Capitolul 4

Centru şi periferii. Boierii de margine şi puterea domnească

Iar pribegii ce au fost în domniea lui Neagoe vodă, pribegiţi în Moldova, auzind poftita de dânşii, de moartea lui Neagoe vodă, au venit în ţară şi împreună cu buzăenii au rădicat alt domn, pe un Radul vodă Călugărul […]. Şi Mehmet-bei, dar, fiind la Târgovişte, încă până a nu treace la Nicopoea, au trimis turci de au robit pă buzăeni şi au prădat tot judeţul acela, pentru rădicarea Radului vodă Călugărul, ce-l ridicase ei domn, cu boiarii pribegi.

 

Iar boiarii Mehedinţi au ridicat un domn ce i-au zis Radul Popa şi au făcut război cu Mihnea vodă la Craiova şi au făcut izbânda Mihnei vodă.

 

Pasajele de mai sus, extrase din prima parte a cronicii lui Radu Popescu, descriu ridicarea unor pretendenţi la tronul domnesc în secolul al XVI-lea şi susţinerea lor de două grupuri de boieri munteni definite teritorial: buzoienii şi mehedinţii¹. Cele două momente sunt redate într-o formă asemănătoare şi în Letopiseţul cantacuzinesc, ele fiind aşternute pe hârtie, cel mai probabil, chiar în secolul al XVI-lea şi aparţinând nucleului iniţial, astăzi pierdut, al primei cronici munteneşti². Grupurile de boieri definite teritorial nu sunt atestate doar de cronistica muntenească, ci şi de documentele din secolul al XVI-lea, în care apar referinţe la boierii din judeţul Mehedinţi, la boierii Jiului sau la boierii din Buzău³. Cu toate acestea, problema boierimii regionale din Ţara Românească medievală a fost, până acum, o temă foarte puţin cercetată. Cele câteva încercări de sinteză asupra boierimii muntene au ignorat complet această temă, iar monografiile s-au concentrat îndeobşte asupra a trei subiecte: 1) originea şi importanţa socială a boierimii; 2) rolul politic al boierilor şi raporturile cu domnia; 3) reconstrucţiile genealogice⁴. Chiar şi atunci când istoricii au preluat din surse sintagme precum „boierii buzoieni” sau „boierii mehedinţeni”, nu s-a întreprins nici o încercare de analiză a acestor grupuri sociogeografice. Tema nobilimii regionale este una importantă în istoriografiile Evului Mediu latin şi ale Commonwealth-ului bizantin şi, de aceea, neexploatarea acestui subiect de către medieviştii români pare oarecum surprinzătoare. Însă trebuie să ne reamintim că imaginea istoriografică dominantă a Ţării Româneşti medievale a fost cea a unui stat teritorial modern încă de la apariţia sa. Grupurile sociopolitice regionale, precum boierimea locală, ar fi putut fi cu greu integrate acestei imagini. În plus, condiţionările ideologice au impus în cercetarea istorică asupra boierimii medievale anumite subiecte predilecte şi, adesea, concluzii preconcepute⁵. Dezbaterea istoriografică din ultimul secol cu privire la boierimea medievală poate fi redusă la două alternative interpretative: 1) stăpânirea boierească asupra pământului a fost legitimă/nu a fost legitimă; 2) rolul politic şi social al boierimii a fost unul benefic/nefast. În această perioadă, majoritatea subiectelor cercetate au fost inevitabil legate de una dintre aceste două mari controverse. Pentru a da numai două exemple, originea boierimii a fost invocată în dezbaterea cu privire la legitimitatea marii proprietăţi boiereşti, iar sprijinul acordat de boieri domnilor care au dus o politică antiotomană a fost un criteriu decisiv în judecarea rolului politic al aceastei categorii sociale⁶. În acest peisaj istoriografic, boierimea regională a fost un subiect mai degrabă irelevant. În acest capitol voi cerceta o problemă restrânsă, subsumată temei boierimii regionale în Ţara Românească medievală, analiza pe care o propun concentrându-se asupra boierilor din regiunile de frontieră, din răsăritul şi din apusul ţării.

4.1. Buzoienii

Io, Ştefan, cu mila lui Dumnezeu voevod şi domn a toată ţara Moldovlahiei. Scrie domnia mea tuturor boerilor, şi mari şi mici, şi tuturor judecilor şi tuturor judecătorilor şi tuturor săracilor, dela mic până la mare, din tot ţinutul Buzău şi Râmnic.

 

Dela toţi boerii buzoieni şi râmniceni şi dela toţi cnejii şi dela toţi rumânii, scriem ţie, domnului moldovenesc, Ştefane voevod.

 

Bine-cunoscutul schimb de scrisori între Ştefan cel Mare şi boierii munteni, deseori citat, dar rareori analizat, este îndeobşte invocat pentru a demonstra sprijinul pe care l-au acordat domnului legitim boierii din regiunile de margine⁷. Refuzul boierilor buzoieni, râmniceni şi brăileni de a-l sprijini pe pretendentul lui Ştefan, dar mai ales stilul în care a fost redactat răspunsul lor au fost considerate o dovadă a deplinei integrări a regiunilor răsăritene sub puterea domnească, în Ţara Românească. Această concluzie categorică nu explică însă de ce Ştefan a adresat această proclamaţie doar boierimii din ţinutul de margine, şi nu întregii Ţări Româneşti⁸. Mai mult, răspunsul dat domnului Moldovei este trimis în numele unei comunităţi politice locale bine definite, în care sunt incluse toate categoriile sociale, boierii, cnejii şi rumânii deopotrivă⁹. Scrisoarea boierilor munteni către Ştefan cel Mare pare a dezvălui, dincolo de refuzul de a-l sprijini pe pretendentul Mircea, o identitate locală bine conturată.

Identitatea teritorială distinctă a părţii răsăritene a Ţării Româneşti medievale a fost invocată de mai mulţi istorici, dar singurul care a elaborat o argumentaţie în sprijinul acestei ipoteze a fost Matei Cazacu, într-o minisinteză despre Valahia medievală, publicată în 1994¹⁰. Teza pe care o avansează este că regiunea Brăila – Buzău – Râmnicu Sărat din Ţara Românească medievală a funcţionat ca o entitate geografică, politică şi religioasă, ale cărei rădăcini le-a identificat în Cumania Neagră. Argumentele invocate nu mi se par însă suficiente decât pentru a demonstra un subpunct din toată această ambiţioasă teză: existenţa unei acţiuni politice comune a boierilor buzoieni în prima parte a secolului al XVI-lea. Fără îndoială, teza lui Matei Cazacu este importantă pentru că dislocă imaginea utopică, dar cvasiunanim acceptată a unui puteri domneşti ce stăpâneşte uniform întregul cuprins al ţării. Cu toate acestea, interpretarea sa rămâne ancorată într-o perspectivă puternic teritorializată. Ţara Românească medievală nu a fost, de la început, nici un bloc teritorial compact, nici nu s-a format prin alipirea a trei sau mai multe regiuni. Construcţia statală a presupus nu atât „alipirea de teritorii”, cât cointeresarea mai multor grupuri sociale, unele dintre ele cu o identitate teritorială bine definită. Cu alte cuvinte, includerea regiunii Buzăului în Ţara Românească medievală nu a fost un eveniment punctual, ci un proces îndelungat, în care recunoaşterea puterii domneşti de elita sociopolitică locală, boierii buzoieni, nu a fost decât primul pas. Paşii următori, mult mai importanţi, au fost atragerea boierimii locale în orbita curţii domneşti, ceea ce a dus inevitabil la participarea lor la luptele pentru tron şi prezenţa tot mai vizibilă şi mai accentuată a puterii domneşti în această margine de ţară. De aceea, istoria raporturilor boierilor buzoieni cu domnia în secolele XV-XVI constituie un episod esenţial în construcţia statală a Ţării Româneşti medievale.

