Cuvânt-înainte

„Teritoriu” este un cuvânt înşelător. Înşelător în primul rând prin materialitatea la care trimite şi care îi conferă în ochii noştri aparenţa unei existenţe obiective. Ce poate fi mai concret decât o bucată de pământ? De aici se naşte însă iluzia, pentru că teritoriul nu este doar o bucată de pământ, ci o anumită bucată de pământ. Mai înainte de a deveni o întindere geografică, un teritoriu este o idee, un decupaj al spaţiului, definit şi trasat în minţile oamenilor. Iar aici, inevitabil, intră în joc puterea sau, mai bine zis, diferitele tipuri de putere. Suntem obişnuiţi să facem o distincţie clară între diversele teritorii, în funcţie de tipul de putere care le generează: teritoriile sociojuridice, precum moşia unui sat, teritoriile politice, precum România sau Uniunea Europeană, teritoriile ştiinţifice, precum continentele, sau teritoriile fantastice, precum Pământul de Mijloc al lui Tolkien. De fapt, toate aceste teritorii au acelaşi punct de plecare, fiind mai întâi concepute sau, altfel spus, imaginate în mintea oamenilor. Sigur că apoi sunt construite cu ajutorul unor instrumente diferite: o anumită practică socială şi o anumită evoluţie istorică în cazul celor dintâi, discursul ştiinţific şi imaginaţia în cazul ultimelor două. Dar toate pleacă din acelaşi impuls iniţial, prin care un om sau o comunitate decupează din spaţiu o anumită parte, dându-i un anumit sens, adică transformând-o într-un teritoriu. Următorul pas este transformarea ideii teritoriale într-o categorie mentală şi, prin aceasta, într-o realitate socială. Satele, statele teritoriale sau continentele sunt categorii geografice cu care operăm în mod obişnuit pentru că gândirea noastră a fost astfel configurată. Această „setare” se poate face prin mijloace felurite: de la „corecţia fizică” – vreme de veacuri cunoaşterea teritorială a moşiei satului s-a transmis, din generaţie în generaţie, întipărită în memoria tinerilor printr-o bătaie zdravănă la hotare – la mijloace mai subtile, cum ar fi amplasarea în fiecare sală de clasă a unei hărţi a teritoriului statal. Rezultatul este însă acelaşi: ceea ce iniţial a fost o decupare subiectivă a spaţiului capătă aparenţele unei realităţi obiective. Iar cu cât mai îndelungată este istoria unei idei teritoriale, cu atât mai puternică este iluzia existenţei sale obiective.

Cea mai veche idee teritorială dintre cele trei pe care le-am amintit este continentul. Apărut în mintea navigatorilor greci, adoptat şi difuzat de geografii Greciei antice, dar mai ales răspândit şi impus la nivelul întregului pământ odată cu Renaşterea, prin marile descoperiri, conceptul de continent are o istorie veche de mai bine de două milenii. Continentele sunt însă categorii mentale, nu realităţi obiective, dovadă că geografii nu reuşesc nici acum să cadă de acord asupra numărului lor, care continuă să varieze între cinci şi şapte. A doua idee teritorială, cea de sat, este de dată mai recentă, în pofida imaginii sale adânc înrădăcinate în cultura europeană de realitate imemorială. Satul, un habitat rural stabil, alcătuit din case învecinate, concentrate în jurul a doi poli, cimitirul şi biserica, ai cărui locuitori se definesc ca o comunitate solidară, se naşte în Europa medievală în jurul anului 1000. În sfârşit, ultimul concept, dar, cu siguranţă, cel mai agresiv dintre toate, este statul teritorial. Apărut la sfârşitul Evului Mediu şi începutul epocii moderne, statul teritorial a avut marea şansă de a putea rescrie întreaga istorie în avantajul său. Proclamându-se rezultatul inevitabil al evoluţiei istorice şi având la îndemână instrumente mult mai puternice decât până atunci, puse la dispoziţie de modernitate, statul teritorial a reuşit să impună decuparea geografiei şi istoriei potrivit contururilor proprii. Mai presus de toate însă, statul teritorial şi-a discreditat vechii rivali – imperiile, ligile urbane, oraşele-stat sau monarhiile medievale –, pe care i-a redus la simple încercări eşuate, rătăciri în raport cu propria devenire. Astfel, întreaga istorie politică a fost subordonată ideii teritoriale, iar actorii politici au fost judecaţi după capacitatea lor de a înţelege şi de a urmări îndeplinirea unui destin teritorial prestabilit.

