cât priveşte drumul spre Vidin, acesta este atestat de privilegiul comercial acordat de ţarul Straţimir negustorilor braşoveni, de fapt, un răspuns la cererea braşovenilor, în toamna anului 1369¹²⁹. Scutirea negustorilor braşoveni de plata vămii de la Slatina, prin privilegiul lui Vladislav din 1368, trebuie pusă tot în legătură cu acest drum.

Drumul Teleajenului, a doua rută ca importanţă, asigura şi el legătura dintre Braşov şi Ţara Românească. Drumul pornea din Ţara Bârsei pe două variante, prin Tabla Buţii şi prin pasul Bratocea, care se uneau mai sus de Văleni şi coborau apoi pe Teleajen¹³⁰. Prima variantă, denumită şi drumul Buzăului, era şi cea mai importantă. Pe aici a trecut principalul corp de oaste al lui Mihai Viteazul în campania ardeleană din 1599¹³¹. Cea de-a doua variantă, drumul propriu-zis al Teleajenului, este prima dată atestată documentar într-o scrisoare a jupanului Albu către braşoveni, din 1431-1433. La acelaşi drum, deşi nu-l numeşte, se referă şi Vlad Călugărul într-o scrisoare prin care încerca să medieze o dispută între negustorii munteni şi cei braşoveni, ultimii atacându-i pe cei dintâi chiar la „hotarul nostru la Drajna” (íàøu xîòàð u Äðàæíà)¹³². Referinţa la hotar nu trebuie însă înţeleasă ad litteram, pentru că frontiera nu trecea pe la Drajna, ci ceva mai la nord, de vreme ce Măneciu şi Starchiojdul sunt atestate sub autoritatea domnilor munteni încă din primele decenii ale veacului al XV-lea¹³³. Cred mai degrabă că Vlad Călugărul, precizând că „atunci când erau la hotarul nostru, la Drajna, i-au ajuns 22 de oameni şi i-au tăiat şi le-au luat dobitoacele”, reproşa saşilor că i-au atacat pe negustorii munteni chiar în ţara sa.

În sfârşit, ultimul drum care pleca din Ţara Bârsei spre Ţara Românească era cel al Prahovei¹³⁴. Cel mai puţin folosit dintre toate, acesta cobora pe Valea Timişului şi apoi pe cea a Prahovei până la Târgşor. Ultima porţiune a acestui drum este atestată sub numele de „drumul braşovenilor” în hotărnicirea Dălbăneştilor din 1540¹³⁵. Drumul, foarte îngust şi greu practicabil chiar şi la începutul secolului al XIX-lea, este prima oară atestat documentar în 1422, prin porunca adresată de Dan al II-lea vameşilor din Prahova, însă el funcţiona, după cum reiese din hrisov, cel puţin din vremea lui Mircea cel Bătrân¹³⁶. Pentru saşii din Braşov, aceste ultime două drumuri, Prahova şi Teleajen, par să fi fost mai puţin importante decât cel pe la Rucăr, cel puţin în secolul al XV-lea. Doar astfel se explică de ce dregătorii din Ţara Românească, precum jupan Albul, boierul lui Alexandru Aldea, sau Cazan, vornicul lui Basarab Ţepeluş, sunt cei care insistă pentru deschiderea lor pentru comerţ¹³⁷. Astfel, vornicul Cazan le cere braşovenilor să deschidă şi drumurile Prahovei şi Teleajenului pentru că „ţara noastră nu poate să rămână numai cu două căi”. Poate tot astfel se explică şi cele două atacuri ale braşovenilor asupra negustorilor pe drumurile Prahovei şi Teleajenului, primul din vremea lui Vladislav al II-lea, în urma căruia au fost confiscaţi 4.000 de porci, şi cel de-al doilea din vremea lui Vlad Călugărul, în urma căruia au fost luaţi 450 de berbeci¹³⁸. În secolul următor însă, drumul pare să fi fost mai des folosit de negustorii saşi, dovadă socotelile Braşovului care amintesc de comerţul cu cânepă şi cu alte mărfuri pe drumul Buzăului sau de repararea podurilor de peste Prahova¹³⁹. Însă chiar şi în secolul al XVII-lea drumul Prahovei rămâne doar „potecă şi scală de negustori”, după cum îl numeşte Duca Vodă în porunca prin care cere ca solii veniţi de peste munţi să pătrundă în ţară doar pe drumul principal, pe la Rucăr¹⁴⁰.

Îndreptându-ne din Ţara Bârsei spre apus, următorul drum transcarpatic medieval era cel al Sibiului. Plecând din cetatea săsească, drumul cobora pe Valea Oltului, pe la Turnu Roşu şi Cetatea Lotrului şi pătrundea în Ţara Românească pe la vama de la Genune (Câineni). De aici, drumul nu continua pe Olt, cum s-a crezut multă vreme¹⁴¹, ci trecea prin Ţara Loviştei, pe la Perişani-Titeşti-Sălătruc, după cum convingător a demonstrat Ion Conea¹⁴². Aici, probabil încă din secolul al XV-lea, drumul se bifurca, ramura principală ducând drept spre sud, către Curtea de Argeş, iar cea secundară revenind pe Olt, la Râmnic. Un argument în favoarea existenţei unei legături directe în secolul al XV-lea între Sibiu şi Râmnic, care să nu treacă prin Curtea de Argeş, este scrisoarea judeţului şi pârgarilor din Argeş către judeţul şi pârgarii din Sibiu în care aceştia arată că jupanul Gherghe a venit la Sibiu de la Argeş, şi nu de la Râmnic, unde fusese molimă¹⁴³. Deşi dificil de străbătut, drumul de la Turnu Roşu a devenit o importantă arteră comercială, mai ales după lărgirea sa de sibieni, întreprinsă cu permisiunea regelui Ungariei, acordată în 1473¹⁴⁴. La începutul veacului următor, drumul era din nou reparat, de data aceasta de voievodul Ardealului, după cum reiese din scrisoarea pe care domnul muntean, Radu cel Mare, o trimitea sibienilor¹⁴⁵. Cu toate aceste lărgiri şi reparaţii succesive, la sfârşitul secolului al XVI-lea drumul Sibiului era considerat de Filippo Pigafetta practicabil doar pentru pedestraşi, nu şi pentru bombarde¹⁴⁶.

Dacă un drum medieval pe valea Oltului nu a existat niciodată, problema căilor de comunicaţie pe Valea Jiului este ceva mai complicată. Accesul prin pasul Vâlcan din Valea Jiului în Ţara Haţegului, deşi impracticabil pentru care, a căpătat un rol comercial din secolul al XVI-lea, fără însă a se putea vorbi de un drum propriu-zis¹⁴⁷. Singurul drum care trecea din Oltenia peste Carpaţi a fost cel sudic, care se îndrepta spre Orşova, de unde urca apoi pe culoarul Timiş-Cerna. Drumul Orşovei este atestat încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea, atunci când Ludovic de Anjou poruncea comitelui de Timişoara să oprească la Orşova sarea adusă din Ţara Românească¹⁴⁸. Cele două vămi târzii de la Bahna şi de la Cerneţi indică cele două direcţii ale drumului spre Orşova, primul venind pe sub munte şi coborând pe valea Topolniţei, iar cel de-al doilea mergând de-a lungul Dunării, pe la Severin. La această din urmă cale se referea Pigafetta atunci când scria că „turcii pot pătrunde în Ţara Românească mergând de-a lungul Dunării pe drumul pregătit de împăratul Traian în vremurile vechi”¹⁴⁹.

Pe aceste drumuri erau aşezate şi vămile de la hotarul carpatic al Ţării Româneşti, „vămile plaiurilor” (ïëàíèíñêû âàìû), după cum le denumeşte Vlad Ţepeş, sau „vămile de pe drumurile munţilor” (ïî ï@òè ïëàíèíàõ), aşa cum apar într-un hrisov al lui Vladislav al II-lea: vama Teleajenului, vama Prahovei, vama de la Bran/Rucăr/Dragoslavele, vama de la Câineni/Genune şi vama de la Vâlcan¹⁵⁰.

Prima atestare a vămii Teleajenului apare abia într-un hrisov al lui Alexandru Mircea din 1571, care însă confirmă o danie mai veche, a unui voievod Basarab¹⁵¹. Cu siguranţă însă că o vamă pe drumul Teleajenului exista încă din secolul al XV-lea, o menţiune indirectă fiind porunca marelui vornic Cazan din 1481, adresată unor dregători domneşti, de a-i lăsa pe saşi să umble liberi pe Prahova şi pe Teleajen¹⁵². Vama de pe acest drum ar putea să fi fost vama Lopatnei, al cărui nume provine de la un afluent al Cricovului Sărat, dăruită Mănăstirii Snagov de Basarab cel Tânăr în 1482¹⁵³. Prima atestare a vămii de la Văleni datează din 1610, când Dima, schiler din Văleni, apare ca martor într-un document¹⁵⁴. Dacă însă acceptăm ipoteza recent enunţată de Laurenţiu Rădvan, care identifica vechiul târg al Săcuienilor cu Văleni, atunci târgul şi, probabil, vama, existau încă din vremea lui Dan al II-lea¹⁵⁵. De altfel, cred că tot la târgul Săcuienilor se referă şi o scrisoare din secolul al XVI-lea adresată de braşoveni boierilor şi dregătorilor domneşti care sunt ïî ávçúv êú ñúêuè¹⁵⁶. Traducerea lui Tocilescu este „pe Buzeu spre Secui”, însă ñúêuè pare a se referi mai degrabă la târgul Săcuienilor de pe drumul Teleajenului/Buzăului, şi nu la secuime. Un argument în acest sens ar fi identificarea jupanului Udrea, amintit în scrisoare, cu Udrea din Boldeşti, boier în sfatul lui Neagoe Basarab şi Radu de la Afumaţi, stăpân al mai multor sate din părţile buzoiene¹⁵⁷.

Vama Prahovei este amintită în hrisoavele domneşti din veacul al XV-lea de trei ori: mai întâi în porunca pe care Dan al II-lea o adresează vameşilor Prahovei, apoi în daniile lui Radu cel Frumos şi Basarab cel Tânăr pentru Mănăstirea Snagov¹⁵⁸. În veacul următor, Radu cel Mare şi Neagoe Basarab au dăruit jumătate din vama Prahovei Mănăstirii Glavacioc¹⁵⁹. Este greu de precizat când anume vama Prahovei s-a stabilit la Câmpina, unde este atestată în secolul al XVII-lea. Cea dintâi menţiune a numelui vămii de la Câmpina, care apare pe versoul hrisovului prin care Alexandru cel Rău confirma mănăstirilor Glavacioc şi Snagov vama Prahovei, datează, cel mai probabil, din veacul al XVII-lea¹⁶⁰. Nu există nici un indiciu unde anume s-ar fi aflat vama Prahovei înainte de a se stabili la Câmpina. Sugestia mai veche a lui Pavel Binder, care a propus localizarea vămii prahovene la Târgşor, încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea, a fost convingător respinsă de Maria Holban¹⁶¹.

Pe drumul Bran-Rucăr-Câmpulung-Târgovişte sunt amintite patru puncte vamale munteneşti în hrisoavele domneşti de la începutul secolului al XV-lea: Bran, Rucăr, Câmpulung şi Cetatea Dâmboviţei. Pierderea în 1419 a cetăţii de la Bran, încredinţată de Sigismund comitelui secuilor, înseamnă totodată şi pierderea vămii de către domnii munteni, care se vor plânge în mai multe rânduri de vameşii de la Bran¹⁶². Vama de la Dâmboviţa dispare şi ea destul de repede, fiind atestată doar în vremea lui Radu al II-lea şi Dan al II-lea. Un indiciu al desfiinţării vămii ar putea fi absenţa ei din porunca pe care Dan al II-lea o adresează tuturor târgurilor şi vămilor ţării în 1431. Reapariţia vămii dâmboviţene într-un document emis de Vlad Dracul în 1437 poate fi consecinţa reînnoirii privilegiului pentru braşoveni în aceeaşi formă în care fusese dat de Mircea cel Bătrân¹⁶³. Vama Câmpulung, temporar desfiinţată de Radu al II-lea la cererea braşovenilor, reapare în porunca lui Dan al II-lea din 1431¹⁶⁴. În sfârşit, vama de la Dragoslavele este atestată prima oară într-un document de la începutul secolului al XVI-lea, pentru ca, ulterior, să apară sub denumirea schela de la Rucăr şi Dragoslavele¹⁶⁵.

Vama de la Genune a fost dăruită Mănăstirii Cozia de Mircea cel Bătrân, iar apoi a fost întărită mănăstirilor Cozia şi Codmeana de Radu al II-lea¹⁶⁶. Vama era aşezată pe drumul Sibiului, mai sus de Câineni, la Genune, la confluenţa Oltului cu râul Vadului şi era aşezată chiar pe hotarul ţării. Hotarnica lui Neagoe Basarab din 1520 localizează şi mai exact vadul de la Genune: „pe unde curge Apa Fratelui dinspre partea de răsărit şi se varsă în apa Oltului, iar din partea de apus, unde curge Râul Vadului şi se varsă în apa Oltului şi se unesc toate la vadul Genunei, care este mai sus de Câineani”. Amplasarea vămii la un vad al Oltului este confirmată de un hrisov al lui Radu cel Mare din 1505, care aminteşte de „vama de la vadul Oltului, la Genune”¹⁶⁷.

Cea din urmă vamă de plai, cea de la Vâlcan, este şi cea mai atipică, pentru că acoperă întregul plai „de la Olteţ până la Severin”, „de la Olteţ până la Râşava” sau „de la Olteţ până la Porţile de Fier”¹⁶⁸. Vama de la Vâlcan, care nu cred să fi fost instituită cu mult timp înaintea primei sale atestări, în 1528, acoperea mai multe poteci peste munţi, încercându-se astfel legalizarea unor căi comerciale folosite, probabil, de mai mult timp¹⁶⁹. Numele vămii provine de la pasul Vulcan, iar comerţul pe această cale este bine atestat de documente haţegane, care amintesc de intrarea şi ieşirea din Ţara Românească, prin pasul Vulcan, ale negustorilor¹⁷⁰. Extinderea spre răsărit a vămii până la Olteţ, afluent al Oltului care izvorăşte din Munţii Căpăţânii şi al cărui curs corespunde, în linii mari, hotarului actual dintre Gorj şi Vâlcea, avea ca scop includerea potecilor care traversau munţii înspre Sebeş. Hrisoavele domneşti precizează că nu sunt scutiţi de vama de la Vâlcan nici „sebeşanii de dincolo de munţi” (øåáåøàí wò ïðåç ïëàíèíu), iar importanţa legăturilor transcarpatice dintre regiunea Sebeşului şi Ţara Românească reiese şi din ctitorirea unei mănăstiri la Lancrăm de boierii munteni pribegi, în secolul al XVI-lea¹⁷¹.

Am considerat necesară această succintă trecere în revistă a vămilor de plai pentru că nu există o sinteză care să trateze problema vămilor Ţării Româneşti medievale. Aspectul care mă interesează însă în analiza de faţă este unul punctual: controlul exercitat de domnie asupra vămilor. În secolele XIV-XVI, aproape toate vămile de plai au fost dăruite mănăstirilor: vama Teleajenului Mănăstirii Mărgineni, vama Prahovei mănăstirilor Snagov şi Glavacioc, vama de la Câineni mănăstirilor Cozia şi Codmeana, iar vama Vâlcan, Mănăstirii Tismana. După cum se poate observa, din această enumerare lipseşte vama de la Rucăr, aşezată pe cel mai important drum comercial peste Carpaţi. Cedarea vămii de la Rucăr sibienilor, de către pretendentul Vlad Călugărul, în speranţa obţinerii unui sprijin pentru a ocupa tronul, nu a fost niciodată pusă în aplicare¹⁷². Prima danie din veniturile vămii rucărene datează din 1575, atunci când Alexandru Mircea a dăruit Mănăstirii Vieroş, în fiecare an, un obroc de 5.000 de aspri pentru sufletul răposatului jupan Albul, mare clucer¹⁷³. Nu se poate însă vorbi în acest caz de o danie a vămii, ca în cazurile mai sus citate, ci de o simplă danie în bani. Abia în secolul al XVII-lea Matei Basarab a dăruit Mănăstirii Câmpulung jumătate din vama domnească de la schela Rucărului şi Dragoslavelor. Mi se pare semnificativ faptul că această primă danie a vămii este inclusă într-un hrisov atât de important, precum cel din 10 aprilie 1647, prin care Matei Basarab reclădea mănăstirea de la Câmpulung. Faptul că domnia nu a dăruit vama de la Rucăr nici unei mănăstiri în secolele XV-XVI, aşa cum făcuse cu celelalte vămi de plai, se datorează, cel mai probabil, importanţei veniturilor pe care le aducea la vistieria domnească.