Identificarea boierilor buzoieni în hrisoavele emise de cancelaria domnească pune mai multe probleme metodologice. Dar dincolo de distincţia, uneori foarte greu de făcut, între boieri cu moşii în părţile de margine şi boieri de margine, principala dificultate metodologică este de a depăşi perspectiva îngustă impusă de hrisoavele domneşti. Imaginea construită pe analiza acestor documente reflectă exclusiv raporturile dintre boierimea de margine şi puterea domnească. De aceea, cu cât legăturile acestor boieri cu domnia sunt mai slabe, cu atât reconstrucţia istorică este mai dificilă şi mai neclară. Similar, cu cât domnia se înstăpâneşte mai temeinic asupra acestei regiuni, cu atât imaginea noastră devine mai limpede. Soluţia pe care am adoptat-o este cea a unei investigaţii în două etape. Mai întâi i-am identificat pe toţi boierii atestaţi documentar cu moşii în părţile Buzăului, Râmnicului Sărat şi Brăilei. Apoi am căutat să-i disting în rândul lor pe boierii care aveau moşia de baştină sau un domeniu însemnat în aceste regiuni. Totodată, am ţinut seama de faptul că izvoarele scrise reflectă exclusiv perspectiva domnească asupra boierimii de margine şi, de aceea, am încercat să corectez această imagine cu ajutorul surselor arheologice.

Până la începutul domniei lui Neagoe Basarab sunt menţionaţi foarte puţini boieri din regiunea Buzău – Brăila – Râmnicu Sărat în documentele domneşti. Primul proprietar de sate din această regiune este enigmaticul frate al lui Mircea cel Bătrân, al cărui nume a fost citit diferit în singurul hrisov în care este pomenit: Stoica (Panaitescu), Staico (Stahl) sau Stan (Sacerdoţeanu)¹¹. El a dăruit Mănăstirii Snagov satul Ciuliniţa de pe Buzău, însă în pofida acestei danii întărite de domn, satul nu a rămas în domeniul mănăstirii, nefiind amintit în nici unul dintre hrisoavele ulterioare¹².

Primii boieri buzoieni atestaţi documentar sunt amintiţi într-un hrisov al lui Dan al II-lea, din 1429, prin care domnul le întărea lui Stroe, David, Mareş şi unui al patrulea, al cărui nume nu s-a păstrat, două sate aflate pe valea Câlnăului, Modruzeşti şi Crăpeşti¹³. Din fericire, un hrisov emis de Alexandru Mircea un secol şi jumătate mai târziu ne îngăduie să aflăm ce s-a întâmplat cu descendenţii boierilor buzoieni din 1429¹⁴. Hrisovul consemnează judecata domnească într-o dispută pentru satul Crăpeşti între jupan Stoica, mare postelnic, şi nepoţii lui Pătru Braga. Nu este nici o îndoială că jupan Stoica era descendent al boierilor buzoieni din vremea lui Dan al II-lea, pentru că el a adus ca dovadă în faţa domnului chiar hrisovul din 1429. Şi cealaltă parte implicată în disputa pentru satul Crăpeşti din 1571 descindea dintr-o importantă familie de boieri buzoieni, Brăgeştii, din care se trage şi primul domn ridicat din părţile Buzăului, Vlad Vintilă¹⁵. Disputa pentru satul buzoian din vremea lui Alexandru Mircea a fost câştigată de jupanul Stoica, vlastelin şi prim-sfetnic al domnului¹⁶. Poziţia înaltă la care ajunsese descendentul boierilor din Modruzeşti şi Crăpeşti se explică şi prin înfierea sa de jupaniţa Neaga, o boieroaică foarte înstărită din părţile Buzăului, dar şi prin înrudirea, prin căsătorie, cu boierii Goleşti¹⁷. Cel de-al doilea sat din moştenirea părintească, Modruzeştii, atestat şi el în hrisovul din 1429, era dăruit de jupan Stoica episcopiei Buzăului în 1579¹⁸. Biserica familiei, care se găsea la Modruzeşti, urma „să fie în mâna părintelui episcop chir Atanasie din Buzău”¹⁹. Mi se pare remarcabilă continuitatea acestei familii de boieri buzoieni care, fără a avea o avere considerabilă, precum Brăgeştii, de pildă, a dăinuit peste un secol şi jumătate.

Următoarea familie de boieri din regiunea Buzăului a cărei atestare documentară este sigură este cea a Bădeanilor, care, la rândul lor, par să provină din rândul micii boierimi²⁰. În hrisovul emis în 1494 de Vlad Călugărul, jupan Gorga lăsa moştenire satul Bădeani, jumătate celor doi nepoţi ai săi, jupan Vladul spătar şi jupan Fîrcea, iar cealaltă jumătate fiicei sale, Stana²¹. Ca şi în cazul Modruzeştilor, boierii din Bădeani vor ajunge prin descendenţii lui Vlad spătar să ocupe dregătorii importante în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea²².

Odată cu domnia lui Radu cel Mare, profilul boierilor atestaţi documentar cu moşii în regiunea Buzăului pare a suferi o primă schimbare. Spre deosebire de Modruzeşti şi de Bădeni, jupan Chicoş, amintit într-un hrisov din 1499, este mult mai înstărit: şapte sate, dintre care patru buzoiene, Verneşti, Gugeşti, Plăcicoi şi Fântânele, două ialomiţene, Mileşti şi Cornu, iar un al şaptelea, Cerih, neidentificat, precum şi două familii de ţigani²³. Hrisovul lui Radu cel Mare confirmă aşezarea celor trei fete ale jupanului Chicoş „peste aceste mai sus zis sate şi ţigani ca ele să-i fie în loc de fii”. Din păcate nu ştim nimic despre înaintaşii acestui boier şi despre cum a ajuns în posesia unei averi atât de însemnate. Descendenţii săi pe linie feminină reapar însă constant în hrisoavele din secolul al XVI-lea, ocupând uneori dregătorii însemnate. Tot în vremea lui Radu cel Mare este amintit Stan paharnic, boier căruia domnul îi întăreşte stăpânirea asupra satului Odobeni, care este „a lui bătrână şi dreaptă moşie”²⁴. Odobenii reapar în hrisoavele domneşti în 1555, în vremea lui Pătraşcu cel Bun, într-un act emis în părţile Buzăului, la Răduleştii de pe Câlnău²⁵. Prin acest hrisov domnul întărea hotărârea jupaniţei Muşa de a lăsa ca moştenire fiicei sale patru sate buzoiene. Nu ştim dacă există vreo legătură de rudenie între jupaniţa Muşa din 1555 şi paharnicul Stan din vremea lui Radu cel Mare. Un document de la Vlad Vintilă aminteşte însă de o jupaniţa Muşa şi de fratele ei Vlad, cărora domnul le întărea o parte din Cernăteşti²⁶. Ţinând cont că Cernăteştii se află în hotar cu Odobenii, este posibil ca ambele jupaniţe Muşa, proprietare a două sate învecinate, să fie, de fapt, o singură persoană.

Din vremea lui Radu cel Mare datează atât prima judecată, cât şi prima danie domnească din părţile Buzăului, Râmnicului şi Brăilei. Judecata domnească este consemnată într-un hrisov din 1506 şi priveşte disputa asupra unei ocini şi a unui vad cu moară din Sibiceu, sat de pe valea Buzăului, pe care jupan Bratul le revendică de la Coţofan şi Hârs²⁷. Fraţii jupanului Bratul, beneficiarii hrisovului lui Radu cel Mare, sunt amintiţi mai apoi într-un document emis de Vlad Vintilă, în 1534, prin care le era confirmată stăpânirea asupra unei părţi din Sibiceu, precizându-i de data aceasta şi hotarele²⁸. Asupra numeroaselor hrisoave care privesc sate buzoiene emise de Vlad Vintilă, domn ridicat din aceste părţi, voi reveni puţin mai jos. Cât priveşte dania domnească a lui Radu cel Mare, aceasta este consemnată într-un hrisov din 1505, prin care domnul le confirma lui Orlea şi Balcul ocina Andolia, aflată la vreo 20 km sud-vest de Brăila²⁹. Din păcate, documentul nu precizează cum anume a ajuns Andolia ocină domnească. Din vremea domniilor lui Mihnea cel Rău şi Vlad cel Tânăr nu s-a păstrat nici un hrisov în care să fie amintit vreun boier buzoian. Înainte însă de a trece la Neagoe Basarab, în vremea căruia, după cum voi arăta, a avut loc o schimbare radicală a raporturilor domniei cu boierimea buzoiană, voi zăbovi puţin asupra documentelor pe care le-am amintit până acum.