Scopul acestui volum este de a destrăma iluzia înţelegerii istoriei Ţării Româneşti medievale prin prisma categoriei mentale de stat teritorial, după contururile căruia au fost decupate geografia şi istoria în România ultimelor două secole. Ceea ce mă interesează în continuare nu este atât interpretarea teleologică a istoriei naţionale, care a redus Ţara Românească la un simplu episod al formării statului şi naţiunii române moderne. Deşi, inevitabil, mă voi referi şi la acest aspect, analiza pe care o propun porneşte de la o altă întrebare: ce rol a avut ideea teritorială în construcţia politică a Ţării Româneşti? Au fost domnii Ţării Româneşti medievale interesaţi să-şi definească statul şi să-şi exercite puterea în raport cu un anumit teritoriu? Sau: statul Basarabilor a fost o comunitate politică de tip medieval, definită mai degrabă în raport cu diferite grupuri sociale şi comunităţi? Altfel spus, atunci când ne imaginăm Ţara Românească medievală ar trebui să avem în minte un teritoriu sau o reţea complexă de comunităţi şi de grupuri sociale? Deşi întrebarea nu a mai fost formulată până acum, aproape toţi medieviştii români i-au dat aprioric un răspuns. Un stat întemeiat prin alipirea mai multor teritorii, organizat administrativ pe baza sistemului teritorial al judeţelor, definit prin dreptul eminent al domnului asupra întregului teritoriu, în care sistemul fiscal era organizat pe o bază teritorială şi care a încercat să-şi extindă stăpânirea asupra teritoriilor româneşti din sud-estul Moldovei (Basarabia), din sudul Transilvaniei (Amlaş şi Făgăraş) şi din Dobrogea, dar, totodată, şi să-şi salvgardeze integritatea teritorială în faţa expansiunii otomane. Pe scurt, aceasta ar fi imaginea Ţării Româneşti medievale, potrivit paradigmei interpretative care a dominat şi domină istoriografia. Această carte îşi propune să conteste validitatea acestei paradigme cvasiunanim acceptate şi să arate că, vreme de aproape două veacuri, ideea teritorială a ocupat un loc marginal în construcţia politică a Ţării Româneşti. Până spre mijlocul secolului al XVI-lea, domnii Ţării Româneşti nu au fost interesaţi nici să-şi definească puterea în termeni teritoriali, nici să-şi uniformizeze geografic exercitarea puterii, împărţind statul în subunităţi teritorial-administrative, nici să instituie un sistem fiscal teritorial şi nici măcar să delimiteze întinderea stăpânirii lor prin trasarea hotarelor ţării. Puterea primilor Basarabi a fost cu mult mai interesată de oameni, de grupuri sociale şi de comunităţi decât de teritorii. Cred că cel mai bine surprind natura puterii domneşti cuvintele prin care voievodul Transilvaniei, însărcinat de regele Ungariei să-l repună pe tron pe Vlad Ţepeş, anunţa îndeplinirea misiunii sale: „cea mai mare parte a Ţării Româneşti este cu noi, deoarece toţi boierii sunt cu noi, mai puţin doi care ni se vor alătura şi ei în curând”. Momentul cuceririi puterii nu era nici cel al înfrângerii rivalului, nici cel al cuceririi cetăţilor sau a scaunelor domneşti, ci acela în care boierii, mai bine spus acei boieri care contau, i se închinau noului domn. Aşadar, Ţara Românească continua să fie, spre sfârşitul secolului al XV-lea, în primul rând un construct sociopolitic, şi nu unul politico-teritorial.

De la un moment dat însă, iar momentul decisiv îl plasez în secolul al XVI-lea, teritoriul a căpătat o poziţie centrală în construcţia statală. Domnii munteni, până atunci interesaţi să-şi negocieze şi să-şi exercite puterea în raport cu diferite grupuri sociale, au început să gândească teritorial. Mai importantă decât stabilirea momentului în care a avut loc această schimbare mi se pare identificarea principalului factor care a determinat-o. Iar răspunsul, complet neaşteptat, este Imperiul Otoman. Transformarea Ţării Româneşti într-un stat teritorial, începând cu secolul al XVI-lea, a fost o consecinţă directă a presiunii otomane. În mod tradiţional, impactul otoman asupra Ţării Româneşti a fost considerat principala cauză a slăbirii statului şi a decăderii puterii domneşti în epoca de după Mircea cel Bătrân. Această interpretare se confruntă însă cu o problemă: documente interne arată că un domn de la mijlocul veacului al XVI-lea, Petru cel Tânăr de pildă, a exercitat o putere mult mai mare asupra propriilor supuşi, prin colectarea de taxe sau prin administrarea justiţiei, decât o făcuse Mircea cel Bătrân. Sigur că Petru cel Tânăr era mult mai dependent de puterea sultanului decât fusese Mircea. În interiorul ţării însă, puterea lui se făcea mult mai simţită în viaţa supuşilor, iar una dintre manifestările acesteia a fost tocmai statul teritorial. Îmi dau seama cât de îndrăzneţe trebuie să pară, la prima vedere, aceste idei care răstoarnă interpretarea tradiţională a istoriei Ţării Româneşti medievale. Însă am preferat să expun de la bun început direcţia principală în care va merge argumentaţia mea pentru ca, avertizat din timp, cititorul să poată urmări cu mai multă atenţie înşiruirea argumentelor.