Dăruirea vămilor nu înseamnă însă şi ieşirea lor completă de sub controlul domnesc. În primul rând, aspect cu totul neobişnuit într-o danie, unele hrisoave delimitează intervalul de timp pentru care mănăstirea primeşte respectiva vamă. Astfel, în 1415, Mircea cel Bătrân dăruia Mănăstirii Cozia, vama de la Câineni „de ocină şi de ohabă, cât va trăi domnia mea şi cât va trăi fiul domniei mele Mihai voievod”¹⁷⁴. Chiar dacă vama de la Câineni pare să fi fost ulterior asimilată proprietăţilor mănăstirii, fiind confirmată împreună cu acestea, nu este deloc sigur că ea a rămas, permanent, sub ascultarea Coziei¹⁷⁵. Există lungi intervale de timp în care vama de la Câineni nu a fost confirmată mănăstirii prin hrisoave domneşti, cel mai mare dintre acestea fiind din prima jumătate a secolului al XVI-lea, de la Mihnea cel Rău până la Mircea Ciobanul. Un alt argument în favoarea interpretării hrisoavelor de dăruire a vămilor ca danii temporare sunt cele şapte documente care întăresc Tismanei vama de la Vâlcan, emise în numai patru ani (1528-1531). Schimbările de domni, pe tron succedându-se în acest interval Radu de la Afumaţi, Moise Voievod şi Vlad Înecatul, dar mai ales modificările prevederilor iniţiale arată că dania unei vămi avea alt regim decât cea a unui sat¹⁷⁶.

Pe 2 februarie 1528, Radu de la Afumaţi dăruia Mănăstirii Tismana vama de la Vâlcan, însă doar „partea care este a domniei mele”, de unde reiese că o parte din vamă fusese înstrăinată de domnie. Însă pe 28 aprilie al aceluiaşi an, domnul dăruia Tismanei toată vama de la Vâlcan, „oricât va fi”. Pe 1 iunie, tot în 1528, Radu de la Afumaţi dădea o nouă danie, care, spre deosebire de hrisoavele anterioare, precizează explicit că toţi oamenii trebuie să plătească vama, inclusiv slugile domniei, ale banilor sau ale boierilor, „măcar cu cartea domniei mele dacă vor fi”. Moise Vodă în schimb, în prima sa danie din 11 februarie 1529, întărea mănăstirii doar jumătate din vama de la Vâlcan. Domnul poruncea slugilor jupanului Drăgan postelnic „să vă feriţi de acea jumătate de vamă”, ceea ce înseamnă că cealaltă jumătate a vămii fusese încredinţată acestui dregător. După numai două luni, pe 12 mai, Moise întărea Tismanei vama, „precum au ţinut-o şi sub Radul voievod”, subliniind că toţi oamenii sunt datori să o plătească. Peste alte două luni, domnul dădea un nou hrisov prin care dăruia Tismanei jumătate din vama de la Vâlcan, cealaltă jumătate fiind „scală a domniei mele”. Hrisoavele ulterioare confirmă această ultimă danie a lui Moise, potrivit căreia mănăstirii îi revenea jumătate din vamă, şi nu pe cea a lui Radu de la Afumaţi, care dăruia mănăstirii întregul venit¹⁷⁷.

Păstrarea unui control domnesc destul de strict asupra vămilor dăruite mănăstirilor reiese şi din reticenţa cu care domnii acordă egumenilor privilegiul de a-şi numi proprii vameşi. Chiar şi în puţinele cazuri în care domnii au acordat mănăstirilor acest privilegiu, ei şi-au păstrat autoritatea asupra vămii şi un control asupra veniturilor încasate. Astfel, Radu cel Mare îi ameninţa nu doar pe negustorii care treceau prin vama de la Câineni că îi „vom pune în ţeapă la vad” dacă nu vor plăti vama mănăstirii, ci şi pe vameşul pus de egumenul Coziei, căruia îi cerea „să nu ierţi nici un aspru nimănui, căci îţi vom lua socoteala după catastiful de la vadul Dunării”¹⁷⁸. De cele mai multe ori însă, domnii dăruiau mănăstirii doar venitul vămii sau o parte a acestuia, nu însă şi dreptul de colectare a ei. Vameşii sau schilerii sunt, aproape întotdeauna, slugi domneşti, dovadă cererile pe care egumenii le adresează domnilor pentru a interveni ca mănăstirea să primească partea cuvenită¹⁷⁹. De pildă, Petru cel Tânăr poruncea vameşilor de la Vâlcan să respecte drepturile Tismanei „şi ce veţi fi luat din vama sfintei mănăstiri să le întoarceţi tot, până la un fir de păr din cap, pentru că rea ruşine veţi avea de la domnia mea”¹⁸⁰. Mai bine documentat este conflictul dintre Mănăstirea Glavacioc şi schilerii Prahovei, de la sfârşitul veacului al XVI-lea¹⁸¹. Egumenul se plângea domnilor, mai întâi lui Mihnea Turcitul, apoi lui Alexandru cel Rău, că schilerii Prahovei au cotropit jumătatea de vamă care, potrivit hrisoavelor „bătrânilor domni răposaţi”, ar fi trebuit să revină mănăstirilor Glavacioc şi Snagov. Domnii dau dreptate egumenului, însă consideră că daniile prin care era încredinţată mănăstirilor jumătate de vamă se refereau doar la mărfurile care veneau de peste munţi, „cât este cumpărătură din Braşov”. Cu alte cuvinte, cele două mănăstiri nu primeau nimic din vama încasată pe mărfurile venite de peste Dunăre, „care este cumpărătură turcească”. Pentru rezolvarea disputei, domnii au propus egumenului un compromis: vama să se încaseze, laolaltă, pe mărfurile venite din Imperiul Otoman şi pe cele din Braşov, dar în schimb mănăstirile să se mulţumească doar cu a treia parte din suma strânsă, celelalte două treimi revenind vameşilor.

Dorinţa domnilor de a păstra un control direct asupra vămilor de plai se datorează nu doar ponderii lor economice, ci şi importanţei pe care o aveau în circulaţia ştirilor. Astfel, pentru a da doar câteva exemple, Vlad Ţepeş poruncea vameşilor de la Rucăr ca unul dintre ei să plece imediat la Braşov pentru a infirma ştirea despre intrarea turcilor în ţară şi pentru a-l convinge pe solul trimis de saşi, care se întorsese din drum din pricina acestui zvon, să vină la domn¹⁸². După aproape jumătate de secol, Radu cel Mare primea de la vameşii de la Genune ştirea că voievodul Ardealului ajunsese la Sibiu¹⁸³. Porunca adresată de Mihnea unui Oprea din Câineni, probabil schiler, de a-i da câţiva oameni unui sol al sibienilor „să-l însoţească, până va ieşi din ţara domniei mele” arată că vameşii îndeplineau şi astfel de îndatoriri¹⁸⁴. De altfel, însoţirea până la hotar apare în numeroase surse din secolul al XVI-lea. Astfel, marele vornic Drăghici (1525-1533) scria judeţului Braşovului şi judeţului Râşnovului, cerându-le să conducă pe o slugă de-a sa care se afla în ţara Oltului (Făgăraş) pâna la hotar: „să faceţi după voia mea, să-l petreceţi până la munţi şi dincoace de munţi, până va trece chiar hotarul nostru”¹⁸⁵. Scrisoarea marelui vornic este interesantă pentru că dezvăluie o concepţie asupra hotarului ca fiind aşezat nu pe culmi, ci „dincoace de munţi”. La rândul său, Stănilă, mare vornic în 1553, le cerea braşovenilor să trimită câţiva oameni credincioşi care să le conducă până la hotar pe mama şi pe soţia sa¹⁸⁶. Obligaţia de a-i conduce pe soli „până unde vor ieşi din ţara ta” este amintită şi în Învăţăturile lui Neagoe Basarab…¹⁸⁷. Aşadar, în pofida numeroaselor hrisoave din secolele XV-XVI prin care vămile de plai erau dăruite şi întărite mănăstirilor, domnia a păstrat în toată această perioadă un control asupra lor. Vameşii au fost, aproape întotdeauna, slugi domneşti care supravegheau nu doar vămuirea mărfurilor care treceau Carpaţii, ci şi ceea ce se întâmpla dincolo de munţi.

Un aspect important al raporturilor dintre vameşi şi domnie, care trebuie lămurit, este cel al poruncilor domneşti. În primele decenii ale secolului al XV-lea, mai multe porunci ale domnilor munteni cereau vameşilor să respecte privilegiile acordate negustorilor braşoveni. Aceste documente, emise la cererea negustorilor şi adresate uneori atât vameşilor munteni, cât şi pârgarilor oraşului săsesc, s-au păstrat în arhivele din Braşov. Mecanismul elaborării unei astfel de porunci transpare chiar din conţinutul documentelor: nemulţumiţi de abuzurile unor vameşi, negustorii cereau domniei să intervină, iar cancelaria domnească emitea o poruncă pentru a-i proteja pe viitor de asemenea neplăceri. Astfel, într-o poruncă pe care Mihail a adresat-o, în perioada în care era asociat la domnie, slugilor de la cetatea Dâmboviţei şi vameşilor de la Rucăr şi de la Bran se spune explicit: „ci să umblaţi drept şi să trăiţi frumos şi bine cu ei, ca să nu se mai plângă de voi părintelui domniei mele, ca până acum, sau domniei mele, căci de voi mai auzi niscaiva vorbe de la părintele domniei mele, din pricina vorbelor voastre, domnia mea are să facă mare rău celui ce îi va fi supărat pe nedrept”¹⁸⁸. Similară este şi porunca pe care Radu al II-lea i-a trimis-o enigmaticului „ţar Alexandru” – considerat fie un membru al dinastiei imperiale bulgăreşti (Hasdeu), fie unul dintre fiii lui Mircea cel Bătrân (Onciul), fie un simplu nume de vameş (Iorga sau Bărbulescu) –, cerându-i ca, oricare i-ar fi fost vameş în Rucăr, „să ia vamă precum e obiceiul”¹⁸⁹. Braşovenii au continuat să ceară de la Dan al II-lea astfel de porunci pentru a se proteja de abuzurile vameşilor, precum cele trimise în 1422 vameşilor de la Rucăr, de la Dâmboviţa şi de la Prahova sau cea adresată, în 1431, „tuturor târgurilor şi vămilor domniei mele”¹⁹⁰. Surprinzător însă, după 1431 acest tip de hrisoave nu mai apare decât foarte rar. Unele porunci adresate de domnii munteni vameşilor se regăsesc în arhivele braşovene şi după această dată, însă ele nu mai privesc abuzurile şi încălcarea privilegiilor acordate negustorilor saşi, ci sunt mărunte însărcinări diplomatice, precum porunca citată mai sus trimisă de Vlad Ţepeş vameşilor de la Rucăr pentru a da de „ştire Braşovenilor despre vestea ce mi-a venit de lucrul Turcilor”. Singura poruncă adresată de domn vameşilor pentru corectarea unui abuz, păstrată din secolul al XVI-lea, este cea trimisă de Vlad Înecatul schilerilor din Dragoslavele cu privire la confiscarea unui covor care urma să fie dus judelui Braşovului¹⁹¹.

Diminuarea, până aproape de dispariţie, a poruncilor domneşti adresate vameşilor poate avea două explicaţii: fie abuzurile au încetat, fie, ceea ce mi se pare mai probabil, hrisoavele de acest fel au continuat să fie emise de cancelaria muntenească fără însă a mai fi încredinţate saşilor şi, prin urmare, fără a mai ajunge în arhivele Braşovului. Scrisorile domneşti trimise vameşilor s-au pierdut, însă astfel de documente sunt amintite în corespondenţa cu Braşovul. Astfel, la mijlocul secolului al XVI-lea, Pătraşcu Voievod scria judeţului Braşovului: „mi-ai vorbit domnia ta de vameşul care păzeşte la scală că nu ia vamă dreaptă, cum a fost mai înainte după vechiul aşezământ […] Deci, în ceasul în care mi-a sosit cartea domniei tale, trimes-am cărţile domniei mele la scală şi peste tot pe unde se ţin vameşii, să ia vamă după vechiul aşezământ”¹⁹². Aşadar dacă la începutul secolului al XV-lea abuzurile erau îndreptate prin scrisori domneşti adresate vameşilor, dar încredinţate saşilor, un veac şi jumătate mai târziu domnii trimiteau poruncile direct schilerilor.

Schimbarea modalităţii prin care domnia corecta abuzurile sugerează o modificare a raporturilor dintre autoritatea domnească şi vameşi. Din păcate, ştim foarte puţine lucruri despre sistemul vamal al Ţării Româneşti medievale. Anumite indicii lasă însă să se întrevadă trecerea, spre mijlocul secolului al XV-lea, de la un sistem de arendare a vămilor la administrarea lor directă prin slugi domneşti. Astfel, în mai multe privilegii acordate braşovenilor, dar şi în cel acordat de Mircea liovenilor, apare următoarea prevedere: „şi unde vama va fi arendată de către domnia mea, acolo vameşul să nu cuteze a vămui, ci să pună pe socoteala domniei mele, iară unde nu va fi arendată, acolo nici să nu caute mărfurile lor”¹⁹³. Nu ştim cât timp a funcţionat arendarea vămilor sau cine erau boierii care le cumpărau de la domnie. Probabil unul dintre ei era Vameşul, tatăl jupanului Badea, boier din sfatul domnesc al lui Mircea cel Bătrân, care apare ca martor şi în privilegiul pentru Braşoveni din 1413. Referirile la cumpărarea vămilor dispar însă după mijlocul secolului al XV-lea, când, probabil, domnia a renunţat la arendare, administrându-le prin slugi domneşti. Cert este că, pentru mai bine de un secol, nu mai există nici un indiciu că domnii Ţării Româneşti ar fi arendat vămile. Abia spre sfârşitul veacului al XVI-lea reapare în documente un arendaş al vămilor, dar şi în acest caz ar putea fi vorba de o simplă confuzie. Unii istorici, precum Alexandru Ciorănescu, Maria Holban sau Cristian Nicolae Apetrei, au interpretat arendarea unor dări din Ţara Românească de către Nicolo Nevridi, în anii 1584-1585, ca referindu-se la vămi¹⁹⁴. Scrisoarea lui Francesco Vincenti în care este amintită această arendare foloseşte însă un termen mult mai general: le gabelle della Vallachia. Interpretarea acestei dări în sensul restrâns de vamă pare susţinută de scrisoarea adresată de Petru Şchiopul lui Ştefan Báthory în martie 1584, prin care răspunde plângerii unor negustori armeni împotriva fostului vameş al Moldovei, care fusese chiar Nevridi¹⁹⁵. Deşi domnul Moldovei îl numeşte pe Nevridi „vameş la actualul voievod al Ţării Româneşti”, existenţa unui sistem de arendare a vămilor în Ţara Românească nu mi se pare deloc sigură. O confuzie a domnului Moldovei se putea produce cu uşurinţă în condiţiile în care: 1) tema centrală a scrisorii era sistemul arendăşiei vămilor în Moldova; 2) Petru Şchiopul era prea puţin interesat de ce anume făcea Nevridi în Ţara Românească, el dorind doar să arate că acesta nu se mai găsea în ţara lui, ci în cea vecină (prin urmare, negustorii armeni nemulţumiţi trebuiau să i se adreseze lui Petru Cercel). Ipoteza unei confuzii mi se pare plauzibilă mai cu seamă că, spre deosebire de izvoarele numeroase din Moldova, nu există din această perioadă nici o altă sursă care să ateste arendarea vămilor de către domnii munteni. Mai mult, Sivori, un bun cunoscător al sistemului fiscal muntenesc, distinge cu grijă între veniturile încasate direct de domnie şi cele arendate, incluzând vămile în prima categorie¹⁹⁶. Dacă informaţiile despre arendarea vămilor lipsesc, se înmulţesc în schimb, mai cu seamă din secolul al XVI-lea, referinţele la schileri, ceea ce sugerează o administrare domnească directă, prin dregători, a vămilor de plai. Aşadar cred că atât renunţarea la sistemul arendării, cât şi limitele daniilor monastice demonstrează interesul din ce în ce mai mare al domniei de a controla direct vămile aşezate de pe drumurile carpatice.