Aş observa mai întâi nu atât numărul mic de boieri buzoieni atestaţi în hrisoavele domneşti pe tot parcursul secolului al XV-lea, cât apartenenţa lor la mica boierime. Până la Neagoe Basarab, în documentele emise de cancelaria domnească nu sunt amintiţi niciodată reprezentanţi ai marilor familii boiereşti buzoiene. Acestea încep să fie atestate documentar abia din primele decenii ale secolului al XVI-lea, când sunt deja foarte bogate şi influente şi e greu de crezut că ar fi apărut ex nihilo. Cele două excepţii ale unor mari boieri cu moşii în aceste părţi, atestaţi documentar în secolul al XV-lea, sunt sugestive pentru a înţelege de ce unii dintre ei cereau hrisoave domneşti de întărire, iar alţii nu. Prima excepţie este jupan Chicoş, care a apelat la domnie pentru a-şi asigura moştenirea în absenţa unui urmaş pe linie bărbătească şi pentru a evita o succesiune colaterală. Cea de-a doua excepţie sunt boierii Mărgineni, care cer domniei să le întărească mai multe moşii buzoiene şi brăilene. După cum se ştie însă foarte bine, boierii Mărgineni îşi au originea în părţile prahovene, iar satele buzoiene şi brăilene au intrat ulterior în domeniul lor, prin diverse tranzacţii. De aceea, ei au cerut domniei să le întărească stăpânirea asupra acestor sate. Marile familii de boieri buzoieni, precum Brăgeştii de pildă, stăpânind de mai multe generaţii un domeniu însemnat, nu apar în hrisoavele de cancelarie pentru că nu simt nevoia confirmării domneşti a unui drept de moştenire. Merită, de asemenea, subliniat că, spre deosebire de cele din părţile Buzăului, marile familii boiereşti din restul Ţării Româneşti, precum Craioveştii, Floreştii, Durduceştii, Hotăranii, Izvoranii sau Mărginenii, sunt atestate în documentele domneşti din secolul al XV-lea.

Cea de-a doua observaţie este că daniile domneşti, de sate sau de părţi de sate, din regiunea Buzău – Râmnicul Sărat – Brăila lipsesc aproape cu desăvârşire din această perioadă. Absenţa acestor danii este cu atât mai sugestivă cu cât domnia a dăruit Mănăstirii Snagov mai multe drepturi fiscale în această regiune. Prin urmare, deşi domnii Ţării Româneşti din secolul al XV-lea stăpâneau asupra acestei margini de ţară, ei nu par să fi avut posibilitatea de a dărui sate din această regiune. Lipsa daniilor domneşti de sate se datorează, în bună parte, absenţei oricăror confiscări pentru hiclenie. Şi în acest caz, partea răsăriteană a ţării constituie o excepţie. Pe parcursul secolului al XV-lea au fost condamnaţi pentru hiclenie boieri din aproape toate regiunile ţării, în afară de Brăila – Buzău – Râmnicu Sărat³⁰. Această excepţie nu are, cred, decât o posibilă explicaţie: boierii din această regiune, deşi se recunoşteau ca făcând parte din Ţara Românească, păstrau încă o distanţă convenabilă faţă de puterea domnească. Cred că refuzul de a-l sprijini pe pretendentul lui Ştefan cel Mare trebuie înţeles în acest context. Boierii buzoieni, râmniceni şi brăileni l-au susţinut pe Basarab cel Tânăr, nu pentru că ar fi fost credincioşi domnului legitim, concept oricum foarte ambiguu, cât datorită reticenţei de a se implica în luptele pentru tronul Ţării Româneşti. Aşadar, boierimea din marginea de răsărit a ţării lipseşte, deopotrivă, din hrisoavele domneşti de danie, de întărire sau de confiscare, pentru că a fost prea puţin implicată, pe tot parcursul secolului al XV-lea, în construcţia statală a Ţării Româneşti medievale. Această ipoteză poate părea prea categorică pe baza surselor analizate până acum, însă mi se pare că doar ea poate explica evenimentele din perioada 1512-1535, când boierimea buzoiană devine, brusc, un factor politic foarte influent în Ţara Românească. În această perioadă atestările documentare ale boierimii buzoiene cresc exploziv, lăsând impresia unui grup social puternic şi bine înrădăcinat, care până în acest moment trecuse pe sub „radarul” surselor.

Exemplul cel mai elocvent al acestei explozii documentare îl constituie condamnările domneşti pentru hiclenie. În vremea lui Neagoe Basarab apare un întreg grup de boieri buzoieni cărora domnul le-a confiscat averea pentru hiclenie. Dintre cei care stăpâneau sate în zona Buzăului primul boier prigonit de Neagoe Basarab a fost Bogdan din Popeşti, moldovean refugiat în Ţara Românească şi cumnat al lui Radu cel Mare³¹. Din păcate, sursele narative care amintesc de acest boier, Viaţa Sfântului Nifon şi cronicile munteneşti târzii, nu precizează unde anume se aflau satele achiziţionate de acesta în Ţara Românească³². Singurul sat dintre cele confiscate lui Bogdan din Popeşti, pe care îl putem identifica pe baza unor hrisoave mai târzii, este Verneştii, aflat lângă Buzău³³. Aşadar, primul hiclean pe care Neagoe Basarab l-a pedepsit după urcarea sa pe tron este un boier venit din Moldova, cu moşii în părţile Buzăului, care în vremea lui Radu cel Mare a fost unul dintre principalii adversari ai Craioveştilor. Spre deosebire de Bogdan din Popeşti, care probabil cumpărase Verneştii, ceilalţi boieri hicleni pedepsiţi de Neagoe Basarab aveau sate de baştină în această regiune.

Următoarea prigoană domnească împotriva boierilor buzoieni a avut loc în jurul anului 1515, atunci când Neagoe Basarab a intrat în stăpânirea mai multor sate şi părţi de sate de pe valea Buzăului – Pârscovul, Pănătăul, Măgura Buzăului –, pe care le-a dăruit apoi unor slugi domneşti. Unul dintre documente delimitează hotarele satelor folosind ca punct de reper mănăstirea lui Radu postelnicul³⁴. Despre acest enigmatic ctitor nu ştim nimic, dar, aşa cum sugera Donat, printre hiclenii pedepsiţi de Neagoe Basarab se regăseau probabil şi urmaşii săi³⁵. Dintr-un hrisov târziu, de la Mircea Ciobanul, aflăm numele unuia dintre aceşti hicleni, care în faţa lui Neagoe Basarab „şi-a răscumpărat capul” cu averea: Dumitru Desculţul³⁶. Poate este mai mult decât o simplă coincidenţă faptul că beneficiarul averii confiscate lui Dumitru Desculţul, Dumitru din Cepturi, a fost, la rândul său, condamnat pentru hiclenie de Vintilă Vodă³⁷. Cel care primise moşiile confiscate de la un boier buzoian a fost, la rândul său, condamnat pentru hiclenie şi şi-a pierdut averea atunci când la domnie a ajuns Vlad Vintilă, ridicat din rândul boierimii buzoiene. Un alt sat din vecinătatea Buzăului confiscat de Neagoe Basarab pentru hiclenie este Bilcereşti de sub dealul Istriţei, luat de la Vlaicu, nepotul lui Fintea³⁸. Vina lui Vlaicu era de a fi fugit cu birul Ţării Româneşti „în altă ţară”. Donat presupune că fuga lui Vlaicu ar fi fost legată de ridicarea vreunui pretendent, ceea ce ar înseamna că ţara în care s-a refugiat era fie Moldova, fie regatul Ungariei, la Braşov. Legăturile boierilor buzoieni cu pretendenţii la tron din vremea domniei lui Neagoe Basarab rămân însă, în lipsa unui izvor direct, ipotetice. Dar după moartea lui Neagoe Basarab numeroase surse atestă implicarea boierimii buzoiene în luptele pentru tron, amintind de sprijinul acordat lui Radu Călugărul.