Această carte are la bază teza de doctorat pe care am susţinut-o la Universitatea din Bucureşti, în martie 2012, sub coordonarea profesorului Andrei Pippidi, şi este rezultatul a zece ani de cercetare dedicaţi acestui subiect. Axul central în jurul căruia mi-am construit interpretarea au fost cele peste 3.000 de documente cunoscute emise de cancelaria domnească în secolele XIV-XVI. Am ales să privesc Ţara Românească medievală prin ochii domniei nu pentru că nu aş fi fost interesat şi de alte perspective, din afara ţării, dar mai ales din interiorul ei, ci pentru că singurul corpus consistent de surse pentru această perioadă este cel al hrisoavelor domneşti. Construcţia statală a Ţării Româneşti medievale poate fi privită din diferite unghiuri, prin prisma surselor bizantine, ungureşti, otomane, moldoveneşti sau munteneşti târzii. Adesea, aceste izvoare surprind aspecte pe care cancelaria medievală a ţării le trece sub tăcere, motiv pentru care se dovedesc foarte utile. Lumina pe care o aruncă asupra Ţării Româneşti medievale este însă incidentală şi intermitentă. Prin urmare, dacă pentru reconstituirea unor momente punctuale din istoria Ţării Româneşti medievale aceste surse sunt esenţiale, înţelegerea procesului construcţiei statale în ansamblul său nu poate pleca decât de la hrisoavele interne. Nu am fixat cercetării mele un cadru cronologic prestabilit, pentru că procesul istoric pe care l-am analizat nu începe şi nici nu se sfârşeşte la o dată fixă. Construcţia teritorială a Ţării Româneşti a început odată cu întemeierea statului, fără însă a se confunda cu aceasta, şi a continuat până în secolul al XIX-lea, atunci când ţara a fost încorporată unui nou teritoriu, păstrându-şi încă multă vreme identitatea. După cum voi arăta, acest îndelungat proces istoric, de aproape jumătate de mileniu, a cunoscut în a doua jumătate a secolului al XVI-lea o transformare importantă. Prin urmare, limitele cronologice ale tezei, pe care însă le-am depăşit de câte ori mi s-a părut necesar, sunt mijlocul veacului al XIV-lea şi mijlocul veacului al XVI-lea. Cât priveşte abordarea, metodologia cred că trebuie să fie mai degrabă subînţeleasă din demersul cercetării decât expusă explicit în deschiderea lui. În fond, singurul criteriu după care poate fi evaluată o metodă de cercetare îl constituie nu rădăcinile pluridisciplinare, nici înrudirea cu un anumit curent de gândire, nici folosirea unui jargon conceptual cât mai complicat, ci doar rezultatele sale. Preluând o metaforă folosită de Pierre Abélard, atunci când aprinzi o lumânare, ceea ce contează este ca întreaga cameră să se umple de lumină, şi nu de fum. Aşadar, în locul unei introduceri în care să explic cum voi reinterpreta construcţia Ţării Româneşti medievale prin prisma teoriilor sociogeografice despre teritorialitate inspirate de Foucault, prefer să încep direct cu analiza propriu-zisă, ale cărei rezultate vor demonstra, sper, utilitatea metodelor pe care le-am folosit. Singura observaţie pe care doresc să o fac este că nu mi-am propus nici un moment să „aplic” mecanic o anumită metodă, astfel încât să devin prizonierul unei metodologii. Am încercat în schimb, de fiecare dată, să aleg cea mai potrivită metodă de cercetare pentru tema investigată, ţinând seama de sursele pe care le aveam la dispoziţie.