Ultimul aspect pe care vreau să-l analizez, strâns legat de problema vămilor, este închiderea drumurilor. Mai întâi trebuie subliniat că rolul închiderii drumurilor era unul strict comercial. Există două hrisoave, ambele ale lui Radu cel Mare, din 1497-1498, trimise braşovenilor şi sibienilor şi care se referă la închiderea drumurilor ca la un mijloc de apărare a ţării¹⁹⁷. În scrisoarea către braşoveni, domnul muntean susţine că „drumurile nu le-am închis ca să fac răzmeriţă, ci le-am închis ca să ne putem păzi de vrăjmaşul nostru Mihnea, căci nu e multă vreme de când a venit el şi umblă pe acolo printre voi […] dar cu drumurile deschise noi nu ne putem păzi”. Acelaşi motiv este invocat şi în scrisoarea adresată sibienilor: „şi drumurile nu le-am închis din duşmănie faţă de voi, ci le-am închis pentru vrăjmaşul nostru, ca să ne putem păzi”. Însă nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de retorica domnilor munteni. În acest caz, închiderea drumurilor nu era o măsură de apărare, ci un mijloc de presiune asupra celor două oraşe săseşti. Nici unul dintre numeroşii pretendenţi din secolele XV-XVI nu a fost vreodată oprit să intre în ţară de paza de hotar sau de „închiderea drumurilor”. Ceea ce dorea de fapt Radu cel Mare era ca, ameninţând interesele comerciale ale braşovenilor şi sibienilor, să-i determine pe aceştia să-l alunge pe pretendentul Mihnea din vecinătatea ţării: „iar dacă prietenia voastră luaţi asupra voastră şi pe credinţa voastră că nimeni nu va năvăli în ţara domniei mele, iar domnia voastră să ştiţi că slobozesc drumurile”. În scrisoarea către braşoveni cererea de alungare a lui Mihnea apare mai clar formulată: „şi să ne daţi domnia voastră ştire despre acel vrăjmaş al nostru, unde este el acum, este la Timişoara ori s-a dus la Buda? Şi atunci noi vom deschide drumurile”.

Ameninţarea cu închiderea drumurilor, care nu se materializa însă decât arareori, era aşadar un mijloc de presiune comercială asupra oraşelor săseşti de la nord de Carpaţi. Uneori şi oraşele săseşti recurgeau la acest mijloc. Astfel, marele vornic Cazan le scria braşovenilor în 1480-1482 spunându-le: „am deschis toate drumurile, astfel noi le deschidem, iar voi le închideţi”. Din scrisoare reiese însă că ar fi vorba doar de drumurile Prahovei şi Teleajenului. Câţiva ani mai târziu, boierul Udrişte scria braşovenilor să deschidă drumurile „căci mai degrabă vor afla veşti de la Turci când vor umbla oamenii pe toate drumuri, decât când nu vor umbla”. Radu cel Mare aminteşte decizia sibienilor de a închide drumul „pentru acei oameni răufăcători”, iar Mihnea le reproşa braşovenilor că „aţi trimis şi aţi închis drumurile”¹⁹⁸.

Motivele care-i determinau pe domnii munteni să ameninţe cu închiderea drumurilor erau fie adăpostirea pretendenţilor sau boierilor pribegi în oraşele săseşti, fie întemniţarea unor slugi domneşti. Petru cel Tânăr, imediat după urcarea pe tron, a „închis ţara”, cerând extrădarea boierilor pribegi refugiaţi în cetăţile de peste munţi. Saşii, pentru a obţine redeschiderea drumurilor, i-au înmânat domnului „pe aceia dintre ei pe care i-au putut găsi”199. Vlad Înecatul le scria braşovenilor în legătură cu un conflict între Dragomir spătarul şi un „vrăjmaş al Ţării Româneşti care a fost şi toporaş la Moise voievod”, ameninţându-i că, dacă nu-i vor elibera pe cei doi oameni ai boierului său întemniţaţi la Braşov, „voi închide toate drumurile plaiurilor”²⁰⁰. De asemenea, boierii lui Radu Bădica le scriau braşovenilor în 1523 „să-l scoată cum pot mai iute” pe pretendentul domnesc adăpostit în cetate, altfel „câtă vreme va petrece el acolo […] nici drumurile de peste plaiuri nu pot fi slobode”²⁰¹.

Cel mai adesea însă, domnii recurgeau la ameninţarea cu închiderea drumurilor din raţiuni comerciale. S-au păstrat patru scrisori, toate în latină, de la Basarab cel Bătrân şi Vlad Călugărul, prin care domnii munteni îi ameninţau pe braşoveni că, dacă nu vor înceta abuzurile vameşilor, mai cu seamă ale celor de la Bran, vor închide „drumurile munţilor voştri” (clausimus vias alpinarum vestrarum)²⁰². Tot de vameşii de la Bran i se plângeau lui Radu cel Mare „negustorii şi săracii” din Ţara Românească şi, ca urmare, domnul îi ameninţa pe braşoveni că va închide „toate drumurile pe unde umblaţi”²⁰³. În vremea lui Radu Paisie, decizia sibienilor de a opri comerţul cu cereale spre Ţara Românească îl determină pe domn să-i ameninţe cu o măsură similară, scriindu-le că va închide vămile şi nu va mai lăsa să treacă peste munţi „nici porci, nici boi, nici nimic”²⁰⁴. În sfârşit, un alt motiv pentru „închiderea ţării” a fost invocat de Mihnea Turcitul, care a poruncit blocarea drumului Rucăr-Bran pentru a împiedica pătrunderea ciumei dinspre Braşov spre Ţara Românească²⁰⁵. Porunca lui Mihnea este prima măsură cunoscută de acest fel, un prim pas pe drumul, foarte lung, care va duce la instituirea carantinei impuse călătorilor la frontieră, mult mai târziu, în secolele XVIII-XIX²⁰⁶.

Unii istorici au invocat închiderea drumurilor ca argument în favoarea tezei exercitării unui control domnesc strict asupra hotarului. Măsura era însă foarte uşor de pus în aplicare, fără a necesita un număr prea mare de slujitori domneşti, pentru că drumurile nu erau puse sub pază, ci erau făcute impracticabile pentru comerţ, fiind blocate prin prăbuşirea unor copaci sau prin alte mijloace²⁰⁷. Blocarea drumurilor nu excludea însă şi folosirea unor slujitori domneşti pentru supravegherea printr-o „posadă”, aşa cum se menţionează într-o scrisoare a lui Neagoe Basarab către braşoveni prin care domnul le reproşa saşilor că „de la voi în orice vreme am răzmeriţă şi sunt nevoit, pe aceste vremuri de iarnă, să ţin pe săraci la posadă”²⁰⁸. O prevedere din tratatul încheiat între Ţara Românească şi principatul Transilvaniei în 1619 menţionează explicit că acea ţară care a decis închiderea drumurilor era apoi datoare să le cureţe şi să le slobozească²⁰⁹. Pentru a închide drumul, stricaseră şi răsturnaseră podurile de la Orăţii, porţiunea cea mai dificilă dintre Rucăr şi Bran, acei oameni a căror eliberare o cerea Radu cel Mare de la braşoveni, spunându-le că „aceia nu s-au gândit deloc să-mi facă rău şi supărare, ci să ştiţi domnia voastră că ei mi-au slujit domniei mele cu slujbă dreaptă şi n-au nici o vină”²¹⁰. Închiderea drumurilor se referea doar la comerţ şi nu presupunea o ruptură totală a legăturilor peste frontieră între cele două ţări. O dovadă în acest sens este scrisoarea trimisă braşovenilor de Mihnea, din care reiese limpede că, deşi drumurile fuseseră închise, turmele saşilor continuau să pască dincolo de frontieră, pe plaiurile Ţării Româneşti²¹¹.

Aşadar închiderea drumurilor era un mijloc de presiune asupra oraşelor săseşti folosit de domnie, uşor de pus în aplicare, întrucât nu necesita o supraveghere propriu-zisă a hotarului. De altfel, resursele domniei erau limitate şi, de aceea, au fost concentrate în perioada secolelor XV-XVI asupra controlului tranzitului mărfurilor peste Carpaţi. După cum am văzut, supravegherea drumurilor şi administrarea directă a vămilor au fost două obiective pe care domnia le-a urmărit constant în această perioadă. În schimb, trecerea oamenilor peste frontieră nu a devenit o miză pentru domnie decât din secolul al XVII-lea, odată cu consolidarea statului, ceea ce a însemnat, deopotrivă, o mai bună organizare a pazei la hotar, dar şi un interes fiscal tot mai mare pentru păstrarea contribuabilului în ţară. Abia din acest moment puterea domnească a început să exercite treptat un control, destul de ineficient la început, asupra potecilor care traversau Carpaţii.

Potecile şi plăieşia

Spre deosebire de reţeau de drumuri, nu foarte numeroase şi al căror traseu este îndeobşte bine cunoscut, harta potecilor medievale de peste Carpaţi este mult mai greu de reconstituit. Pentru că sursele din secolele XV-XVI sunt foarte puţine, singura metodă de a identifica potecile transcarpatice este de a apela la izvoare mai târzii, prima inventariere sistematică a acestora fiind cea publicată în Istoria fraţilor Tunusli şi în Istoria lui Dionisie Fotino²¹². Listele potecilor cuprinse în aceste două lucrări sunt foarte asemănătoare, inspirându-se probabil dintr-o sursă comună. Singura diferenţă notabilă este că Fotino se referă la cele 33 de poteci din Mehedinţi peste Carpaţi, fără însă a le enumera, în vreme ce Istoria politică şi geografică a Ţerei Românesci le consemnează în detaliu. Constantin Rezachevici a presupus că lista potecilor de trecere din Ţara Românească spre Transilvania, din care s-au inspirat cele două lucrări, a fost rezultatul unei anchete întreprinse de Constantin Mavrocordat pe când ocupa tronul Ţării Româneşti²¹³. Ipoteza este plauzibilă mai cu seamă că, în perioada în care a domnit în Moldova, Constantin Mavrocordat a cerut inventarierea „drumurilor ce trec în ţara Ardialului, de la ce loc şi sat să începe drumul, pe unde trece peste munte şi la ce loc trece în Ardial, anume satul sau cetate; poticile, adecă drumurile ceale mici, de picior şi de cal”²¹⁴. Indiferent însă cine anume a avut această iniţiativă, pentru că traseul potecilor a fost condiţionat geografic, harta astfel reconstituită este valabilă şi pentru secolele anterioare. Ceea ce mă interesează în continuare nu este atât reconstituirea în detaliu a reţelei acestor poteci, cât mai degrabă numărul şi repartizarea lor geografică.

Pentru regiunea dintre Valea Buzăului şi a Teleajenului, Dionisie Fotino consemnează la începutul secolului al XIX-lea existenţa a 15 poteci, opt peste plaiul Buzăului şi şapte peste cel al Teleajenului. La aceste poteci se referă un document din 1533, în care secuii erau acuzaţi că ocolesc drumurile publice sau regale (via publica ac regia), folosind în schimb potecile şi drumurile ascunse (semitae et viae occultae)²¹⁵. Pe unul dintre aceste drumuri ascunse a trecut Carpaţii oastea lui Radu Şerban, în iulie 1611, reuşind să-l surprindă pe principele Gabriel Bathory. Potrivit relatării unui căpitan din tabăra lui Bathory, „voievodul [Radu Şerban] a trecut munţii pe cărări, pe unde nu să fi trecut vreodată grosul unei oştiri, dar nu s-ar fi putut închipui să treacă nici o ceată”²¹⁶. Traseul urmat de oastea munteană, reconstituit de Constantin Rezachevici, a fost Buzău – Verneşti – Cislău – Ogretin – Şchiuleşti (aici domnul a renunţat la care şi la tunuri) – Plaiul Şerban Vodă (numit astfel de localnici tocmai întru amintirea trecerii voievodului) – Valea Târlungului – Săcele – Braşov²¹⁷. Pentru plaiurile Prahovei şi Dâmboviţei, Dionisie Fotino numără nouă, respectiv zece poteci, cea de la Muntele Sinaia prin Muntele Furnica fiind consemnată pentru ambele plaiuri. Supravegherea acestora poteci intra, de partea ardeleană, în atribuţiile castelanilor Branului, care răspundeau pentru plaiurile dintre Munţii Bucegi şi Piatra Craiului. Hoţii din plaiurile Ţării Româneşti dinspre Braşov sunt amintiţi adesea în socotelile oraşului săsesc din secolul al XVI-lea, în care sunt consemnate sumele încredinţate solilor trimişi peste munţi pentru a recupera animalele furate sau cele date sătenilor care-i urmăreau pe tâlharii din munţi²¹⁸.

Din judeţele Muscel şi Argeş, Fotino enumeră 10, respectiv 14 poteci care treceau peste plai în Transilvania. Urbariile făgărăşene din secolul al XVII-lea oferă o perspectivă nord-carpatică asupra acestei reţele de drumuri care treceau munţii, consemnând 13 poteci, cele mai multe unindu-se pe munţii Nămaia, Bratila, Turcila sau Viştea Mare, coborând apoi în Ţara Românească la Rucăr, Câmpulung, Brata, Nucşoara, Sălătroc, Arefu şi Titeşti²¹⁹. Aceste poteci erau folosite de hoţii de cai care acţionau de ambele părţi ale frontierei. Astfel, într-o scrisoare trimisă sibienilor, Vlad Călugărul se plângea de hoţii din satele făgărăşene Găinari şi Colun²²⁰. După doar câţiva ani era rândul sibienilor să spânzure un hoţ de cai de la sud de Carpaţi, pe Gârbaci din Titeşti, un sat din Loviştea²²¹. Cât de complicat era pentru autorităţile de pe ambii versanţi ai munţilor să controleze aceste poteci reiese şi din scrisoarea pe care Ştefan Báthory o adresa în 1583 judelui scaunelor secuieşti, sibienilor, braşovenilor şi prefectului Făgăraşului, prin care cerea închiderea imediată a drumurilor ascunse pe care le foloseau negustorii pentru a ocoli vechile drumuri publice²²². De altfel, scrisoarea lui Ştefan Báthory se înscrie într-o preocupare constantă a autorităţilor transilvănene, manifestată în mai multe rânduri în secolul al XVI-lea, de a controla potecile transcarpatice. Astfel, o decizie a Dietei din 1549 hotăra ca toate potecile nefolosite în ultimii 25 de ani să fie închise, măsura urmând să fie pusă în aplicare de o comisie alcătuită din reprezentanţi ai fiecărei naţiuni transilvănene, care urmau să parcurgă munţii în acest scop²²³.

Trecând la apus de Olt, una dintre potecile importante era cea care pornea din scaunul Săliştii, de la Tilişca, şi cobora munţii în Ţara Românească la Novaci. Probabil că la această potecă se gândea pretendentul Radu în 1523, atunci când cerea sibienilor îngăduinţa de a trece munţii prin munţii lor (Alpes vestras), prin scaunul Săliştii (districtum Grossdorf), pentru a ocupa Ţara Românească²²⁴. Tot la potecile din această regiune se referă şi porunca din 1495, prin care Sibiul cerea dregătorilor din Sebeş şi Orăştie să supravegheze ca nimeni dintre cei care merg spre Ţara Românească să nu folosească drumurile interzise. Potecile din aceste plaiuri au fost folosite, după cum a arătat Gustav Gündisch, de oastea otomană care a devastat în 1493 împrejurimile Sibiului²²⁵. După câteva zile, contingentul otoman a încercat să treacă munţii înapoi, de data aceasta pe drumul Sibiului, însă au fost înfrânţi în împrejurimile trecătorii de la Turnu Roşu de un detaşament sibian şi de locuitorii satelor din jur. Acest episod scoate în evidenţă diferenţa dintre capacitatea autorităţilor ardelene de a controla potecile şi drumurile peste frontiera carpatică. Otomanii nu au întâmpinat nici un obstacol atunci când au trecut munţii pe o potecă, însă atunci când au folosit un drum s-au lovit de organizarea defensivă, bine pusă la punct, a saşilor.