Satele buzoiene nu apar însă în hrisoavele lui Neagoe Basarab doar cu prilejul confiscărilor. Din vremea acestui domn datează un hrisov de întărire acordat unor sate de moşneni situate între Săcuieni şi Buzău, dania unei păduri din Buzău pentru a fi curăţată „cu foc şi cu securea” şi întărirea mai multor cumpărări de ocini din sate din Râmnicu Sărat³⁹. Cele mai interesante documente emise de cancelaria lui Neagoe Basarab cu privire la părţile Buzăului sunt însă două hrisoave de întărire din 1519 şi 1520. Primul document îi este dat lui Teatiu pârcălab şi fiilor săi, întărindu-li-se satele dedine şi pe cele obţinute prin cumpărare sau înfrăţire⁴⁰. Din păcate nu ştim cine erau strămoşii acestui boier buzoian, care reuşise să adauge moştenirii primite patru sate şi părţi de sate (Pîclenii, Gîrbovi, Tîrcov şi Trestia), alte două moşii însemnate (Liureştii şi Sineştii), reuşind astfel să-şi constituie un frumos domeniu la nord de râul Buzău. Documentul din 1519 este important şi pentru că ne arată că Neagoe Basarab a ştiut să găsească în rândul boierilor buzoieni susţinători, precum acest Teatiu pârcălab. Patru ani mai devreme, în 1515, acelaşi Teatiu pârcălab fusese ispravnicul domnesc însărcinat cu confiscarea pentru hiclenie a unor sate buzoiene⁴¹. În plus, între Teatiu şi Neagoe Basarab exista o legătură de rudenie, de vreme ce domnul îl denumea pe pârcălab „cinstit dregător, încă şi din casa domniei mele”⁴². Probabil tot în rândul boierilor buzoieni care l-au sprijinit pe Neagoe trebuie trecuţi şi cei doi fraţi, paharnicul Căzan şi Sahat, marele postelnic din vremea lui Vladislav al III-lea⁴³. Din ascendenţa celor doi fraţi nu cunoaştem decât numele mătuşii lor, Maria Lăudătoaia, care i-a lăsat moştenitori peste toate averile ei „sau sate sau ţigani sau averile sau vii sau moarte”⁴⁴. La sfârşitul secolului al XVI-lea, satele celor doi fraţi se aflau în stăpânirea unei descendente a lor, jupaniţa Neaga, soţia lui Mitrea din Hotărani⁴⁵. Hrisovul lui Neagoe Basarab din 1520 precizează că cele cinci sate ale fraţilor Căzan şi Sahat, majoritatea situate la hotarul dintre Buzău, Saac şi Ialomiţa, erau „veche şi dreaptă ocină şi dedină încă din zilele bătrânului şi răposatului Mircea voievod şi din zilele lui Vlad voievod cel Bun şi din zilele bătrânului Vladislav voievod”. Prin urmare, Căzan şi Sahat sunt descendenţii unei vechi şi importante familii boiereşti din părţile Buzăului, care însă nu este menţionată niciodată în hrisoavele domneşti păstrate din secolul al XV-lea.

Aşadar, domnia lui Neagoe Basarab reprezintă un moment de cotitură în relaţiile domniei cu boierii buzoieni. Spre deosebire de perioada anterioară, boierii buzoieni sunt mult mai prezenţi în hrisoavele domneşti, regăsindu-se mai cu seamă printre hicleni. După moartea lui Neagoe Basarab, boierimea buzoiană a încercat să-şi impună propriul domn pe tron, pe Dragomir călugărul⁴⁶. Deşi iniţial încununată de succes, tentativa s-a sfârşit dezastruos, pretendentul fiind înfrânt de Craioveşti, ajutaţi de beiul de Nicopole, iar ţinutul Buzăului a fost pustiit de trupele otomane. Rivalitatea din aceşti ani dintre boierii buzoieni şi Craioveşti duce aproape la împărţirea ţării, aşa cum o arată scrisoarea pe care Theodosie o trimitea în 1521 braşovenilor: „şi vă mai dau în ştirea domniei voastre: să nu credeţi cine ştie ce, fiindcă m-am dus în cea parte a ţării la Slatina; m-am dus, fiindcă ţara e mâncată de partea ceastălaltă de acei vrăjmaşi”. Eşecul din 1521-1522 nu face însă decât să confirme schimbarea politicii boierilor buzoieni, începută probabil odată cu Radu cel Mare, dar atestată documentar mai ales în vremea lui Neagoe Basarab. Implicarea boierilor buzoieni în luptele pentru tron consfinţeşte includerea definitivă a acestei boierimi de margine în construcţia statală a Ţării Româneşti medievale. Pentru că marea boierime buzoiană nu mai putea continua să ignore puterea domnească, aşa cum făcuse în secolul al XV-lea, va încerca să şi-o subordoneze.

Apropierea boierimii buzoiene de tronul domnesc continuă şi în vremea domniei lui Radu de la Afumaţi. Printre boierii acestui domn se găsesc câţiva provenind din părţile Buzăului, precum Udrea din Boldeşti, Văsiu din Fântânele sau Mihnea postelnicul din Bădeni⁴⁷. Singurul hiclean buzoian din vremea lui Radu de la Afumaţi, atestat într-un document mai târziu, al lui Radu Paisie, este Pruncea din Bădeni⁴⁸. Ca şi în cazul hiclenilor din vremea lui Neagoe Basarab, boierul buzoian găsit vinovat de trădare s-a refugiat în Moldova. Tot din Moldova a venit în 1526 un pretendent la tron, Dragoslav, pe care Radu de la Afumaţi l-a înfrânt lângă Brăila⁴⁹.

În vremea lui Radu de la Afumaţi apare pentru prima oară în documente una dintre cele mai mari familii de boieri buzoieni: Brăgeştii⁵⁰. Hrisovul consemnează judecata domnească în pricina moştenirii lui Neagu Braga, alcătuită din mai multe sate şi munţi de pe văile Slănicului şi Câlnăului. Radu de la Afumaţi întăreşte aceste sate şi munţi lui Vintilă portar, viitorul domn Vlad Vintilă, şi surorii lui, excluzându-i de la moştenire pe fraţii lor Pătru şi Cîrstian, care l-au batjocorit pe jupan Braga Neagu şi „l-au smuls de barbă”. Din păcate nu ştim nimic despre acest Neagu Braga, care trebuie să se fi născut în ultimele decenii ale secolului al XV-lea. Judecând însă după averea sa considerabilă, strămoşii Brăgeştilor sunt boieri de seamă încă din secolul al XV-lea.

O altă importantă familie de boieri buzoieni care apare pentru prima oară în documente în deceniul al treilea al secolului al XVI-lea este cea a boierilor din Cislău. Într-un hrisov din 1523, Vladislav al III-lea întăreşte Cislăul jupaniţelor surori Neacşa şi Neaga, pe care familia acestora îl stăpânea încă de la mijlocul secolului al XV-lea, din vremea lui Vladislav al II-lea⁵¹. Datorită descendenţei ilustre a jupaniţei Neaga, genealogia boierilor din Cislău a fost reconstituită de mai mulţi istorici, de Nicolae Iorga, de Ioan C. Filitti şi, mai recent, de Cristina Anton-Manea⁵². Fiica Neagăi din Cislău a fost Rada, jupaniţa lui Vlad Vintilă, iar nepoata ei, numită tot Neaga, s-a căsătorit cu Mihnea al II-lea în 1581⁵³. Săpăturile arheologice de la ctitoria familiei, Mănăstirea Aninoasa, au ajutat la completarea arborelui genealogic al boierilor din Cislău⁵⁴. Cazul boierilor de Cislău este unul dintre puţinele exemple în care arheologia medievală a contribuit la o mai bună cunoaştere a boierimii buzoiene din veacurile XV-XVI. Astfel, deşi documentele semnalează existenţa mai multor curţi boiereşti buzoiene – Fureşti, Bădeni, Pârscoveni, Periaţi, Plăcicoi, Verneşti, Modruzeşti, Cârpeşti, Posobeşti sau Hinţeşti⁵⁵ –, săpăturile arheologice nu au scos la iveală urmele unei curţi medievale decât la Bădeni (azi Haleş), un caz atipic, pentru că la începutul veacului al XVII-lea curtea boierească a fost transformată în mănăstire⁵⁶. Motivele absenţei informaţiilor arheologice despre aceste curţi boiereşti sunt multiple, mergând de la perisabilitatea construcţiilor din lemn, până la stadiul în care se află arheologia medievală românească orientată, vreme îndelungată, spre perioada „prestatală”⁵⁷. Revenind însă la boierii din Cislău, trebuie observat că, deşi au avut un rol politic important în Ţara Românească medievală în secolul al XVI-lea, ca şi în cazul celorlalte familii boiereşti buzoiene importante, nu ştim nimic despre înaintaşii lor din secolul precedent.