Parcursul meu intelectual de până acum şi, implicit, geneza acestei cărţi au fost rezultatul unui şir de întâlniri fericite. Mai întâi, întâlnirea cu profesorul Andrei Pippidi, care s-a dovedit a fi pentru mine magistrul ideal. Întotdeauna disponibil, ghidându-mă printr-un univers istoriografic pe care-l stăpâneşte ca nimeni altcineva – acolo unde ceilalţi văd doar cărţile, domnia sa întrezăreşte şi oamenii care le-au scris –, ascultând cu foarte mare atenţie şi deschidere toate ideile mele, ridicând însă adesea obiecţii şi silindu-mă să mă repliez, să nuanţez şi să aduc noi argumente, profesorul Andrei Pippidi a făcut din îndrumările domniei sale creuzetul în care această carte a apărut. Nu pot decât să sper ca materia pe care am topit-o să fie pe măsură. Apoi, a fost întâlnirea cu profesorul Bogdan Murgescu, de la care am înţeles că gândirea sintetică, singura gândire istorică autentică, este privirea de ansamblu care nu doar strânge laolaltă elementele disparate, ci le şi dă un sens. Dacă am îndrăznit să ţintesc mai sus decât „o nouă contribuţie la…” sau „încă un document de la…”, faptul i se datorează în bună măsură domniei sale. Ceva mai târzie, după absolvirea facultăţii, a fost întâlnirea cu profesorul Ştefan Andreescu. De la domnia sa am învăţat cum poate fi purtată, cu o eleganţă care nu afectează cu nimic fondul, o dezbatere de idei. De altfel, conferinţele lunare ale programului pe care îl coordonează la Institutul „Nicolae Iorga” au constituit laboratorul în care ideile mele au fost, pentru prima dată, puse la încercare. Cea mai neaşteptată întâlnire şi cea mai recentă dintre toate a fost cea cu profesorul Şerban Papacostea. Capacitatea neţărmurită de a dărui timp, energie şi mai ales cunoaştere, deschiderea şi curiozitatea mereu vie m-au făcut să întrevăd pentru o clipă ce ar fi putut fi astăzi istoriografia românească dacă Iorga şi Brătianu ar fi murit la catedră, la o vârstă venerabilă, transmiţând mai departe în Universitate moştenirea lor intelectuală prin generaţia domnului Papacostea.

Cei care m-au ajutat pe parcursul anilor în care am conceput, iar apoi am scris această carte sunt mult mai numeroşi. Se cuvine să încep cu profesorii care, în diferite momente ale doctoratului meu, au acceptat să facă parte din comisiile de examinare: Lukács Antal, Viorel Panaite, Sergiu Iosipescu şi, mai cu seamă, Ştefan Gorovei. Dintre colegi şi prieteni, Rafael Chelaru şi Daniel Ursprung au citit întreaga carte, în diferite momente ale redactării ei, iar sugestiile lor mi-au fost extrem de folositoare. Diferite fragmente din carte au fost citite de Ovidiu Cristea, Marius Diaconescu, Gheorghe Lazăr şi Ovidiu Olar, iar observaţiile lor m-au ajutat să-mi clarific ideile şi să-mi întăresc argumentele. I-am lăsat la urmă pe János Bak şi Catherine Holmes, pe care i-am întâlnit la Universitatea Central Europeană şi la Universitatea din Oxford, prin înlesnirea burselor acordate de Fundaţia pentru o Societate Deschisă şi guvernul Marii Britanii. Din discuţiile pe care le-am purtat cu ei am înţeles cel mai bine că istoria românilor nu este un caz „excepţional” care să necesite teme de cercetare şi metodologii aparte. Dimensiunea comparativă, europeană, a acestei cărţi se datorează în primul rând influenţei lor. Anul petrecut ca fellow al Colegiului Noua Europă, chiar dacă m-a purtat spre alte direcţii de cercetare, mi-a dat prilejul să cunosc, pentru prima dată, un mediu intelectual pluridisciplinar. Atunci când am purces la transformarea acestei teze de doctorat într-o carte care să se adreseze unei audienţe mai largi, cititorul ideal pe care l-am avut în minte a fost schiţat după portretul colegilor mei bursieri de la NEC. De asemenea, sunt recunoscător Editurii Polirom, pentru deschiderea şi încrederea pe care mi-a arătat-o, ajutându-mă să transform o teză de doctorat într-o carte adresată unui public mai larg, păstrând intacte standardele academice.

În încheiere, un ultim cuvânt despre etapa finală a redactării acestei cărţi. Dacă textul propriu-zis al cărţii îl urmează, în linii mari, pe cel al tezei de doctorat, cu totul altfel stau lucrurile în ceea ce priveşte aparatul critic. Am renunţat la mai bine de 70% dintre notele tezei, eliminând toate discuţiile tangenţiale la argumentaţia propriu-zisă, renunţând la analizele istoriografice detaliate, precum şi la citatele in extenso din surse, în slavonă sau latină. Acestea nu ar fi interesat decât un cerc îngust de specialişti, iar cine doreşte să citească teza în forma ei iniţială o poate găsi la Biblioteca Universităţii din Bucureşti. În carte se regăsesc însă toate trimiterile necesare urmăririi şi verificării argumentaţiei; cât priveşte bibliografia finală, mi s-a părut firesc să o includ integral.