Din Oltenia, principala potecă peste munţi a fost cea de pe Valea Jiului, prin pasul Vulcan. Unii istorici, precum Costin Murgescu sau Pavel Mircea Florea, au susţinut chiar existenţa unui drum medieval pe Valea Jiului, care ar fi făcut legătura între Ţara Haţegului şi Oltenia²²⁶. Chiar dacă din secolul al XVI-lea comerţul pe această rută a fost îngăduit de autoritatea domnească, calea Vulcanului a rămas în continuare mai degrabă o potecă. De altfel, chiar şi în secolul al XVIII-lea, în vremea ocupaţiei austriece, deschiderea unui drum pe Valea Jiului, după modelul Via Carolina pe valea Oltului, era doar un proiect. Prin urmare, pe Valea Jiului, legătura peste plai cu Ţara Haţegului se făcea pe o potecă, şi nu pe un drum. Pe aici a fugit în Ardeal „boierimea de peste Olt” care intrase în conflict cu Leon Vodă şi în fruntea cărora se găsea Matei aga din Brâncoveni²²⁷. Pentru potecile de peste Carpaţi aflate între Dunăre şi Jiu, o sursă detaliată, dar destul de târzie, este harta Olteniei a căpitanului austriac Friedrich Schwanz, însoţită şi de un text explicativ. Schwanz a descris şi a cartografiat principalele poteci peste Carpaţi din Oltenia, deosebindu-le pe cele mai importante de cele care puteau fi străbătute „numai de capre şi oi”. Două dintre potecile importante erau variante ale drumului Cernei, plecând din Celcovăţul aflat pe valea Vodiţei: 1) Celcovăţul – Stetenicul – pe lângă Dunăre până la Orşova şi 2) Celcovăţul – Muntele Drevnicul – Topleţ – Bârza – Pecinişca – Mehadia. Potecile mai puţin importante erau mult mai numeroase, dar majoritatea se întâlneau în două puncte din munţi, potecile care coborau spre Caransebeş în Munţii Godeanu şi Tata, de lângă lacul Iezerul, iar cele care se îndreaptau spre Sebeş, pe Muntele Stogul, de unde izvorăşte Lotrul²²⁸. Descriind potecile de peste munţi din judeţul Mehedinţi, Fotino aminteşte numărul lor mare, 33, dintre care le consideră mai însemnate pe cele care trec pe la Vama Cerneţilor înspre Mehadia şi pe la Vama Bahnei, prin Plaiul Lung, ajungând în satul Tufaru din banatul Mehadiei.

Adunând toate potecile care treceau peste Carpaţi enumerate de Dionisie Fotino, rezultatul este impresionant. O bună parte dintre aceste aproape 100 de poteci existau probabil şi în veacurile XIV-XVI, chiar dacă sursele nu consemnează decât un număr redus. Pentru că folosirea lor era interzisă, potecile nu sunt însă atestate documentar decât în mod excepţional. Din aceste câteva exemple reiese însă limpede că, în perioada secolelor XIV-XVI, nu se poate vorbi de exercitarea unui control domnesc asupra potecilor de peste Carpaţi. Numărul foarte mare de poteci şi distribuţia lor geografică împiedicau orice tentativă a domniei de a le supraveghea. Pretendenţi domneşti, boieri hicleni, localnici din satele de margine, tâlhari, negustori, ba chiar oştiri întregi treceau nestingheriţi dintr-o parte a munţilor în cealaltă.

Spre sfârşitul perioadei analizate, începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, apar însă primele semne ale unei schimbări. Un indiciu este chiar prima atestare în hrisoavele domneşti a unei poteci care trecea peste plai. Poteca, pornind din Suhodol, sat aflat la 2-3 km către apus de Tismana, a intrat în atenţia domniei în anii 1560-1570, pentru că fusese transformată într-un drum ilegal de săteni, care scoseseră „şindile şi scoarţe” şi făcuseră „trecere în munte”. Trecerea peste munte a unui hoţ cu doi cai furaţi a declanşat intervenţia promptă a domnului, Petru cel Tânăr, care a dat poruncă „să fie închis, ca să nu treacă răufăcătorii şi tâlharii pe acel drum, pe unde nu este scala domniei mele”. Descoperirea drumului duce la un proces între Mănăstirea Tismana şi Suhodoleni, călugării susţinând că sătenii au transformat poteca în drum fără ştirea lor. În procesul judecat de Arsenie banul şi de „toţi boierii Jiului”, sătenii au avut iniţial câştig de cauză, însă călugării au reuşit până la urmă să aducă 24 de boieri, „de au acoperit pe acei 12 boieri ai Suhodolenilor”²²⁹.

Cazul potecii-drum din Suhodol este primul cunoscut în care domnia a intervenit pentru a închide o trecere ilegală peste munţi, ceea ce arată deja începutul unui control domnesc asupra potecilor transcarpatice. Aproximativ 10 ani mai târziu, Alexandru Mircea poruncea marelui vătaf (âåë âàòàx) închiderea unei alte poteci care pleca din apropierea Tismanei, de data aceasta, de la Arsuri, la 3-4 km nord-est de mănăstire²³⁰. Câţiva ani mai târziu, în vremea lui Mihnea, un hrisov nedatat consemnează scutirea satelor Tismana şi Topeşti de la plata vămii şi a dării pe sare, „numai să păzească la plaiu, cum au păzit şi mai înainte vreme”²³¹. Acesta este primul document cunoscut care se referă explicit la paza plaiurilor, iar referinţa cronologică pe care o cuprinde, „mai înainte vreme”, cred că trebuie apreciată mai degrabă în decenii decât în secole. Nici un document nu susţine ipoteza lui Nicolae Stoicescu, care propunea datarea plăieşiei încă din veacul al XIV-lea, considerând-o una dintre cele mai vechi instituţii ale statului feudal²³². De altfel, deşi titlul articolului lui Stoicescu acoperă cronologic perioada secolelor XV-XVII, majoritatea surselor folosite datează din secolul al XVII-lea. Eroarea fundamentală a articolului lui Stoicescu, de altfel foarte bine documentat, este că ignoră complet schimbările petrecute în Ţara Românească între secolele XV-XVI şi veacurile XVII-XVIII. Metoda extrapolării informaţiilor despre organizarea pazei hotarelor culese din sursele târzii pentru veacurile anterioare îl împiedică pe Stoicescu să aibă o perspectivă diacronică.

Departe de a fi o veche instituţie, plăieşia pare mai degrabă o inovaţie administrativă apărută spre sfârşitul secolului al XVI-lea, inspirată cel mai probabil din organizarea pazei frontierei de la nord de Carpaţi²³³. Un argument în favoarea datării atât de târzii a plăieşiei în Ţara Românească îl constituie nu doar lipsa atestărilor documentare, cât mai ales absenţa referinţelor la privilegii mai vechi. Chiar dacă, să presupunem, documentele privitoare la satele de plăieşi din secolele XV-XVI s-ar fi pierdut, ele ar fi trebuit cunoscute şi citate în privilegiile din veacul al XVII-lea. Astfel de referinţe lipsesc însă. Primele privilegii acordate Dragoslavelor, unul dintre cele mai cunoscute şi mai importante sate de plăieşi, aşezat pe principalul drum de comerţ al ţării, lângă Rucăr, datează de la începutul secolului al XVII-lea. Unul dintre aceste hrisoave, cel al lui Alexandru Iliaş din 1628, scuteşte de dări satul „pentru că este în drumul mare, de veghează scala şi plaiul”, confirmând două privilegii anterioare, pe care le aminteşte, de la Alexandru Coconul şi de la tatăl său, Radu Mihnea²³⁴. Prin urmare, privilegiile acordate Dragoslavelor ca sat de plăieşi nu coboară mai devreme de începutul veacului al XVII-lea. Abia în secolul al XVII-lea domnia a organizat sistematic satele de plăieşi şi categoriile de slujitori care aveau îndatoriri de pază la marginea ţării. Prima listă a satelor de plăieşi, în număr de 230, este cea din Anatefterul lui Constantin Brâncoveanu, iar cea mai veche evidenţă a numărului plăieşilor provine din Oltenia austriacă²³⁵. Tot din secolul al XVII-lea datează primele documente cunoscute în care sunt confiscate mărfuri pentru ocolirea vămii domneşti „prin spargerea plaiului”²³⁶.

Marea schimbare ce apare în acest veac este însă încercarea domniei de a controla trecerea peste Carpaţi nu doar a mărfurilor, ci şi a oamenilor. Astfel, Matei Basarab, într-una dintre primele numiri de vătafi de plăieşi păstrate, îl scuteşte pe „Opriş vătahul za plăiaşi ot Găureşti, ot sud Gorjii”, de mai multe dări „numai să fie de pază plaiului de la Vlăgan şi toate potecile pre unde vor fi să poarte grijă şi în zi şi în noapte să nu treacă oameni den cea ţară sau de aicea în ceea ţară”²³⁷. Acelaşi domn scria vătafilor din Vâlcea şi Gorj „să nu care cumva să treacă nu mai mult de un rumânu” peste plai, pentru ca într-un alt hrisov să enumere categoriile care trebuiau împiedicate să treacă ilegal frontiera: hoţi, oameni răi şi „oameni birnici”²³⁸. Tot din secolul al XVII-lea datează şi primele cazuri cunoscute de boieri fugari prinşi de plăieşi înainte de a trece munţii. Primele tentative atestate documentar sunt eşuate, precum faimoasa fugă a boierilor olteni în frunte cu Matei Basarab din 1630²³⁹. La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului următor apar însă şi primele succese ale plăieşilor, precum reţinerea lui Ilie armaşul, în 1672²⁴⁰, sau cea a lui Mihai Cantacuzino, în 1716²⁴¹.

Controlul exercitat de domnie asupra frontierei carpatice pentru a împiedica trecerea fugarilor este, chiar şi în secolul al XVII-lea, mai degrabă un deziderat decât o realitate. Observaţia a fost făcută şi de Nicolae Stoicescu, care sublinia că nu a găsit în nici un document din secolul al XVII-lea cazuri în care rumânii sau megiaşii să fi fost prinşi de plăieşi²⁴². A propus pentru aceasta două explicaţii: 1) ineficacitatea plăieşiei; 2) solidaritatea de clasă între plăieşi şi fugari, şi unii, şi ceilalţi făcând parte din rândul celor exploataţi. Cred că prima explicaţie este cea corectă, însă consider că ineficacitatea plăieşiei este cauzată de organizarea ei de dată recentă. Dacă plăieşia data de trei secole, aşa cum susţine Stoicescu, ar fi greu de înţeles de ce nu funcţiona mai eficient. Exemple de fugari care trec munţii, în pofida supravegherii plăieşilor, sunt numeroase şi, cu siguranţă, documentele nu surprind decât parţial acest fenomen. Amploarea pe care a căpătat-o fuga peste munţi în secolul al XVII-lea este sugerată de frecvenţa cu care problema fugarilor, iobagi şi ţigani, revine în corespondenţa domnilor şi dregătorilor munteni cu autorităţile principatului Transilvaniei²⁴³. Schimbarea majoră faţă de veacurile anterioare este însă încercarea domniei, chiar dacă doar parţial încununată de succes, de a controla fuga supuşilor dincolo de Carpaţi.

Fără îndoială că tentativele domniei de a împiedica fuga „rumânilor” peste Carpaţi au fost strâns legate de transformările sociale şi economice de la sfârşitul secolului al XVI-lea, dar şi de presiunea exercitată în acest sens de Poartă²⁴⁴. Însă atât transformările socioeconomice care i-au determinat pe mai mulţi locuitori ai ţării să fugă, cât şi capacitatea domniei de a exercita un control mai strict asupra frontierei sunt două faţete ale aceluiaşi proces de consolidare a statului. Din perspectiva cercetării noastre este important că statul din veacurile XIV-XVI, perioada pe care o analizez, era considerabil mai slab şi nu avea instrumentele necesare pentru a controla eficient frontiera. Presiunea demografică la frontieră era, la rândul ei, mai scăzută pentru că domnia nu avea la dispoziţie pârghiile de a creşte şi de a colecta fiscalitatea astfel încât să-i determine pe contribuabili să fugă. Simplificând, s-ar putea spune că în perioada 1400-1500, câtă vreme vămile au constituit sursa principală a veniturilor, domnia a fost interesată de supravegherea drumurilor şi a tranzitului de mărfuri. De la mijlocul secolului al XVI-lea, când ponderea birului a început să crească, accentul s-a deplasat pe controlul potecilor şi al tranzitului oamenilor.

Cetăţile carpatice

Raportul de putere între regatul medieval al Ungariei şi Ţara Românească a fost adesea înfăţişat în istoriografia românească mult mai echilibrat decât apare în sursele medievale. Un bun exemplu al acestei tendinţe istoriografice este teza sistemului defensiv de fortificaţii de la frontiera carpatică a Ţării Româneşti medievale. „Un brâu de cetăţi de piatră, aşezate pe locuri înalte, la pasuri şi la vaduri, înconjura Ţara Românească de jur împrejur”²⁴⁵. În aceşti termeni descria Petre P. Panaitescu sistemul de fortificaţii al Ţării Româneşti în vremea lui Mircea cel Bătrân, iar teza sa, chiar dacă argumentată schematic şi neconvingător, s-a impus în istoriografie, fiind preluată de Nicolae A. Constantinescu, Dinu C. Giurescu, Cristian Moisescu, Ioan Marian Ţipilic sau Gheorghe I. Cantacuzino. Cât de bine înrădăcinată este teza sistemului defensiv de fortificaţii de hotar o demonstrează cartea lui Gheorghe I. Cantacuzino, fără îndoială, cea mai importantă lucrare despre cetăţile Ţării Româneşti medievale²⁴⁶. Foarte bine documentată şi excelent scrisă, cartea include o primă parte sintetică, urmată de studii de caz. Partea sintetică reia ideea sistemului de fortificaţii de hotar, inclusiv a celor din Carpaţi „orientate spre statul care până atunci reprezenta principala ameninţare pentru domnii din Curtea de Argeş”. Trecând însă la studiile de caz şi analizând cetăţile carpatice ale domnilor munteni, Gheorghe I. Cantacuzino demontează pas cu pas, fără însă a-şi da seama, tocmai această teză.

Succesul ideii sistemului fortificaţiilor de hotar al Ţării Româneşti medievale este oarecum surprinzător, mai cu seamă pentru că istoricii români anteriori lui Panaitescu fuseseră mult mai reţinuţi. Astfel, Nicolae Iorga vorbea de „starea de inferioritate” a mijloacelor de apărare ale Ţării Româneşti în comparaţie cu Moldova²⁴⁷, iar Radu Rosetti observa că cetăţile stăpânite de domnii români au fost „în majoritatea lor clădite de stăpâniri vecine” şi doar „puţine au fost clădite pe temeiuri de nevoi locale”²⁴⁸. Astăzi se cunosc mult mai multe despre fortificaţiile medievale din Ţara Românească, în special datorită contribuţiilor arheologice, decât se ştia pe vremea generalului Rosetti. Cu toate acestea, cele câteva rânduri pe care le-a dedicat acestei probleme mi se par mai pătrunzătoare şi mai bine fundamentate decât contribuţiile din ultimele decenii, care supralicitează ideea sistemului defensiv de fortificaţii al Ţării Româneşti²⁴⁹. Domnii munteni nu au stăpânit cetăţile carpatice importante decât atunci când le-au fost încredinţate de regii Ungariei, iar Ţara Românească a fost integrată sistemului defensiv al regatului Sfântului Ştefan. Aşadar atunci când domnii munteni au controlat, pentru o perioadă nu prea lungă, mai multe cetăţi carpatice importante, ei au făcut-o cu încuviinţarea regilor Ungariei, ca reprezentanţi ai acestora şi nicidecum împotriva lor. O succintă inventariere a principalelor fortificaţii medievale care au supravegheat drumurile peste munţi va arăta că sistemul defensiv de cetăţi de la frontiera carpatică nu a existat decât în imaginaţia istoricilor. Cetăţile regatului Ungariei de la hotarul transalpin sunt destul de numeroase şi, cum nu-mi propun decât să ofer un termen de comparaţie pentru fortificaţiile stăpânite de domnii Ţării Româneşti, le voi aminti doar pe cele mai importante, aşezate de-a lungul principalelor drumuri transcarpatice.