Momentul de glorie al boierimii buzoiene în secolul al XVI-lea îl reprezintă, fără îndoială, urcarea pe tron a lui Vlad Vintilă. Domnia acestuia este consemnată laconic în Letopiseţul cantacuzinesc:

 

Şi după aceia boiarii au rădicat domn pre Vintilă vodă den oraş de la Slatină. Ş-au făcut Vintilă vodă sfânta mănăstire den Menedic. Şi au tăiat mulţi boiari. Dar când au fost al treilea an a domniei lui, s-au dus Vintilă vodă la Craiova, să vâneze cerbi preste Jiu, şi s-au sfătuit Vintilă vodă cu oamnii lui de taină, acolo să tae alţi boiari. Iar boiarii s-au gătit ei de au tăiat pre Vintilă vodă în malul Jiului⁵⁸.

 

Singurele surse privind politica internă a lui Vlad Vintilă sunt succinta relatare din cronică şi cele câteva hrisoave care s-au păstrat de la acest domn. De aceea, în istoriografie, relaţiile lui Vlad Vintilă cu Moldova, Polonia, Ungaria sau Imperiul Otoman sunt mult mai bine cunoscute decât politica sa internă. Precizările cronicii, „Vintilă vodă den oraş de la Slatină” şi „Vintilă, judeţul de la Slatină”, i-au încurcat destul de mult pe istorici, care nu puteau înţelege nici relaţiile acestui domn oltean cu Craioveştii, nici motivul pentru care şi-a construit ctitoria în părţile Buzăului⁵⁹. Cel dintâi care a pus sub semnul întrebării tradiţia cronistică a fost Nicolae Iorga. Mai întâi într-un articol dedicat Mănăstirii Vintilă Vodă, apoi în Istoria românilor, Iorga respingea originea olteană a acestui domn, despre care considera că provenea din părţile Buzăului⁶⁰. Ipoteza lui Iorga a fost confirmată de cercetările lui Donat asupra domeniului domnesc, care au arătat că Vlad Vintilă provenea din rândul marii boierimi buzoiene⁶¹. Tot Donat a arătat că Slatina din cronică era de fapt echivalentul Săratei (Monteoru), un sat buzoian din domeniul boieresc al lui Vlad Vintilă. Publicarea ulterioară de către Aurel Decei a raportului trimis de Aloisie Gritti din Ţara Românească în 1534 a confirmat originea buzoiană a lui Vlad Vintilă, arătând totodată în ce măsură domnia sa a constituit prilejul unei revanşe a boierilor buzoieni împotriva Craioveştilor:

 

Şi a trimis oameni în ţara băniei vestitului ban zis fost marele Barbul ban, în apropierea Dunării, pentru pedepsire şi prigonire, ca să aplice şi oamenilor din ţara aceea suferinţa şi cazna din partea sa. Şi i-a pregătit pentru acea ţară a băniei pe oamenii săi din ţara Buzăului, care îi era supusă lui şi de unde este el însuşi, ca să facă linişte în amintita ţară a băniei şi ca să fie una şi uniţi cu el, atunci când se va ridica. Făcând ordine în chipul acesta în vilaietul Ţării Româneşti, el este pe cale de a şi-o supune sieşi⁶².

Ridicarea la domnie a lui Vlad Vintilă din rândul boierilor buzoieni constituie cheia interpretativă a multor acţiuni ale acestui domn. Mai întâi, spre deosebire de domnii dinaintea lui, Vlad Vintilă pare să fi petrecut o bună parte din scurta sa domnie în părţile Buzăului, unde este atestat în septembrie şi decembrie 1534, precum şi în mai şi iunie 1535. Două dintre hrisoavele păstrate de la Vlad Vintilă au fost emise din Buzău, iar alte trei, inclusiv o scrisoare către voievodul Ardealului, din Fureşti, unul dintre satele aparţinând domeniului buzoian al domnului⁶³. În comparaţie, din secolul al XV-lea nu cunoaştem decât două acte domneşti emise din Buzău, ambele scrisori adresate braşovenilor şi privind relaţiile moldo-muntene⁶⁴. Apoi, în hrisoavele emise de Vlad Vintilă apar numele mai multor boieri buzoieni cărora le sunt confirmate proprietăţile: Mihăilă din Pîcleni, Ţigulea pârcălab din Pîrscov, Slăvilă din Săbiceu, Cană din Negoştina sau Vlad din Cernăteşti⁶⁵. În toate aceste cazuri pare a fi vorba de vechi familii boiereşti, unele dintre ele pretinzând că stăpânesc în acele locuri „încă în zilele lui Dan voievod cel Bătrân”⁶⁶. Mai mult, rudele domnului din părţile Buzăului, precum boierii din Cislău, au profitat de urcarea pe tron a lui Vlad Vintilă pentru a-şi mări domeniul. Astfel, într-un proces judecat în vremea lui Pătraşcu cel Bun, Mihnea pârcălabul revendica satul Ţigăneştii de pe Buzău cotropit de Vlaicu din Cislău în vremea lui Vlad Vintilă. Aceştia, acuza Mihnea, ar fi obţinut stăpânirea asupra Ţigăneştilor nu potrivit legii, cu jurământul a 12 boieri în faţa domnului, „ci cu sila, pentru că i-a fost cumnat”⁶⁷. Într-unul din documentele otomane publicate recent de Mihai Maxim, printre cei patru boieri trimişi la Poartă de Vlad Vintilă pentru a plăti peşcheşul se afla şi un oarecare Bratul⁶⁸. Ştefan Andreescu a propus identificarea acestuia cu boierul Bratul din părţile Buzăului, ai cărui descendenţi au fost înlăturaţi de la moştenirea satului Cislău în 1556⁶⁹. Date fiind strânsele relaţii dintre Vlad Vintilă şi boierii de Cislău, identificarea mi se pare întru totul plauzibilă.

Domnia lui Vlad Vintilă pare să fi fost, de asemenea, prilejul cu care boierii buzoieni s-au răzbunat pe Craioveşti pentru prigoana din 1521. Printre hiclenii pedepsiţi de Vlad Vintilă se regăsesc membri ai acestei familii şi chiar sfârşitul domnului pare legat de un complot al acestora⁷⁰. Cert este că boierii care au pus la cale uciderea lui Vlad Vintilă se grăbeau să scrie Porţii pentru a se dezvinovăţi, acuzându-i de moartea domnului chiar pe oamenii acestuia⁷¹. După încercarea nereuşită din 1521 şi cea izbutită din 1532 de a-şi impune propriul candidat la tronul Ţării Româneşti, boierii buzoieni au continuat să constituie, pe tot parcursul secolului al XVI-lea, un important centru de putere. Mă limitez la a mai aminti doar două episoade: confiscările pentru hiclenie ale lui Radu Paisie, determinate probabil de sprijinirea unui pretendent⁷², şi aşezarea unui boier buzoian, Dan Danilovici, în fruntea boierilor munteni pribegi din Moldova, care îi susţineau pe Movileşti împotriva lui Mihai Viteazul⁷³.

Pe lângă imaginea fragmentară reconstituită pe baza hrisoavelor domneşti, putem înţelege mai bine importanţa boierimii buzoiene din simpla lectură a listei mănăstirilor ctitorite în secolele XV-XVI în această margine a ţării: Aluniş, Aninoasa, Bradu, Mănăstirea Sf. Gheorghe de la Ciolan, Mănăstirea Menedic, Mănăstirea din Valea lui Purcal, Pinul, Runcu, Tisău, sau enigmaticile Mănăstiri ale lui Radu şi ale lui Cornilie⁷⁴. Această listă impresionantă nu include mănăstirile ctitorite de boierii veniţi din alte părţi, precum Mănăstirea Banul, a lui Andronie Cantacuzino, sau pe cele ctitorite de episcopul Buzăului⁷⁵. Numărul mănăstirilor boiereşti pare mai mare aici decât în alte părţi ale ţării, poate tocmai pentru că, din această epocă, nu este cunoscută decât o singură ctitorie domnească monastică sigură în regiunea Buzăului. Mai mult, această ctitorie, Mănăstirea Cârnu, a doamnei Chiajna şi a lui Mircea Ciobanul, a ajuns la sfârşitul secolului al XVI-lea în stăpânirea unei familii boiereşti. Un document din 13 aprilie 1649, prin care Mănăstirea Cârnul era închinată ca metoc Mănăstirii Căldăruşani, precizează că „această sfântă mănăstire fost-au domnească mai denainte vreme a doamnei Mircioe, făcută de ei, ce au fostu-o cumpărat Lupul logofăt, tatul lu Gherghe logofăt”⁷⁶. O altă ctitorie domnească din regiune ar putea fi Mănăstirea Agaton, amintită într-un hrisov al lui Mihnea, din 18 iulie 1587⁷⁷. Nu se ştie nimic despre ctitorii ei, însă Agaton este singura mănăstire din regiunea Buzăului în care apare un pomelnic domnesc de secol XVI. Raportul numeric dintre ctitoriile boiereşti şi cele domneşti din veacurile XV-XVI ilustrează destul de limpede relaţia de putere dintre boierime şi domni în regiunea Buzăului. Astfel, pentru această perioadă, Emil Lupu propune un raport de 80% de ctitorii boiereşti faţă de 20% ctitorii domneşti, luând în considerare nu doar mănăstirile, ci şi bisericile din zona Buzău – Râmnicu Sărat. Raportul este încă şi mai dezechilibrat în favoarea boierimii dacă scădem din rândul ctitoriilor domneşti Menedicul, ridicat de Vlad Vintilă pe când era doar boier⁷⁸, precum şi acele ctitorii atribuite lui Mihnea Turcitul şi doamnei Neaga, care continuă de fapt patronajul exercitat de familia boierească buzoiană din care provenea doamna Neaga⁷⁹. În mod similar, decăderea sau dispariţia în secolul al XVII-lea a celor mai multe mănăstiri boiereşti din secolele anterioare, supravieţuind doar cele care au devenit mănăstiri domneşti sau episcopale, ilustrează răsturnarea raportului de putere în favoarea domniei. Astfel, Mănăstirea Menedic (Vintilă Vodă), ctitoria celei mai puternice familii de boieri buzoieni din prima jumătate a secolului al XVI-lea, a fost abandonată un veac mai târziu, fiind rezidită abia la mijlocul secolului al XVIII-lea din îndemnul episcopilor de Buzău. Nimic nu surprinde mai bine noul raport de putere între domnie şi boierimea locală decât gestul simbolic al lui Matei Basarab de a aşeza sub autoritatea noii ctitorii domneşti, mănăstirea din piatră de la Pinu, toate „schitişoarele de acolo”⁸⁰.

La sfârşitul acestei analize, înainte de a da un răspuns întrebării iniţiale – au constituit boierii buzoieni o boierime de margine în Ţara Românească medievală? –, aş adăuga o observaţie. Cronologic, atragerea boierilor din marginea de răsărit a ţării în orbita puterii domneşti, în primele decenii ale secolului al XVI-lea, coincide cu întemeierea episcopiei de Buzău şi cu lenta ei consolidare. Sincronismul celor două procese ascunde probabil o legătură pe care însă sursele nu ne îngăduie să o surprindem. Revenind la întrebarea iniţială, cred că existenţa mai multor trăsături recurente ne permite să definim boierimea buzoiană din secolele XV-XVI ca boierime de margine: 1) aproape toţi boierii care stăpâneau sate în această regiune la începutul secolului al XVI-lea îşi aveau originea în aceste părţi – prin urmare, se poate vorbi de o boierime locală; 2) pe parcursul secolului al XV-lea puterea domnească a fost cvasiinexistentă în această regiune; 3) în secolul al XVI-lea boierii buzoieni au avut strânse legături cu Moldova, unde şi-au găsit refugiu atunci când au intrat în conflict cu domnia. Atragerea boierilor buzoieni în orbita domniei, în prima parte a secolului al XVI-lea, a dat naştere iluziei istoriografice a slăbirii puterii statale. Însă Ţara Românească din secolul al XVI-lea a fost un stat mai puternic decât fusese în veacul anterior, iar încercarea boierimii de a controla puterea domnească reprezintă tocmai o dovadă în acest sens. Cointeresarea boierimii buzoiene în construcţia statală, deşi a dus la o instabilitate a domniei, a avut drept consecinţă o creştere semnificativă a puterii domneşti.

4.2. Mehedinţii

Scrie domnia mea multă sănătate şi dragă închinăciune aduc bunilor mei vecini şi prieteni, judeţului domnului meu craiul şi prietenilor domniei mele, pârgarilor din Braşov. După aceea să ştie domnia voastră cum că pe vrăjmaşul nostru şi al vostru l-au omorât Mehedinţenii la satul Glogova⁸¹.

 

Scrisoarea lui Vlad Călugărul din 1482, prin care noul domn îi informa pe braşoveni că Basarab Ţepeluş a fost ucis, este prima atestare documentară a mehedinţilor (Ìåõåäèíöè). Cine erau aceşti mehedinţi care interveniseră în lupta pentru domnie sprijinindu-l pe Vlad Călugărul⁸²? În cronistica muntenească din secolul al XVII-lea mehedinţii apar de mai multe ori ca un important grup boieresc, cu o putere militară considerabilă, implicat în disputele politice munteneşti. Boierii mehedinţi sunt cei care, potrivit Istoriilor lui Radu Popescu, au ridicat un pretendent la tron, pe Radu Popa, în al patrulea an de domnie al lui Mihnea. După cum sublinia Iorga, în acest fragment de cronică denumirea are o valoare adjectivală, boierii fiind consideraţi Mehedinţi, şi nu din Mehedinţi⁸³. Termenul apare fie ca substantiv, fie ca adjectiv, dar întotdeauna sub aceeaşi formă, în alte două fragmente din cronica lui Radu Popescu, în care se relatează evenimente din secolul al XVII-lea: 1) „văzând boiarii, mai vârtos Mehedinţii, că era boerime multă”; 2) „mulţi boeri mehedinţi au fugit în Haţeg”⁸⁴. Mehedinţii sunt amintiţi de două ori şi în Letopiseţul cantacuzinesc, în ambele cazuri fiind vorba de „oştile Mehedinţilor”⁸⁵. Într-unul dintre cele două pasaje cronica distinge explicit între „oştile Craiovei”, „oştile Jiiului” şi cele ale mehedinţilor. Boierii din dreapta Oltului erau împărţiţi pe judeţe şi în scrisoarea din 1630, în care un boiernaş muntean relata fuga boierilor din ţară: „şi alţii mulţi de la Olt şi de la Romanaţi şi de la Jiul de Jos şi de la Mehedinţi”⁸⁶. Prin urmare, mehedinţii erau doar o parte dintre boierii olteni, cei care îşi aveau moşiile în Mehedinţi, în acel „corn de ţară”, după cum descrie plastic Radu Popescu marginea de sud-vest a ţării⁸⁷. Hrisoavele din secolul al XVI-lea în care sunt amintiţi boierii mehedinţi îi identifică explicit ca boieri din judeţul cu acelaşi nume. Prima atestare a boierilor mehedinţi în hrisoavele interne datează din vremea lui Vlad Călugărul, într-un document din 1493 prin care se întărea Mănăstirii Tismana seliştea Bahna. Pe lângă cei 12 boieri care mărturisesc, potrivit cutumei, stăpânirea Tismanei asupra acelei ocine, documentul aminteşte, înaintea acestora: „patru boieri care sunt mai bătrâni din Mehedinţi” (÷åòèðè áîëhðè mo ñu ïîñòàðè wò Ìåõåäèíöè)⁸⁸. Încă şi mai clară este exprimarea dintr-un alt document, din 1528, emis de Radu de la Afumaţi în favoarea aceleiaşi Mănăstiri Tismana. Pentru a judeca plângerea egumenului Tismanei cu privire la cotropirea unui sat, domnul l-a trimis pe jupan Barbul pârcălab de „a cercetat cu toţi boierii mari şi mici câţi sunt în judeţul Mehedinţi” (âúñè áîëhðè ìàëèèì ñú âåëèöèìè åëíöè ñuò u ñuäñâî Ìåõåäèíöè)⁸⁹. Aşadar, mehedinţii din sursele diplomatice şi cronistice din secolele XV-XVII sunt boierii din marginea de sud-vest a ţării, din Mehedinţi, şi nicidecum boierii din întreaga Oltenie, după cum presupunea la un moment dat Constantin Rezachevici⁹⁰.