Drumurile care legau Ţara Bârsei de Ţara Românească erau străjuite în Evul Mediu de trei cetăţi: Tabla Buţii, Bran şi Oratia. Prima dintre acestea, cetatea de la Tabla Buţii, era aşezată în Munţii Siriului, în apropierea locului în care se uneau cele două variante ale drumului Teleajenului care duceau spre Ţara Bârsei²⁵⁰. Deşi identificarea cu una dintre cetăţile amintite în sursele medievale – s-au propus în acest sens Cruceburgul teuton, Königstein şi Arx Boza – rămâne controversată, rolul cetăţii a fost, cu siguranţă, de străjuire a drumului medieval. La fel de limpede este că cetatea trebuie integrată în sistemul defensiv al Transilvaniei, dovadă că principalele amenajări defensive sunt orientate spre sud. În plus, în decursul săpăturilor arheologice din 1995-1998 a fost descoperită o inscripţie din 1628, scrisă în limba maghiară, care aminteşte lucrările executate de un vicejude pentru consolidarea zidului. Prin urmare, chiar dacă Tabla Buţii este situată la sud de cumpăna apelor şi de graniţa modernă dintre Transilvania şi Ţara Românească, nu există nici o dovadă că ea ar fi fost vreodată în stăpânirea domnilor munteni. Gheorghe I. Cantacuzino, după ce afirmă că orientarea sudică a amenajărilor defensive şi inscripţia în limba maghiară arată clar că cetatea de la Tabla Buţii a aparţinut regatului Ungariei, susţine totuşi că „este posibil ca într-o anumită perioadă cetatea să se fi aflat în stăpânirea Ţării Româneşti”, invocând ca argument „caracterul unor materiale arheologice găsite la suprafaţa ei”. Stabilirea apartenenţei politice a cetăţii doar pe baza materialului arheologic mi se pare însă un argument foarte fragil. Nu este deloc limpede ce anume din materialul arheologic descoperit la Tabla Buţii ar putea fi definit ca „muntenesc”. De altfel, acest argument, invocat şi în cazul altor cetăţi, precum cea de la Oratia, nu este niciodată dezvoltat. Prin urmare, până când nu se va demonstra, printr-un studiu comparativ, că un anumit tip de material arheologic există doar în cetăţile munteneşti, nu şi în cele ungureşti, consider că acest argument este invalid.

Cât priveşte încercarea recentă a lui Ion Jercan de a amplasa cetatea Teleajenului la Homorâciu, pe cursul superior al râului, mai sus de Vălenii de Munte, aceasta este cu totul neconvingătoare²⁵¹. Pare mult mai probabil ca Teleajenul, cetate amintită în cronicile moldoveneşti, să fi fost amplasat pe cursul inferior al râului, pe drumul spre Moldova, aşa cum au considerat Petre P. Panaitescu, Constantin C. Giurescu şi cum înclină să creadă şi Gheorghe I. Cantacuzino²⁵². Un argument în acest sens este şi desfăşurarea campaniei moldoveneşti din 1474, pentru că pare greu de crezut că Ştefan cel Mare, al cărui scop era înscăunarea lui Laiotă Basarab, s-ar fi abătut până dincolo de Vălenii de Munte doar pentru a-i ucide pe pârcălabi şi pentru a da foc cetăţii. Prin urmare, dacă respingem teza stăpânirii munteneşti asupra cetăţii de la Tabla Buţii şi localizarea cetăţii Teleajenului la Homorâciu, înseamnă că domnii Ţării Româneşti nu au avut nici o fortificaţie pe drumul Teleajenului sau pe cel al Buzăului.

Celelalte două cetăţi aşezate pe drumurile care traversau Carpaţii din Ţara Bârsei în Ţara Românească se găseau pe culoarul Rucăr-Bran. Cronologic, prima dintre cele două cetăţi este îndeobşte considerată cea a Oratiei, dar datarea acesteia, făcută exclusiv pe baza materialului arheologic, este aproximativă. Pentru Bran în schimb, data construcţiei cetăţii este cunoscută datorită documentului lui Ludovic de Anjou din 19 noiembrie 1377²⁵³. Acelaşi document precizează şi funcţia viitoarei cetăţi, de a străjui drumul comercial, regele promiţând braşovenilor că, odată readusă Ţara Românească la ascultare, va muta vama de la Rucăr la Bran. Despre modul în care garnizoana cetăţii Bran controla drumul s-a păstrat o mărturie mai târzie, de la sfârşitul secolului al XVI-lea, în relatarea de călătorie a lui Jacques Bongars: „o parte din garnizoana castelului porneşte din castel dimineaţa şi alta seara, pentru a străbate pădurile şi munţii, şi dacă întâlnesc pe careva care nu este din împrejurimi, îl iau prizonier. Şi ei purced astfel pentru ca toată lumea să fie silită să treacă prin trecătoarea castelului care este şi singura trecere pentru trăsuri sau cai”²⁵⁴. Importanţa strategică a cetăţii Branului, considerată de Nicolaus Olahus o „închizătoare şi poartă a Transilvaniei aşezată într-un loc foarte abrupt prin care se intră în Ţara Românească”, este subliniată şi de Filippo Pigafetta, care arată că cetatea închidea aproape complet trecătoarea cu ajutorul artileriei²⁵⁵. La începutul secolului al XV-lea, Sigismund de Luxemburg a încredinţat cetatea Branului, pentru scurtă vreme, domnilor munteni. În lipsa unor mărturii directe asupra momentului intrării Branului în stăpânirea lui Mircea – excepţie făcând menţionarea vămii de la Bran în privilegiul pentru braşoveni din 1413, care oferă astfel un terminus ante quem –, istoricii au încercat să dateze evenimentul încadrându-l în contextul mai larg al legăturilor politice şi comerciale dintre Ţara Românească şi regatul Ungariei. Astfel, Petre P. Panaitescu a propus anul 1395, imediat după tratatul de la Braşov²⁵⁶, Nicolae Constantinescu şi Gernot Nussbächer, anul 1406²⁵⁷, după întâlnirea dintre Sigismund şi Mircea de la Severin²⁵⁸, iar Şerban Papacostea, anii 1412-1413, în momentul încheierii noilor înţelegeri comerciale între domnul muntean şi braşoveni. Ultima ipoteză mi se pare şi cea mai plauzibilă, însă chiar dacă domnii munteni au primit cetatea cu câţiva ani mai înainte, stăpânirea lor aici rămâne una de scurtă durată, de vreme ce în 1419 Sigismund încredinţa Branul comitelui secuilor.

De cealaltă parte a hotarului, la intrarea în Ţara Românească domnii munteni au stăpânit de la un moment dat o mică fortificaţie, cetatea de la Oratia, situată la 5-6 km spre nord de Rucăr²⁵⁹. În hrisoavele munteneşti din secolul al XV-lea, această fortificaţie apare sub denumirea Wpaäå sau Wpaòå. Prima atestare a cetăţii apare într-o scrisoare a lui Alexandru Aldea, prin care acesta îi ruga pe braşoveni să dea boierului său Petru Man un om bun care să-l conducă până la Orade²⁶⁰. Fortificaţia, de dimensiuni foarte reduse, se afla la capătul unei porţiunii abrupte a drumului Bran-Rucăr. Pentru ca această porţiune de drum, care traversa albiile torentelor, să fie practicabilă pentru comerţ, ea a fost podită cu lemn, iar carele erau ridicate şi coborâte cu frânghii, pe scripeţi²⁶¹. În socotelile Braşovului, această porţiune de drum apare sub denumirea de „podurile” de sub Piatra Craiului, aflate mai sus de Bran²⁶². Stricarea podurilor de lemn făcea drumul impracticabil şi era probabil mijlocul prin care domnii munteni închideau drumul comercial cu Braşovul. Probabil la Oratia se referă şi Pierre Lescalopier în 1574, atunci când descrie cea din urmă localitate din Ţara Românească, „unde voievodul ţine o garnizoană de câţiva oameni, care, cu ajutorul doar al unei bariere, închid drumul, opresc trecerea celor fără paşaport; ei stau într-un turn în care pătrund folosind o scară lungă, pe care o trag apoi după ei”²⁶³.

Rolul cetăţii de la Oratia în controlarea drumului Rucăr-Bran de domnii munteni este destul de greu de evaluat. Originea ungurească este susţinută de numele fortificaţiei, derivat din ungurescul várad („cetate”), dar mai ales de amplasarea ei, fiind îndreptată împotriva Ţării Româneşti, de vreme ce şanţul şi un zid de apărare blocau accesul dinspre sud, permiţând astfel o retragere în Transilvania. Majoritatea istoricilor consideră însă că cetatea, deşi a fost construită de regatul Ungariei în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, ar fi trecut în stăpânirea Ţării Româneşti în vremea lui Mircea cel Bătrân. Dacă însă acceptăm echivalenţa Oratiei, din sursele munteneşti, cu Piatra Craiului, din sursele ungureşti – aşa cum susţine cu argumente foarte solide Gheorghe I. Cantacuzino, pe urmele lui W. Horwath şi Ştefan Andreescu –, atunci cetatea s-a aflat sub controlul regatului în mai multe momente din secolul al XV-lea²⁶⁴. Prin urmare, cel puţin în secolul al XV-lea, stăpânirea munteană asupra cetăţii, dacă a existat, a fost intermitentă. În fond, singura sursă, şi aceea indirectă, care atestă o stăpânire muntenească asupra cetăţii este scrisoarea lui Alexandru Aldea prin care acesta le cerea braşovenilor să-l conducă pe boierul său până la Oratia. Nici relatarea lui Michael Beheim despre capturarea lui Vlad Ţepeş de către Ioan Giskra în 1462, din care reiese că Piatra Craiului/Oratia s-ar fi aflat în acel moment la şase mile în interiorul Ţării Româneşti, nu lămureşte în vreun fel problema stăpânirii fortificaţiei²⁶⁵. Mai cu seamă că, în analiza pasajului respectiv, trebuie luat în considerare scopul moralizator pe care Beheim îl urmărea atunci când sublinia că Vlad Ţepeş căzuse prizonier chiar pe teritoriul propriei ţări. În plus, chiar dacă se găsea în interiorul ţării, la Oratia putea fi foarte bine o garnizoană ungurească, aşa cum era, de exemplu, la Severin, o altă cetate aflată în secolul al XV-lea la câţiva kilometri de hotarul ţării. În secolul următor, după cum am văzut, călătorii străini consemnează Oratia ca ultima sau prima localitate a Ţării Româneşti.

Am lăsat deoparte până în acest moment problema identificării Oratiei cu cetatea Dâmboviţei, amintită în izvoarele din secolul al XIV-lea şi din prima jumătate a secolului al XV-lea, pentru că această localizare, sugerată de Alexandru Lapedatu şi preluată de Alexandrina Alexandrescu şi Lucian Chiţescu, mi se pare puţin probabilă. Este greu de crezut că în fortificaţia de dimensiuni reduse de la Oratia s-ar fi putut adăposti Vlad I, împreună „cu soţia sa, cu copiii şi cu toată suita sa”, şi ar fi suportat asediul voievodului Ştibor vreme îndelungată²⁶⁶. În plus, după cum remarca Gheorghe I. Cantacuzino, în hrisoavele munteneşti cetatea Dâmboviţei este amintită întotdeauna între Rucăr şi Târgovişte, ceea ce ar însemna că era situată pe drumul Dâmboviţei, undeva între aceste două localităţi. De aceea mi se pare mai plauzibilă localizarea cetăţii Dâmboviţei la Cetăţeni, la 20 km sud-est de Câmpulung, ipoteză susţinută de Virgil Drăghiceanu, Dinu V. Rosetti şi Gheorghe I. Cantacuzino. Dacă cetatea Dâmboviţei a avut funcţia de cetate de margine în Ţara Românească medievală, ea nu a putut îndeplini acest rol decât cel mult pentru câteva decenii. Mai important însă este că, dată fiind amplasarea ei la est de Curtea de Argeş, ea ar fi fost îndreptată înspre marginea de răsărit a ţării, şi nu înspre cea nordică.

Aşadar pasurile peste Carpaţi din Ţara Bârsei în Ţara Românească au fost controlate în perioada secolelor XIV-XV de cetăţi construite şi aflate sub stăpânirea regatului Ungariei. Doar vreme de câţiva ani, la începutul secolului al XV-lea, atunci când Sigismund de Luxemburg le-a încredinţat Branul, domnii munteni au controlat culoarul Rucărului, însă sub tutela regelui Ungariei. Stăpânirea domnilor Ţării Româneşti asupra micuţei fortificaţii la Oratia este atestată abia în secolul al XVI-lea, însă, după cum o descrie Lescalopier, rolul ei era unul mai degrabă comercial decât militar.

Trecând acum la drumul Sibiului, în partea ungurească a frontierei, au existat în perioada medievală nu mai puţin de patru puncte fortificate: cetăţile Tălmaciu (castrum Lanchkron)²⁶⁷ şi Lotrioara (Lauterburg, Latorwar)²⁶⁸, Turnu Roşu²⁶⁹ şi Turnu Spart (Halbesturn)²⁷⁰. Chiar dacă importanţa lor a fluctuat, Tălmaciu fiind mai importantă în secolul al XIV-lea²⁷¹, Lotrioara şi Turnu Roşu în cel de-al XV-lea²⁷², iar Turnu Spart în primele decenii ale veacului al XVI-lea, existenţa celor patru fortificaţii demonstreză interesul constant, dar şi capacitatea regatului Ungariei de a controla drumul Sibiului. De cealaltă parte a hotarului, în Ţara Românească, pe tot parcursul drumului Sibiului care coboară până la Argeş nu se găseşte nici o fortificaţie care să fi fost stăpânită de domnii munteni. Încercările arheologilor de a identifica asemenea construcţii medievale în defileului Oltului, care, potrivit tezei „brâului de cetăţi de hotar”, ar fi trebuit să existe, sunt neconvingătoare. Dintre cele trei ipotetice fortificaţii propuse – „Turnul lui Doancă”, Turnul de lângă Clocotici şi Copăceni²⁷³ –, doar prima este o fortificaţie medievală, probabil din secolul al XIV-lea, fără însă a se putea demonstra vreo legătură cu domnii munteni. Cetatea de la Poienari a fost uneori pusă în legătură cu ultima porţiune a drumului Sibiului, care traversa Loviştea. Însă după cum a arătat Conea, cetatea nu avea nici un fel de importanţă strategică pentru drumul Loviştei, fiind cel mai probabil un loc de refugiu, dar şi de supraveghere transcarpatică²⁷⁴. Astfel se explică şi interesul regilor Ungariei pentru Poienari, care s-a aflat sub stăpânirea regatului atât la mijlocul secolului al XV-lea, atunci când Ladislau al V-lea le scria sibienilor cerându-le să repare cetatea în vederea expediţiilor otomane, cât şi în veacul următor, atunci când Ioan Zápolya a primit cetatea de la Radu de la Afumaţi „ca zălog de credinţă şi de bună pace”²⁷⁵. Revenind însă la „cel mai istoric pas din Carpaţi”, după cum îl numea Conea, trebuie subliniată absenţa oricăror fortificaţii munteneşti de pe drumul Sibiului.