Trăsătura definitorie a mehedinţilor, aşa cum apare în cele câteva surse pe care le-am citat, era coeziunea grupului. Puterea politică şi militară a mehedinţilor pare a se fi datorat, în primul rând, implicării lor colective în disputele politice munteneşti. Desigur, din rândul acestui grup social s-au ridicat la un moment dat unii boieri care s-au distins prin acţiunile lor, fiind identificaţi nominal în izvoare, precum Lupul Mehedinţul, la sfârşitul secolului al XVI-lea, sau Drosul Mehedinţul, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea⁹¹. De cele mai multe ori însă, mehedinţii sunt amintiţi în surse doar ca denumire generică, iar boierii care alcătuiau acest grup sunt adeseori destul de greu de identificat.

Să luăm de pildă cazul mehedinţilor care l-au sprijinit pe Vlad Călugărul în disputa pentru tron cu Basarab Ţepeluş din 1482⁹². Scrisoarea către braşoveni pe care am citat-o aminteşte doar că mehedinţii l-au ucis pe Basarab, fără însă a pomeni nici un nume de boier. Dar nu s-a observat până acum că mai multe dintre daniile şi hrisoavele de întărire emise de cancelaria domnească imediat după urcarea pe tron a lui Vlad Călugărul aveau ca beneficiari boieri din Mehedinţi. Astfel, pe 27 ianuarie 1483, domnul întăreşte mai multor boieri ai „domniei mele”, „pentru că le sunt vechi şi drepte ocine”, trei sate şi părţi de sate: Drăgoteştii, Cerveniţa de Sus şi Lubnicul. Hrisovul confirmă, de asemenea, stăpânirea aceloraşi boieri asupra altor trei sate şi părţi de sate, de data aceasta cumpărate: Bucureşti, Rusăneşti şi Criva din Mehedinţi (wò Ìåõåäèíöè)⁹³. Toate cele şase sate sunt mehedinţene, aşezate la apus de Motru, iar beneficiarii acestui hrisov sunt nu mai puţin de zece familii înrudite de boieri. Un hrisov foarte asemănător, ca structură, prevederi şi beneficiari, este emis de Vlad Călugărul tot în 1483, pe 3 decembrie⁹⁴. De data aceasta beneficiarii sunt opt familii înrudite de boieri, care stăpânesc împreună două sate mehedinţene, Clăşneştii şi Bîrtcoveştii⁹⁵. Acestor două sate stăpânite în devălmăşie li se adaugă alte zece sate şi părţi de sate mehedinţene, cele mai multe aşezate pe valea Motrului – Tiliceşti, Bălţaţi, Bereşti, Jirov, Jirovelul, Bobotnicul, Luturoasa, Pojerita, Ermoneşti şi Certeji –, asupra cărora drepturile de stăpânire sunt diferenţiate. Trei ani mai târziu, în 1486, Vlad Călugărul dă un hrisov de întărire pentru optsprezece familii înrudite de boieri, cărora le confirmă stăpânirea asupra a două sate şi părţi de sate mehedinţene, aşezate pe valea Cosuştei, afluent al Motrului: Vâlculeşti şi Gornovi⁹⁶. Un an mai târziu, în 1487, Vlad Călugărul dă un nou hrisov privind stăpânirea a patru sate aşezate pe valea Motrului, beneficiarii fiind nouă familii înrudite de boieri mehedinţi⁹⁷. Un alt sat mehedinţean, Precenu-de-Sus, aflat pe valea Topolniţei, este întărit în 1494 de Vlad Călugărul ca „dreaptă şi veche ocină, dedină” unui grup de şapte familii de boieri mehedinţi⁹⁸.

Am lăsat la sfârşit documentul cel mai interesant pentru cunoaşterea boierilor mehedinţi provenind de la Vlad Călugărul, hrisovul din 23 aprilie 1486⁹⁹. Şi de această dată beneficiarii sunt membrii unei familii lărgite de boieri mehedinţi – Slav cu fiii şi cu nepotul, fraţii săi Stăit şi Mareş cu fiii şi cu nepoţii şi vărul său Fiiat –, cărora li se întăreşte stăpânirea asupra a şase sate şi părţi de sate, cele mai multe aflate pe valea Motrului – Ubârşia de la Bratilov, Groşi de la Bârleaţă, Necşeşti, Strâmtul, Strimtişorul şi Ştiubeiul Prajei. Documentul este interesant din două motive. Mai întâi pentru că sunt amintiţi pentru prima oară ca dregători domneşti „banii acelei părţi” (áàíè òîè ñòàíå), jupan Dimitru Ghizdavăţ şi jupan Deatco¹⁰⁰. Domnul întăreşte autoritatea celor doi în faţa mai multor boieri din regiune: „să fie volnici banii acelei stăpâniri să-i ia acelui om pentru un singur cuvânt hatalm şi ocina să şi-o piardă”. Unul dintre cei doi jupani (poate chiar amândoi) era probabil ban de Mehedinţi, prima atestare documentară a acestei dregătorii datând din 1511, când printre boierii martori ai închinării lui Vlad cel Tânăr faţă de regele Ungariei figura şi „Radulo bano de Mehedencze”¹⁰¹. Al doilea motiv pentru care documentul ne interesează este lista de boieri-martori, toţi boieri mehedinţi, veniţi împreună cu Slav şi cu rudele sale la curtea domnească, aflată atunci la Mănăstirea Glavacioc. Documentul lasă să se întrevadă existenţa unei dispute între două familii de boieri mehedinţi, pe care una dintre părţi încearcă să o rezolve în favoarea ei venind la curtea domnească împreună cu zece boieri care să-i susţină cauza şi obţinând sprijinul domniei şi al dregătorilor domneşti locali, banii de Mehedinţi¹⁰². Dintre cei zece boieri-martori, nu mai puţin de opt sunt identificaţi prin moşia de baştină, ceea ce în documentele munteneşti din secolul al XV-lea este destul de rar: Boica şi Rădei din Băţeşti, Rad din Precina, Vîlcan din Costeşti, Stanciul Fusea şi Frăţilă din Măreşeşti, Dan din Şipot şi Cîrstian din Runcu.