Ultimul drum transcarpatic care pleca din Ţara Românească era cel de pe valea Dunării, care mergea către Orşova pentru a urca apoi pe culoarul Timiş-Cerna. Importanţa acestui drum pentru Ungaria medievală, începând cu perioada Asăneştilor şi continuând cu epoca dominaţiei mongole la Porţile de Fier şi apoi cu cea a presiunii otomane la Dunăre, a dus la ridicarea mai multor fortificaţii care să apere acest segment al frontierei sudice a regatului. S-a presupus că unele dintre aceste fortificaţii, precum cele de la Ostrovul Banului sau turnurile de la Grădeţ şi Drobeta, au fost moştenite de domnii munteni, intrând astfel în sistemul defensiv al Ţării Româneşti. Cronologic însă, nu este deloc sigur că aceste cetăţi din secolul al XIII-lea au continuat să funcţioneze şi după întemeierea Ţării Româneşti. Însă chiar dacă au funcţionat, singurul argument invocat pentru stăpânirea muntenească asupra lor, aşezarea hotarului cu Ungaria la apus de aceste fortificaţii, este unul foarte fragil. După cum am arătat deja, existenţa unei garnizoane ungureşti într-o cetate aflată în interiorul hotarelor Ţării Româneşti este întru totul plauzibilă. În concluzie, nu există nici o dovadă arheologică sau documentară a stăpânirii domnilor munteni asupra acestor fortificaţii. Singura cetate din regiune care a intrat, pentru o vreme, în stăpânirea domnilor munteni este Severinul²⁷⁶. Nu voi relua controversata problemă a cronologiei stăpânirii domnilor munteni asupra cetăţii, pentru că m-am referit deja la ea mai sus, atunci când am discutat despre Banatul de Severin. Cert este că în 1419-1420, stăpânirea domnilor munteni încetează, noul castelan al cetăţii fiind Sigismund de Losoncz. Decizia regelui de a confisca de la domnii munteni cetăţile Branului şi Severinului a fost, desigur, provocată de impactul campaniilor otomane asupra stabilităţii Ţării Româneşti.

Aşadar sistemul de fortificaţii de graniţă de la hotarul carpatic al Ţării Româneşti medievale este un construct istoriografic elaborat prin contopirea a patru categorii de cetăţi: 1) cetăţile ungureşti construite pentru a supraveghea frontiera sudică a regatului (precum Branul, Severinul şi, probabil, Oratia), care au intrat, pentru o vreme, în stăpânirea domnilor munteni; 2) cetăţile construite în secolul al XIII-lea (precum cele de la Grădeţ şi Ostrovul Banului), despre care nu se ştie când anume au fost distruse şi se presupune, fără nici o dovadă, că ar fi intrat în stăpânirea domnilor munteni; 3) cetăţile subcarpatice (precum cetatea Teleajenului şi cetatea Dâmboviţei), care erau însă îndreptate către răsărit, şi nu către nord; 4) cetăţi de refugiu de sub munţi (precum Poienari şi Tismana²⁷⁷), care nu au avut însă nici un rol în supravegherea drumurilor carpatice. Odată eliminate ultimele trei categorii şi delimitată cronologic stăpânirea domnilor munteni asupra cetăţilor din prima categorie, sistemul de fortificaţii carpatice al Ţării Româneşti medievale dispare aproape complet.

Concluzii

Hotarul carpatic al Ţării Româneşti medievale a fost trasat pe parcursul a aproape trei secole. Cea dintâi etapă, care a început odată cu întemeierea ţării, a fost separarea Ţării Româneşti de regatul Ungariei. Un moment important al acestui proces a fost sublinierea deosebirii între Transalpina şi „feudele ungureşti”, distincţie pe care, după cum am văzut, domnii munteni au fost mai interesaţi să o accentueze decât regii Ungariei. Frontiera astfel imaginată nu s-a materializat însă ca graniţă marcată pe teren decât pe drumurile comerciale, datorită interesului domnilor Ţării Româneşti de a controla circulaţia mărfurilor. Vreme de aproape două secole, frontiera carpatică a Ţării Româneşti a fost alcătuită din cele câteva puncte de graniţă situate pe drumurile transcarpatice, între care se întindeau hotarele de moşii ale satelor. Domnia nu a intervenit în secolele XV-XVI în trasarea acestor hotare decât extrem de rar şi doar atunci când factorii locali interesaţi au fost suficient de motivaţi şi de influenţi pentru a o implica. După cum am arătat, chiar şi hotărnicia din 1520 nu a fost nimic altceva decât o afacere locală, iniţiată de cealaltă parte a frontierei, prin care nobilii haţegani au sperat să tranşeze în favoarea lor stăpânirea asupra depresiunii Jiului prin implicarea domnului Ţării Româneşti. Transformarea hotarelor de moşii în frontieră a ţării a început abia din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, un rol important în acest sens avându-l recent înfiinţata instituţie a plăieşiei. Ultima etapă a construcţiei hotarului carpatic a avut loc în secolele XVII-XVIII, odată cu încercările domniei de a controla trecerea oamenilor peste graniţă şi cu elaborarea concepţiei frontierei naturale a cumpenei apelor.

Note

1. Alexandru D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, ed. cit., vol. I, pp. 17-18.

2. Ion Conea, Ţara Loviştei. Geografie istorică, ed. cit., pp. 170-171.

3. Ion Conea, „Carpaţii: hotar natural?”, Geopolitica şi geoistoria, nr. 2 (1942), p. 68.

4. Cf. cele două articole „România-schiţă geografică” (1906) şi „Cadrul antropogeografic. Observări relative la Transilvania” (1928), republicate în Simion Mehedinţi. Opere complete, vol I. Geographica, partea a II-a (Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1943).

5. Pentru rolul lui Emmanuel de Martonne la Conferinţa de Pace de la Paris, vezi Giles Palsky, „Emmanuel de Martonne and the Ethnographical Cartography of Central Europe (1917-1920)”, Imago Mundi, nr. 54 (2002), pp. 111-119.

6. Toate aceste sintagme sunt folosite de Emmanuel de Martonne în articolul său, republicat în Lucrări geografice despre România (Editura Academiei, Bucureşti, 1985), p. 64.

7. Simion Mehedinţi, Opere complete, vol. I, ed. cit., pp. 150-165.

8. Ion Conea, Ţara Loviştei. Geografie istorică, ed. cit., sau Ion Conea „O problemă veche, încă nerezolvată – originea numelui Muntenia”, Probleme de geografie, nr. 7 (1960), pp. 27-51.

9. Cele două articole despre geografia istorică a Carpaţilor scrise de Ştefan Ştefanescu nu fac decât să reia argumentele lui Vâlsan şi Conea. Argumentele dezvoltate de geografi sunt preluate mecanic şi în capitolele pe care Nicolae Stoicescu şi Ion Toderaşcu le-au dedicat geografiei în cărţile lor despre unitatea românilor.

10. Citatele pe care le dau în continuare sunt preluate C.C. Giurescu, Istoria românilor, ed. cit.

11. Alexandru D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, ed. cit., vol. I, p. 17.

12. Petre P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, ed. cit., pp. 24-25.

13. Articolul, publicat în AARMSI, seria II, nr. 37 (1915), pp. 79-106, a fost reeditat în Nicolae Iorga, Studii asupra evului mediu românesc, ed. cit., pp. 168-187.

14. Oliver Zimmer, „In Search of Natural Identity: Alpine Landscape and the Reconstruction of the Swiss Nation”, Comparative Studies in Society and History, nr. 40 (1998), pp. 637-665.

15. Ilie Minea, „Din trecutul stăpânirei româneşti asupra Ardealului. Pierderea Amlaşului şi Făgăraşului”, Convorbiri literare, nr. 48 (1914), pp. 75-77.

16. Ioan Puşcariu, „Munţii Tămaş şi Tămăşel”, AARMSI, seria II, nr. 33 (1911), pp. 787-796.

17. Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, ed. cit., p. 89.

18. La posesiunile nord-carpatice se referă Vlad Uzurpatorul folosind un alt termen, pe cel de dominium (Hurmuzaki, I/2, doc. 316), care are însă în latina medievală înţelesul de stăpânire deplină, distinctă de cea feudală.

19. Hurmuzaki, II/2, doc. 159.

20. Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, ed. cit., p. 89; Sergiu Iosipescu, „Despre unele controverse ale istoriei medievale româneşti”, Revista Istorică, nr. 32 (1979), pp. 1966-1972, şi „Trecătorile Carpaţilor româneşti în istoria militară a Europei răsăritene şi sud-estice (sec. XIII-XVI)”, teză de doctorat (Bucureşti, 1999), p. 20.

21. Petre P. Panaitescu, „Mircea cel Bătrân şi suzeranitatea ungurească”, AARMSI, seria III, nr. 20 (1938), pp. 61-81; Antal Lukács, Ţara Făgăraşului în evul mediu, ed. cit., pp. 172-175; Marius Diaconescu, „The Political Relations between Wallachia and the Hungarian Kingdom”, Mediaevdia Transilvanica, nr. 2 (1998), p. 40.

22. Bogdan, Relaţiile, doc. 63.

23. Hurmuzaki, XV/1, doc. 406.

24. Pavel Binder, „Contribuţii la geografia istorică a Banatului de Severin”, Studii. Revista de Istorie, nr. 21 (1968), p. 636; Viorel Achim, Politica sud-estică a regatului ungar sub ultimii arpadieni (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2008), p. 85.

25. Marius Diaconescu, „The Relations of Vassalage between Sigismund of Luxemburg and Mircea”, Mediaevdia Transilvanica, nr. 2 (1998), p. 279.

26. În istoriografia română s-au propus două interpretări: 1) Banatul de Severin şi Ţara Severinului se referă la realităţi diferite, iar înţelesul geografic al banatului trebuie limitat la hinterlandul cetăţii sau la judeţul istoric Mehedinţi (Dimitrie Onciul, Ion Conea, Maria Holban, Ion Donat, Ştefan Ştefănescu); 2) Banatul de Severin şi Ţara Severinului sunt sinonime şi se referă la întreaga Oltenie (Viorel Achim). Toate aceste interpretări pleacă însă de la o concepţie foarte teritorializată a banatului; cf. Martyn C. Rady, Nobility land and service in medieval Hungary (Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2000), p. 92: „the banate of Szörény did not, after 1330, have a defined territory of its own but consisted instead of a disparate and shifting network of appurtenances”.

27. DRH-B, I, doc. 49.

28. Maria Holban, Din cronica relaţiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV (Editura Academiei, Bucureşti, 1981), pp. 100 şi 126-148.

29. Pavel Binder, „Contribuţii la geografia istorică a Banatului de Severin”, loc. cit., p. 635.

30. György Györffy, „Adatok a romanok XII szazadi történetéhez és a romam allam kezdeteihez”, Történelmi Szemle, nr. 7 (1964), pp. 551-552.

31. Maria Holban, Din cronica relaţiilor româno-ungare…, ed. cit., p. 94.

32. DRH-D, I, doc. 55.

33. Ibidem, doc. 76

34. Ibidem, doc. 58; Costin Feneşan, „Districtul românesc Mehadia la sfârşitul secolului al XIV-lea”, Banatica, nr. 5 (1979), pp. 265-272

35. În acest caz sunt de acord cu interpretarea lui Ioan Aurel Pop, „Stăpânirile lui Mircea în Transilvania”, Revista de Istorie, nr. 39 (1986), pp. 686-687.

36. Dimitrie Onciul, Augustin Bunea, Ilie Minea şi Sergiu Iosipescu au susţinut, cu argumente fragile, că începuturile stăpânirii muntene în Făgăraş sunt mai vechi, datând fie din vremea lui Nicolae Alexandru, fie din cea a lui Basarab sau chiar a lui Tugomir sau a lui Radu Negru. Majoritatea istoricilor leagă însă începuturile stăpânirii domnilor Ţării Româneşti asupra Făgăraşului de reglementarea raporturilor dintre Vladislav şi Ludovic în anii 1368-1369; vezi Antal Lukács, Ţara Făgăraşului în evul mediu, pp. 171-174.

37. Maria Holban, într-o construcţie deloc convingătoare, încearcă să demonstreze că pecetea documentului din 1368 a fost adăugată mai târziu, înlocuind pecetea iniţială, în care titlul de „duce de Făgăraş” lipsea. Trei ani mai târziu, în dania pentru Ladislau de Dăbâca, Vladislav poartă un titlul care a generat aprinse controverse – „dux nove plantacionis terre Fougaras”. Pentru interpretarea cea mai convingătoare a acestui titlu vezi Antal Lukács, Ţara Făgăraşului în evul mediu, ed. cit., p. 174.

38. DRH-B, I, doc. 5.

39. Documentul este atipic, pentru că descrie un caz special, în care obiectul daniei ajunsese în posesia domnului prin desherenţă.

40. DRH-B, I, doc. 23.

41. Vezi, de pildă, hrisovul din 1441 prin care îi sunt întărite lui Stanciu Moenescu mai multe moşii, aflate atât la nord, cât şi la sud de Carpaţi, în care apare precizarea „Cioruş în Ţara Românească” (DRH-B, I, doc. 93). Hrisovul nu s-a păstrat însă decât într-o traducere românească din secolul al XVIII-lea, iar această precizare este, cel mai probabil, o interpolare; altfel nu s-ar explica de ce dintre toate satele prahovene amintite în document, doar despre Cioruş se spune că se află în Ţara Românească. Panaitescu a invocat acest hrisov pentru a arăta că domnii munteni făceau deosebirea între stăpânirile făgărăşene şi cele din Ţara Românească; vezi Mircea cel Bătrân, ed. cit., p. 245.

42. DRH-D, I, doc. 164.

43. Hurmuzaki, I/2, doc. 316.

44. Ioan Aurel Pop, „Stăpânirile lui Mircea în Transilvania”, loc. cit., p. 686; Nicolae Edroiu, „Mircea cel Mare şi Transilvania”, în Ion Pătroiu (ed.), Marele Mircea Voievod, ed. cit., p. 183.

45. Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, ed. cit., pp. 84-85.

46. Petre P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, ed. cit., p. 242; vezi şi Ioan Moga, Scrieri istorice, ed. cit., p. 63.

47. Maria Holban, Din cronica relaţiilor româno-ungare, ed. cit., pp. 167-168.

48. Sergiu Iosipescu, „Trecătorile Carpaţilor româneşti”, loc. cit., p. 332.

49. Cu douăzeci de ani mai devreme, Sigismund de Luxemburg confiscase Făgăraşul de la Alexandru Aldea, însă numai pentru a-l da pretendentului Vlad Dracul, pe care-l considera domn legitim al Ţării Româneşti; vezi Antal Lukács, Ţara Făgăraşului în evul mediu, ed. cit., p. 185.

50. Hurmuzaki, XV/1, doc. 74-75.

51. DRH-D, I, doc. 324.

52. Bogdan, Relaţiile, doc. 263.

53. Ibidem, doc. 285.

54. David Prodan, Din istoria Transilvaniei…, ed. cit., pp. 27-30; Antal Lukács, Ţara Făgăraşului în evul mediu, ed. cit., p. 114.

55. MVCE, I, doc. 149, şi Ilie Minea, „Din trecutul stăpânirii româneşti asupra Ardealului”, loc. cit., p. 73.

56. DRH-D, I, doc. 179.

57. Cele 5 documente citate au fost editate în Bogdan, Relaţiile, doc. 257-259, 269 şi erată.

58. DRH-B, I, doc. 28, 30 sau 32.

59. Ibidem, doc. 34-35, 38; Bogdan, Relaţiile, doc. 1.

60. Printre excepţii se numără Ioan Moga şi Constantin C. Giurescu. O scrisoare a lui Neagoe Basarab către braşoveni, în care „părţile ungureşti” sunt explicit localizate „peste plaiuri”, în Ungaria, mi se pare că tranşează chestiunea (Bogdan, Documente, doc. 153).

61. DRH-B, I, doc. 28, 30 sau 32.

62. Ipoteza lui Ilie Minea, potrivit căreia domnii ar fi preluat titlul de herţeg direct din săsescul herzog, mi se pare puţin plauzibilă; vezi „Din trecutul stăpânirei româneşti asupra Ardealului”, loc. cit., p. 7, nota 1.

63. DRH-B, I, doc. 148. Aceeaşi confuzie o va face, după câteva secole, şi Miron Costin în analiza titlului domnilor munteni.

64. DRH-B, I, doc. 241.

65. Ibidem, doc. 95, 101, 106 şi 111.

66. Ibidem, doc. 241.

67. Descriind adunarea oştii otomane în vederea expediţiei din Bulgaria, Ţamblac arată că sultanul a strâns toate trupele din răsărit, începând de la marginile Persiei (Ïåpñêûõ ïðhähëü).

68. Documentele privind afacerea Sandu Bucşănescu au fost publicate de Iulian Marinescu, „Documente privitoare la graniţa dintre Ţara Românească şi Ungaria”, Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, nr. 13 (1912), pp. 118-128, şi de Ion Ionaşcu, „Boerul Sandu Bucşănescu (†1760). Acte şi însemnări”, extras din AO, nr. 74-76 (1935).

69. Pasajul este cuprins în dania pe care Sandu Bucşănescu şi soţia sa au făcut-o ctitoriei lor. Documentul a fost publicat de Ion Ionaşcu în anexa IX a articolului „Boerul Sandu Bucşănescu…”, loc. cit., pp. 15-22.

70. Vasile Mihordea, „Contribuţie la istoria păcii de la Belgrad”, AO, nr. 14 (1935), pp. 205-253.

71. Articolului lui Mihordea i-au răspuns Ion Conea, „Răspuns la… un fel de recenzie”, BSRRG, nr. 54 (1935), şi Ion Ionaşcu, „Răspuns domnului Mihordea”, AO, nr. 15 (1936).

72. Teodor Bălan, „Controversa pentru regiunea Dornei dintre Moldova şi Transilvania”, SMIM, nr. 3 (1973), pp. 159-175; Ion Ionaşcu, „Lupta vrâncenilor pentru apărarea munţilor de cotropirea habsburgică în secolul al XVIII-lea”, Analele Universităţii din Bucureşti. Seria Ştiinţe Sociale, nr. 9 (1957), pp. 61-117.

73. Veress, Documente, IX, doc. 155.

74. Ediţia diplomei din 1311 pe care o citez în continuare este cea din UKB, I, doc. 330. În această ediţie, cele două acte de la Bela şi de la Ştefan sunt publicate separat, doc. 67, respectiv doc. 109.

75. Iosif Şchiopul, Diploma andreeană din 1224 şi alte documente false sau fals interpretate, ed. cit.

76. Aurelian Sacerdoţeanu, Andreanum şi alte acte (Tipografia Unirea, Braşov, 1935).

77. Printre istoricii care au acceptat argumentele lui Iosif Şchiopul şi Aurelian Sacerdoţeanu se numără Nicolae Iorga, Ion Donat şi Viorel Achim. Cel mai important istoric care a manifestat anumite rezerve, neargumentate însă, este Şerban Papacostea.

78. Dacă ar fi fost un fals istoric, atunci documentul ar fi trebuit invocat pentru susţinerea unei anumite teze, ceea ce însă nu s-a întâmplat.

79. Ioan Moga, Scrieri istorice, ed. cit., pp. 37-45.

80. DRH-D, I, doc. 44-45.

81. UKB, vol. II, doc. 933. Maria Holban pune sub semnul întrebării această incendiere, considerând că şi acest document ar fi un fals.

82. Încercând să rezolve această problemă, Ioan Moga propune ca prin terra Loysta să se înţeleagă plaiul Loviştei, referindu-se doar la munţi.

83. DRH-D, I, doc. 63.

84. DRH-B, I, doc. 228.

85. Ţarovăţul nu este amintit în nici una dintre daniile, destul de numeroase, pentru Tismana ale domnilor munteni din secolul al XVI-lea. Excepţie face un document al lui Mihai Viteazul din 1594, care întăreşte două hrisoave anterioare, de la Mircea cel Bătrân şi Radu cel Frumos, ale căror peceţi fuseseră furate de nişte tâlhari (DIR-B, veacul al XVI-lea, VI, doc. 107). Ţarovăţul, amintit în hrisovul lui Radu cel Frumos din 1464, se regăseşte astfel şi în documentul lui Mihai, ceea ce, desigur, nu înseamnă că satul ar fi reintrat în stăpânirea ţării.

86. DRH-B, VI, doc. 128.

87. Pentru toponimia locală din Munţii Mehedinţi, vezi http://www.muntiimehedinti.ro/factorul- uman-.html (data ultimei accesări – 10.03.2011).

88. Primul şi, din câte ştiu, singurul istoric care a observat îndepărtarea hotarului ţării de Valea Cernei a fost Ion Donat, „Hotarele Olteniei”, loc. cit., p. 229.

89. Ion Conea, „Cel dintâi hotar politic pe creasta munţilor Olteniei (1520). Prima lui transpunere cartografică (1720)”, Soveja, nr. 10-11 (1937).

90. Ion Donat, „Hotarele Olteniei”, loc. cit., p. 263.

91. Ioan Aurel Pop, „Din relaţiile ţării Haţegului cu Ţara Românească în veacul al XV-lea şi la începutul veacului al XVI-lea”, Revista de Istorie, nr. 38 (1985), pp. 83-84; Manole Neagoe, Neagoe Basarab (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971), pp. 74-75.

92. Veress, Documente, I, doc. 19.

93. Pătrunderea spre nord a Ţării Româneşti până în masivul Şureanu este surprinzătoare, munţii din aceste părţi fiind folosiţi de obicei de saşii din Orăştie; vezi Anton E. Dörner, Documente şi cronici privind istoria oraşului şi scaunului Orăştie, vol. I, 1200-1541 (Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2003), doc. 236, pp. 276-277.

94. Târgurile din munţi, denumite Nedei, despre care au scris mai mulţi istorici, geografi şi etnografi, precum Ion Conea, Vasile Cărăbiş sau Gheorghiţă Geană, sunt îndeobşte interpretate prin prisma presupusei lor funcţii etnice, de conservare a unităţii româneşti transcarpatice.

95. Identificările sigure sunt Äðúãøàíuë (azi Drăcşan), Ñêuðîòà (azi Scorota), Ïàëòèíuë (azi Paltina), Ñîàðáåëå (azi Soarbele), Âåëèêè Ãàëáåíè (azi Galbena), Ñêuðòåëå (azi Scurtele), Ìîðàðþë (azi Morarul), Çàõíåâ (azi Zana), Òuòèëú (azi Tucila), Iàçåð (azi Iazer), Âåëèêîì Wëàíuëîâ (azi Olanelor), Ìàëè Wëàíuëîâ (azi Olănelul). Identificările nesigure sunt Ìàëè Ãàëáåíè – care trebuie să fie în vecinătatea vârfului Galbena, mărginit de două pâruri, Galbena de Nord şi Galbena de Sud –, Íåäh³à, Íåähå, Íåäh@ – dificultatea identificării celor trei Nedei din document este din cauza existenţei mai multor vârfuri şi culmi cu acest nume, atât în Munţii Godeanu, cât şi în Munţii Ţarcu, care însă nu par a-şi găsi locul în hotărnicirea din 1520 –, Ãðîàïà Âåëèêà, Êðàêuë Ñêuðòåëîð – trebuie să fie undeva lângă Muntele Scurtele, care apare şi el în hrisov –, Ïúðúu, Áðàíuë – vârful Branul este unul dintre cei mai înalţi din masivul Godeanu, din Munţii Borăscul, dar, după cum observa şi Conea în documentul din 1520, nu poate fi vorba de acesta, ci un alt Bran, care ar fi lângă Godeanu – şi Êðàêuë Ëåuðäåâ.

96. Identificările sigure sunt Áåëî Êàìåí (azi Pietrele Albe), Áàáå (azi Muntele Babei), Âëàøêî (azi Vlaşcu Mare), Ìàëè Âëúøêuëåö (azi Vlaşcu Mic), Êuïåíuë (azi Cupenul), Êðàêuë Ìèõîêîâ (azi Cracul lui Mihoc), Êðàþwâà (azi Craiova), ultimii doi munţi luându-şi numele de la râurile Craiovei şi Mihocului, afluenţi ai Cernei. Cei trei munţi erau aşadar situaţi între Pietrele Albe şi Muntele Babei. Neidentificate sunt Wïåøàòåâ – poate muntele Opleşata –, Áîãäúíåöuë, Çëû Âðúõ, Ïðèñëîïuñë, Ñòðèäíèêuë, Ðúæià – poate vârful Arjana.

97. Pentru genealogia Cândeştilor, vezi Adrian Andrei Rusu, „Cneji români din Transilvania în epoca lui Iancu de Hunedoara – Cândeştii din Râu de Mori”, Revista de Istorie, nr. 37 (1984), pp. 556-568, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700 (Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1997), pp. 274-281; Ioan Drăgan, Nobilimea românească din Transilvania 1440-1515 (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000), pp. 284-286.

98. Hurmuzaki, II/2, doc. 308-309 şi 388.

99. Document semnalat de Ioan Drăgan, „Originile individualităţii istorice a Ţării Haţegului în Evul Mediu”, AIIAC, nr. 25 (1982), pp. 25-38.

100. Aurel Răduţiu, „Valea Jiului la 1484”, Revista de Arhivistică, nr. 3 (1997), pp. 101-106.

101. Iosif Pataki, Domeniul Hunedoarei la începutul secolului al XVI-lea (Editura Academiei, Bucureşti, 1973), pp. XCIV-XCVI.

102. Romulus Vuia, „Ţara Haţegului şi regiunea Pădurenilor. Studiu anthropogeografic şi etnografic”, Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj, nr. 2 (1926), pp. 25-151.

103. Ioan Moga, Scrieri istorice, ed. cit., pp. 74-75.

104. Ştefan Andreescu, Perspective medievale, ed. cit., pp. 53-56; Ion Radu Mircea, „Un neam de ctitori olteni. Boierii Drăgoieşti”, Revista de Istorie Bisericească, nr. 1 (1943), pp. 50-91.

105. Una dintre inadvertenţele majore ale documentului din 1520, rămasă neobservată până acum, este extinderea hotarului trasat până la Dunăre, ieşind astfel din graniţele voievodatului Transilvaniei şi intrând în Banatul de Severin.

106. DRH-B, II, doc. 13.

107. DRH-B, II, doc. 82, 89, 132.

108. Iosif Pataki, Domeniul Hunedoarei…, ed. cit., doc. 68.

109. Despre refugierea lui Tudor din Drăgoeşti în Haţeg se aminteşte într-un raport al lui Aloisie Gritti; vezi Mustafa Mehmed (ed.), Documente turceşti privind istoria României, vol. I (1455-1774), doc. 17. Vezi în acest sens şi comentariul lui Ştefan Andreescu în Perspective medievale, ed. cit., p. 55.

110. DRH-B, III, doc. 205-206.

111. Hurmuzaki, II/2, doc. 428.

112. Adrian Andrei Rusu, „Familia nobiliară românească Arca din Ţara Haţegului”, Acta Musei Napocensis, nr. 21 (1984), pp. 211-225.

113. Adrian Andrei Rusu, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului…, ed. cit., pp. 294-295.

114. DIR-B, veacul al XVI-lea, V, doc. 363, şi VI, doc. 35; Adrian Andrei Rusu, „Mănăstirea Cerna”, AIIAC, nr. 27 (1985-1986), pp. 323-347.

115. Un aspect important al ecuaţiei, pe care însă nu l-am dezvoltat pentru că m-aş fi îndepărtat prea mult de tema volumului, este cel al raporturilor dintre nobilii haţegani şi Ioan Zápolya. În disputa dintre Ioan Zápolya şi Ferdinand de Habsburg din anii 1520, nobilii haţegani par să se fi aflat, de regulă, în tabăra celui dintâi. Pentru întreaga discuţie şi referinţele documentare, vezi Ioan Aurel Pop, „Mărturii documentare privind nobilimea din Haţeg în conflictul dintre Ioan Zápolya şi Ferdinand de Habsburg”, AIIAC, nr. 26 (1983-1984), pp. 333-343.

116. Pentru soarta acestei arhive dispersate, vezi Adrian Andrei Rusu, „Cneji români din Transilvania…”, loc. cit., pp. 556-557 şi 567, precum şi Ioan Aurel Pop, Adrian Andrei Rusu, Ioan Drăgan (eds.), Izvoare privind Evul Mediu românesc. Ţara Haţegului în secolul al XV-lea (1402-1473) (Dacia, Cluj-Napoca, 1989), pp. 8-10.

117. Toate hotărnicirile au fost publicate de Aurelian Sacerdoţeanu, împreună cu o hartă a plaiului Aref, în „Aref – un vechi sat argeşean”, Studii şi Comunicări. Muzeul Piteşti, nr. 2 (1969), pp. 181-209.

118. Vezi relatările lui Jacques Bongars şi Antonio Pigafetta, în Călători străini, vol. III. Crucea de hotar dintre Ţara Românească şi Ţara Bârsei aste amintită şi în cronica lui Simon Massa şi Marcus Fuchs, în descrierea evenimentelor din 1585 care au dus la reînscăunarea lui Mihnea Turcitul, în Quellen, vol. IV, p. 84.

119. Călători străini, vol. I, p. 175; vol. III, pp. 13 şi 367; Gheorghe G. Bezviconi (ed.), Călători ruşi în Moldova şi Muntenia (Domino, Bucureşti, 2003), p. 142.

120. Călători străini, vol. I, pp. 171, 503; vol. III, pp. 13, 203, 367.

121. Pavel Binder, „Drumurile şi plaiurile Ţării Bârsei”, SAI, nr. 14 (1969), pp. 207-218; Pavel Mircea Florea, Transportul în Ţara Românească (sec. XIV-XIX) (Editura Academica, Bucureşti, 2002), pp. 20-21.

122. DRH-B, II, doc. 183.

123. Deşi contribuţiile teoretice asupra importanţei drumurilor Ţării Româneşti medievale sunt destul de numeroase – mai cu seamă studiile care subliniază rolul drumurilor în constituirea statelor medievale româneşti (Nicolae Iorga, Petre P. Panaitescu şi Şerban Papacostea) sau cele care le consideră un factor de coeziune al românilor (Costin Murgescu) –, o reconstituire geografică minuţioasă a reţelei de drumuri medievale lipseşte. Această lipsă este însă parţial suplinită de cele câteva studii asupra drumurilor specializate – drumurile transhumanţei (Emmanuel de Martonne şi Maria Popp) sau drumurile sării (Aurora Iliaş) – sau de studiile regionale – Gheorghe Zagoritz despre trecătorile de pe Valea Teleajenului, Pavel Binder despre drumurile Ţării Bârsei, Bogdan Florin Popovici despre drumul Branului sau Mihai Rachieru despre drumurile de pe văile Prahovei sau Teleajenului.

124. Din păcate nu există un studiu asupra sistemului vamal medieval al Ţării Româneşti care să se apropie măcar de valoarea celui scris, acum aproape un secol, de Ion Nistor pentru Moldova. În lipsa unui astfel de studiu, cea mai bună imagine de ansamblu asupra problemei rămâne cea a lui Iorga din Istoria comerţului românesc.

125. Bogdan, Relaţiile, doc. 76 şi 188.

126. Pentru inexistenţa unui drum pe cursul superior al Buzăului, demonstrată în special pe surse cartografice din secolul al XVIII-lea, vezi Pavel Mircea Florea, Transportul în Ţara Românească…, ed. cit., pp. 39-40.

127. Cea mai amănunţită şi bine documentată reconstituire a drumului medieval al Branului este cea a lui Bogdan Florin Popovici, „Consideraţii asupra drumului vechi al Branului”, Revista Arhivelor, nr. 77 (2000), pp. 28-35.

128. Pentru traseul Braşov-Târgovişte, vezi Călători străini, vol. I, p. 444; iar pentru itinerariul Braşov-Argeş, vezi Călători străini, vol. I, p. 20. Drumul spre Rucăr apare frecvent în socotelile Braşovului, în Quellen, vol. II, pp. 202-203, 205, 521.

129. P. Dragulev, „Scrisoarea ţarului Straţimir din Vidin către negustorii braşoveni”, RIR, nr. 9 (1939), pp. 289-295.

130. Mihai Rachieru, Istorie şi comerţ pe văile Prahovei şi Teleajenului 1774-1848 (Silex, Bucureşti, 1996), pp. 25-36; Gheorghe Zagoritz, „Trecătorile pe Valea Teleajenului”, Anuarul de geografie şi antropogeografie, nr. 3 (1911-1912), pp. 62-100.

131. Gernot Nussbächer, Din cronici şi hrisoave (Kriterion, Bucureşti, 1987), pp. 123-127.

132. Bogdan, Relaţiile, doc. 171.

133. DRH-B, I, doc. 88 şi 126.

134. Pentru drumul Prahovei, vezi Mihai Rachieru, Istorie şi comerţ pe văile Prahovei şi Teleajenului…, ed. cit., pp. 25-30, şi Pavel Mircea Florea, Transportul în Ţara Românească…, ed. cit., pp. 40-42.

135. DRH-B, IV, doc. 91.

136. DRH-B, I, doc. 50.

137. Bogdan, Relaţiile, doc. 210 şi 232.

138. Bogdan, Relaţiile, doc. 54 şi 171.

139. Quellen, vol. II, p. 299, vol. III, p. 397.

140. Dumitru Furnică, Din istoria comerţului la români, mai ales băcănia. Publicaţiune de documente inedite (1594-1855) (Socec, Bucureşti, 1908), doc. 2.

141. Vezi, de pildă, conferinţa lui Nicolae Iorga despre acest drum în Drumuri vechi (Neamul românesc, Bucureşti, 1920), p. 9.

142. Ion Conea, Corectări geografice în istoria românilor (Monitorul oficial, Bucureşti, 1938), p. 51.

143. Panaitescu, Documente, doc. 11.

144. Hurmuzaki, XV/1, doc. 140.

145. Tocilescu, 534, doc. 194.

146. Călători străini, vol. III, pp. 560-562.

147. Călători străini, vol. IX, p. 48.

148. DRH-D, I, doc. 61.

149. Călători străini, vol. III, p. 562.

150. Hrisoavele lui Vlad Ţepeş şi Vladislav al II-lea sunt editate în Bogdan, Relaţiile, doc. 74, şi DRH-B, I, doc. 106. În indicele DRH, printre vămile de plai este trecută şi vama de la Runcu, dar aceasta nu este o vamă de hotar, ci una internă, situată pe drumul de la Curtea de Argeş la Râmnic; vezi Eugen Deca, „Consideraţii istorico-etnografice asupra comerţului din Vâlcea în perioada secolelor al XVIII-XIX-lea”, Buridava, nr. 8 (2010), pp. 395-404.

151. DRH-B, VII, doc. 12.

152. DRH-B, I, doc. 176.

153. Ibidem, doc. 179.

154. DIR-B, veacul al XVII-lea, I, doc. 423; cf. teoriile mai vechi ale lui Constantin C. Giurescu privind localizarea târgului Săcuieni.

155. Laurenţiu Rădvan, „Drumuri de ţară şi drumuri de oraş în Ţara Românească în secolele XVII-XVIII”, în Laurenţiu Rădvan (ed.), Oraşul din spaţiul românesc între Orient şi Occident. Tranziţia de la medievalitate la modernitate (Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007), p. 78.

156. Tocilescu, 534, doc. 465.

157. Ştefan Andreescu, Perspective medievale, ed. cit., pp. 39-40.

158. DRH-B, I, doc. 50, 127 şi 176.

159. DRH-B, II, doc. 53 şi 108.

160. DIR-B, VI, doc. 70.

161. Pavel Binder, „Recenzia la primul volum din Călători străini”, Studii. Revista de Istorie, nr. 22 (1969), pp. 143-149, şi răspunsul Mariei Holban din Studii. Revista de Istorie, nr. 22 (1969), pp. 539-554.

162. DRH-B, I, doc. 40; Bogdan, Relaţiile, doc. 6; DRH-D, I, doc. 166 şi 168.

163. Bogdan, Relaţiile, doc. 7, 11-12, 17, 49.

164. Bogdan, Relaţiile, doc. 6.

165. Bogdan, Documente, doc. 182.

166. DRH-B, I, doc. 37 şi 49.

167. DRH-B, II, doc. 30. Pentru constuirea unui pod la acest vad, mult mai târzie, vezi Nicolae Iorga, Studii şi documente, ed. cit., vol. VIII, doc. 184.

168. DRH-B, III, doc. 68; DRH-B, IV, doc. 232; DRH-B, V, doc. 160.

169. DRH-B, III, doc. 46.

170. Iosif Pataki, Domeniul Hunedoarei…, ed. cit., doc. 68.

171. DRH-B, III, doc. 75, doc. 111; Veress, Documente, vol. I, doc. 331.

172. Bogdan, Relaţiile, doc. 259.

173. DRH-B, VII, doc. 206.

174. DRH-B, I, doc. 37.

175. Ibidem, doc. 49, 56, 77, 96, 107, 150, 161, 212; DRH-B, II, doc. 5, V, doc. 70; DIR-B, veacul al XVI-lea, V, doc. 292.

176. DRH-B, III, doc. 46, 48, 54, 68, 75, 84, 111.

177. DRH-B, V, doc. 125, 193; DIR-B, VI, doc. 84.

178. DRH-B, II, doc. 30.

179. DRH-B, V, doc. 160; DRH-B, VI, doc. 193.

180. DRH-B, V, doc. 198.

181. DIR-B, veacul al XVI-lea, V, doc. 348; VI, doc. 70.

182. DRH-B, I, doc. 114.

183. Bogdan, Relaţiile, doc. 187.

184. Dragomir, Documente, doc. 20.

185. Tocilescu, 534, doc. 434.

186. Ibidem, doc. 444.

187. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Gheorghe Mihăilă (ed.) (Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996), p. 287.

188. Bogdan, Relaţiile, doc. 2.

189. Bogdan, Relaţiile, doc. 7 şi XXVIII; Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, ed. cit., vol. I, p. 655, nota 105; Nicolae Iorga, Istoria românilor, ed. cit., vol. IV, p. 12, nota 77.

190. Bogdan, Relaţiile, doc. 9-10, 18.

191. Bogdan, Documente, doc. 177.

192. Ibidem, doc. 191.

193. Bogan P. Hasdeu, Arhiva istorică a României, 1/I, doc. 1; Bogdan, Relaţiile, doc. 1, 5, 8, 11, 49.

194. Alexandru Ciorănescu, „Nou despre Petru Cercel”, Revista Istorică, nr. 21 (1935), pp. 247-276; Maria Holban, Călători străini, vol. III, 72; Cristian Nicolae Apetrei, „Negustori greci din Ţările Române în secolul al XVI-lea. Studiu de caz: Nikolaos Domesticos Nevridis”, Analele Universităţii Dunărea de Jos Galaţi. Seria 19. Istorie, nr. 9 (2010), pp. 41-61.

195. Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria românilor culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea (Editura Academiei, Bucureşti, 1979), doc. 186.

196. Călători străini, vol. III, p. 14.

197. Bogdan, Relaţiile, doc.180; Panaitescu, Documente, doc. 5.

198. Bogdan, Relaţiile, doc. 232, 241; Bogdan, Documente, doc. 141; Panaitescu, Documente, doc. 12.

199. Cronica lui Hieronymus Ostermayer, în Quellen, vol. IV, pp. 521-522.

200. Tocilescu, 534, doc. 326; Bogdan, Documente, doc. 176.

201. Bogdan, Documente, doc. 218.

202. Bogdan, Relaţiile, doc. 280, 292, 295-296.

203. Ibidem, doc. 188.

204. Dragomir, Documente, doc. 42.

205. Arnold Huttmann, „Măsuri de izolare împotriva ciumei în Braşovul secolului al XVI-lea, premergătoare carantinelor”, în Gheorghe Brătescu (ed.), Din istoria luptei antiepidemice, (Editura Medicală, Bucureşti, 1972), pp. 51-55.

206. Gabriel Barbu, „Note despre organizarea carantinelor în ţările române”, în Din istoria luptei antiepidemice, ed. cit., pp. 223-250; Bogdan-Florin Popovici şi Emil Stoian, Carantina Branului (sec. XVIII-XIX) (Sigma, Bucureşti, 2002).

207. Pavel Binder, „Drumurile şi plaiurile Ţării Bărsei”, loc. cit., p. 214.

208. Bogdan, Documente, doc. 156.

209. Veress, Documente, vol. IX, doc. 155.

210. Bogdan, Relaţiile, doc. 189.

211. Bogdan, Documente, doc. 141.

212. Istoria politică şi geografică a Ţerei Românesci, ed. fraţii Tunusli, pp. 183-186; Dionisie Fotino, Istoria Generală a Daciei sau a Transilvaniei, Ţării Munteneşti şi a Moldovei, trad. de George Sion (Iosef Romanov, Bucureşti, 1859), vol. III, pp. 153-175.

213. Constantin Rezachevici, „Neobişnuitul drum peste Carpaţi al oştii lui Radu Şerban, înaintea bătăliei de lângă Braşov cu Gabriel Bathory (iulie 1611)”, Cumidava, nr. 8 (1974-1975), p. 124, n. 40.

214. Nicolae Iorga, Studii şi documente, ed. cit., vol. VI, p. 235.

215. Pavel Binder, „Contribuţii la localizarea Cruceburgului şi unele probleme legate de ea”, Culegere de studii şi cercetări. Muzeul regional Braşov, nr. 1 (1967), p. 131.

216. Ioachim Crăciun, „Biruinţa lui Radu Şerban la Braşov (1611) văzută de un cronicar transilvănean”, în Constantin Marinescu, Alexandru Rosetti, Victor Papacostea şi Constantin Grecescu (eds.), În amintirea lui Constantin Giurescu la 25 de ani de la moartea lui (Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1944), pp. 195-199.

217. Constantin Rezachevici, „Neobişnuitul drum peste Carpaţi al oştii lui Radu Şerban…”, loc. cit., pp. 119-131.

218. Quellen, vol. III, pp. 98, 100, 117, 488; Nicolae Iorga, Studii şi documente, ed. cit., vol. 10, pp. 219-228.

219. David Prodan, Liviu Ursuţiu şi Maria Ursuţiu, Urbariile Ţării Făgăraşului (Editura Academiei, Bucureşti, 1970), vol. I, pp. 53-54 şi 735-736.

220. Dragomir, Documente, doc. 14.

221. Panaitescu, Documente, doc. 12.

222. Hurmuzaki, XV/1, doc. 1276.

223. Hurmuzaki, II/4, doc. 279. Aceeaşi hotărâre a dietei cuprinde şi o foarte interesantă referire la trimiterea unor delegaţi la voievodul Ţării Româneşti în problema rectificării hotarului dintre Ţara Românească şi Secuime.

224. Hurmuzaki, XV/1, doc. 497.

225. Gustav Gündisch, „Incursiunea turcească din anul 1493 în ţinutul Sibiului”, Studii. Revista de Istorie, 1961: 1491-1502.

226. Costin Murgescu, Drumurile unităţii româneşti (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996), p. 133; Pavel Mircea Florea, Transportul în Ţara Românească…, ed. cit., pp. 48-50.

227. Radu Popescu, Istoriile domnilor…, ed. cit., p. 93.

228. Călători străini, vol. IX, pp. 56-57.

229. DRH-B, V, doc. 201 şi 289.

230. DRH-B, VII, doc. 220.

231. DIR-B, veacul al XVI-lea, V, doc. 200.

232. Nicolae Stoicescu, „Despre organizarea pazei hotarelor în Ţara Românească…”, loc. cit., pp. 191-222.

233. Vezi în acest sens şi sugestia lui Adrian Andrei Rusu, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV) (Mega, Cluj-Napoca, 2005), p. 309.

234. DRH-B, XXII, doc. 18.

235. Dinu C. Giurescu, „Anatefterul. Condica de porunci a vistieriei lui Constantin Brîncoveanu”, SMIM 5, nr. 177 (1962); Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânire austriacă 1718-1739 (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998), p. 257.

236. Hurmuzaki, XV/2, doc. 2489.

237. DRH-B, XXXV, doc. 16.

238. Nicolae Stoicescu, „Despre organizarea pazei hotarelor în Ţara Românească…”, loc. cit., p. 203. Vezi şi Nicolae Iorga, Studii şi documente, ed. cit., vol. V, p. 357.

239. Nicolae Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, ed. cit., doc. 36.

240. Radu Popescu, Istoriile domnilor…, ed. cit., p. 148.

241. Constantin Grecescu (ed.), Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717, (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959), pp. 126-127.

242. Nicolae Stoicescu, „Despre organizarea pazei hotarelor în Ţara Românească…”, loc. cit., p. 203.

243. Veress, Documente, vol. 10, doc. 40, 124, 156; Nicolae Iorga, Studii şi documente, ed. cit., vol. 10, pp. 114-144.

244. Mihail Guboglu, Catalogul documentelor turceşti, ed. cit., vol. I, doc. 10.

245. Petre P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, ed. cit., p. 168.

246. Gheorghe I. Cantacuzino, Cetăţi medievale din Ţara Românească…, ed. cit.

247. Nicolae Iorga, Istoria armatei româneşti (Editura Militară, Bucureşti, 1970), p. 36.

248. Radu Rosetti, Istoria artei militare a românilor…, ed. cit., p. 90.

249. O excepţie o constituie Adrian Andrei Rusu, care subliniază dezechilibrul între cetăţile regatului Ungariei şi cele ale Ţării Româneşti.

250. Gheorghe I. Cantacuzino, Cetăţi medievale din Ţara Românească…, ed. cit., pp. 176-183; Adrian Ioniţă, „Viewpoints on the Fortress at Tabla Buţii in the Light of Archaeological Excavations”, European Archaeology-online, noiembrie 2002, www.archaeology.ro/ai_tb_eng.htm. (data ultimei accesări – 30.04.2011).

251. Ion Jercan, Cetatea Teleajenului la Teleajen Homorâciu (Direcţia Judeţeană Prahova pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional, Ploieşti, 2005).

252. Gheorghe I. Cantacuzino, Cetăţi medievale din Ţara Românească…, ed. cit., pp. 96-97.

253. UKB, vol. II, doc. 1085.

254. Călători străini, vol. III, p. 160.

255. Călători străini, vol. I, p. 492, 544-555, şi vol. II, p. 328.

256. Petre P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, ed. cit., p. 235. Ipoteză preluată de Ilie Minea şi Ioan Aurel Pop.

257. Gernot Nussbächer, Din cronici şi hrisoave, ed. cit., pp. 28-34.

258. Şerban Papacostea, Geneza statului în Evul Mediu românesc, ed. cit., p. 177.

259. Gheorghe I. Cantacuzino, Cetăţi medievale din Ţara Românească…, pp. 161-175; Valentin Sălăgeanu, „Cetatea Oratia”, în 12 monumente din istoria românilor, fişe de monumente de Valentin Sălăgeanu, Ana Maria Gruia, Vladimir Agrigoroaei, Liliana Tofan (Bucureşti, Cluj-Napoca, 2008), http://www.patzinakia.com/ONLINEBOOKS/Varii-12MONUMENTE (data ultimei accesări – 16.02.2011).

260. Tocilescu, 534, doc. 30.

261. Călători străini, vol. III, pp. 160 şi 561-562.

262. Quellen, vol. II, pp. 323 şi 527.

263. Călători străini, vol. II, p. 428. Vezi în acest sens şi Gheorghe I. Cantacuzino, Cetăţi medievale din Ţara Românească…, ed. cit., p. 175.

264. UKB, vol. IV, doc. 2237, şi V, doc. 2904.

265. Ştefan Andreescu şi Raymond McNally, „Exactly where was Dracula captured in 1462”, East European Quarterly, nr. 23 (1989), pp. 269-281.

266. DRH-D, I, doc. 101.

267. UKB, vol. II, doc. 959.

268. Călători străini, vol. I, p. 35; UKB, vol. III, doc. 1579.

269. Călători străini, vol. I, p. 283.

270. Daniel Iancu, „Turnul-Spart”, Dilema Veche, nr. 368 (3-9 martie 2011).

271. UKB, vol. V, doc. 2812 şi 2829.

272. UKB, vol. VI, doc. 3635; Călători străini, vol. I, pp. 193, 216, 402, 492 şi 508; Maria Pakucs Willcocks, Sibiu-Hermannstadt. Oriental Trade in Sixteenth Century Transylvania (Böhlau, Köln, 2007), p. 24.

273. Gheorghe I. Cantacuzino, Cetăţi medievale din Ţara Românească…, ed. cit., pp. 140-141.

274. Ion Conea, Ţara Loviştei…, ed. cit., p. 96, nota 5.

275. Călători străini, vol. II, p. 33.

276. Gheorghe I. Cantacuzino, Cetăţi medievale din Ţara Românească…, ed. cit., pp. 117-132; Valentin Sălăgeanu, Arhitectura militară pe teritoriul Ţării Româneşti şi al Dobrogei în secolele XIII-XVI. Influenţe şi iradieri (Cluj-Napoca, 2006), pp. 39-44, http://www.patzinakia.com/ONLINEBOOKS/Vali-CETATI/ (data ultimei accesări – 30.04.2011).

277. DRH-B, I, doc. 240; Alexandru Ştefulescu, Mănăstirea Tismana (Carol Göbl, Bucureşti, 1909), pp. 71-75.