Am văzut că doar din vremea lui Vlad Călugărul s-au păstrat nu mai puţin de şase hrisoave privind satele dintre Motru şi Cerneţi, în care se găsesc numele a foarte mulţi boieri mehedinţi. Bineînţeles, Vlad Călugărul avea motive de a-i răsplăti pe cei care-l uciseseră pe rivalul său la domnie, însă boierii din această margine a ţării obţin hrisoave de întărire de la aproape toţi domnii din secolul al XV-lea. Cel dintâi hrisov de acest tip pe care îl cunoaştem este cel al lui Mircea cel Bătrân, din 1415, prin care domnul întăreşte „boiernaşilor domniei mele” (áîëhð÷èmîì ãîñïîäñòâà ìè), Vlad cu nepoţii săi şi Stănilă cu fraţii săi, satele de pe valea Motrului, Beala şi Preslop¹⁰³. Diminutivul folosit de Mircea pentru a-i desemna pe aceşti boieri mi se pare că surprinde foarte bine profilul boiernaşilor mehedinţi. Mehedinţii par să fi fost mici boieri, prinşi într-o complexă reţea familială, care stăpâneau în devălmăşie câteva sate sau părţi de sate¹⁰⁴. Evident, la un moment dat, din rândul acestora s-au putut ridica boieri care au acumulat o avere importantă. Nu vom discuta aici dacă unele familii de mari boieri olteni, precum Craioveştii sau Buzeştii, s-au ridicat sau nu din rândul mehedinţilor¹⁰⁵. Mă mărginesc doar să remarc că cei dintâi nu s-au definit niciodată ca mehedinţi, iar ocuparea de către Neagoe a dregătoriei de ban de Strehaia poate explica includerea câtorva sate mehedinţene în vastul domeniu al Craioveştilor. După cum însă a arătat Donat, nucleul acestui vast domeniu se găsea în Oltenia de Jos, şi nu în Mehedinţi¹⁰⁶. În plus, în 1525, atunci când mehedinţii au sprijinit un pretendent la tron, Radu de la Afumaţi l-a trimis tocmai pe Pârvu Craiovescu pentru a-i înfrunta, ceea ce este greu de presupus că s-ar fi întâmplat dacă boierul oltean ar fi fost ridicat chiar din rândul lor¹⁰⁷. În ceea ce-i priveşte însă pe Buzeşti, există două argumente solide care ar pleda pentru ridicarea lor din rândul boierimii mehedinţilor: 1) marele hrisov al Buzeştilor din 1656 începe cu satele mehedinţene, în număr foarte mare, dintre care unele sunt stăpânirea lor „din moşi, strămoşi”; 2) cel mai vechi sat pentru care Buzeştii au un hrisov domnesc de întărire, din vremea lui Vlad Călugărul, este Pleniţa din Mehedinţi¹⁰⁸.

Lăsând însă de-o parte acest caz excepţional, este limpede că în secolul al XV-lea puterea mehedinţilor stătea în forţa lor de grup, care pare să fi fost una în primul rând militară. Originea acestei mici boierimi şi mai ales a strânsei legături pe care o avea cu domnia datează probabil, după cum presupunea Donat, din vremea în care primii domni ai Ţării Româneşti erau bani de Severin. Iorga îi definise pe mehedinţi drept oameni ai fostelor ţinuturi ungureşti care ţineau de cetăţile Severin şi Mehadia şi tot el remarcase că, la sfârşitul secolului al XVI-lea, ţinutul Severinului, înţeles ca hinterland al cetăţii, continua să fie privit ca regiune cu o identitate distinctă în Ţara Românească. Intuiţia lui Iorga şi sugestia lui Donat ar merita poate reluate într-un studiu asupra importanţei banatului Severinului pentru consolidarea puterii primilor Basarabi în interiorul Ţării Româneşti, nu doar, aşa cum s-a făcut până acum, în raport cu regii Ungariei. Oare cât de mult i-a ajutat pe primii Basarabi dregătoria de ban de Severin pentru a-şi consolida puterea faţă de rivalii interni? Revenind însă la perioada secolelor al XV-lea şi al XVI-lea, mehedinţii au continuat să fie un actor colectiv important în luptele pentru tron şi după 1500, deşi par să-şi fi pierdut puţin din poziţia influentă pe care o avuseseră. Astfel, un alt boier mehedinţean, Harvat din Grozeşti, a jucat un rol important în vremea domniilor lui Neagoe Basarab şi Radu de la Afumaţi, ajungând însă, la un moment dat, pribeag în Transilvania, unde a primit pământuri de la regele Ludovic al II-lea¹⁰⁹. În 1525, din Mehedinţi s-a ridicat „un vrăjmaş” al lui Radu de la Afumaţi, care a fost însă înfrânt de Pârvu Craiovescu, ceea ce arată încă o dată că nu se poate pune semnul egalităţii între mehedinţi şi boierii olteni. Apoi, în vremea lui Mihnea Turcitul, mehedinţii ridică un nou pretendent la domnie, pe Radu Popa, dar şi de data aceasta fără succes. Pribegia Buzeştilor în Ardeal şi confiscarea unora dintre satele lor mehedinţene trebuie pusă, probabil, în legătură cu tentativa nereuşită a mehedinţilor de a-l urca pe tron pe Radu Popa, aşa cum sugera Donat¹¹⁰. În plus, este foarte tentant să legăm ridicarea din rândul mehedinţilor a unui pretendent domnesc de planurile care circulau în acea vreme, de transformare a acestei regiuni într-o kaza, o regiune administrată direct de otomani¹¹¹. După eşecurile succesive din veacul al XVI-lea, abia în vremea lui Mihai Viteazul, care şi-a început ascensiunea ca ban de Mehedinţi, boierii din aceste părţi au reuşit să recapete o poziţie influentă în preajma domniei¹¹². Astfel se şi explică cum, la începutul secolului al XVII-lea, în Mehedinţi a fost „centrul de rezistenţă al Stării boiereşti pământene”, după cum arăta Gheorghe Brătianu¹¹³.

Nu doar că boierii mehedinţi au fost apropiaţi domniei, dovadă numărul mare de hrisoave de întărire păstrate, dar şi puterea domnească era mult mai prezentă în marginea de apus a ţării. Aminteam mai sus de banii din acea „parte a ţării” din vremea lui Vlad Călugărul, care sunt probabil bani de Mehedinţi. Prezenţa unor bani domneşti în Mehedinţi, care într-o vreme au stat probabil la Strehaia, este un semn al controlului exercitat de puterea domnească asupra acestui teritoriu¹¹⁴. Pe lângă prezenţa acestor dregători domneşti, înstăpânirea domnilor asupra acestei regiuni este cel mai clar dovedită de numărul foarte mare de sate mehedinţene dăruite Tismanei şi Vodiţei. Spre deosebire de regiunea Buzăului, unde, după cum am văzut, prima danie domnească apare foarte târziu, în partea de sud-vest a ţării domnii dăruiesc mănăstirilor Vodiţa şi Tismana numeroase sate încă din veacul al XIV-lea. Mai mult, după cum arăta Ion Donat, majoritatea acestor sate erau aşezate în jurul Severinului şi par să fi constituit hinterlandul cetăţii ungureşti¹¹⁵. Indiferent dacă ipoteza lui Donat, anume că Vladislav I şi Mircea cel Bătrân au dispus de aceste moşii în calitate de bani de Severin, este sau nu adevărată, se poate afirma cu destulă siguranţă că puterea domnească era bine înstăpânită încă din secolul al XIV-lea asupra marginii de sud-vest a ţării.

Concluzii

Aşadar, cele două grupuri de boieri de margine, aparent atât de asemănătoare în secolul al XVI-lea, au trăsături distincte, determinate de o istorie diferită a raporturilor cu puterea domnească. Dacă în hrisoavele domneşti din veacul al XV-lea abia dacă este amintit numele unui boier buzoian, mehedinţii sunt mult mai des atestaţi în documentele de cancelarie. Mai mult, puterea domnească, cvasiabsentă din regiunea Buzăului până la începutul secolului al XVI-lea, este foarte prezentă în Mehedinţi, prin dregători, prin numeroase hrisoave de danie şi de întărire, dar şi prin ctitorii. Existenţa marilor mănăstiri în marginea de apus a ţării, Tismana şi Vodiţa, comparată cu absenţa ctitoriilor domneşti din regiunea Buzăului, reflectă gradul diferit de înstăpânire al puterii domneşti asupra acestor teritorii. În regiunea Buzăului în schimb, spre deosebire de Mehedinţi, au existat în secolele XV-XVI numeroase ctitorii monastice boiereşti. Gradului de înstăpânire al puterii domneşti asupra celor două margini de ţară îi corespunde profilul social diferit al boierilor din cele două regiuni. În răsărit a existat o mare boierime, a cărei istorie nu o putem decât bănui, dar care, din momentul atestării documentare, are o ascensiune rapidă, reuşind în secolul al XVI-lea să ocupe nu doar dregătorii importante, ci chiar tronul domnesc. În apus însă, mehedinţii par să fi avut averi mult mai modeste, forţa lor datorându-se coeziunii de grup şi, mai cu seamă, implicării lor în construcţia statală a Ţării Româneşti dintr-o perioadă foarte timpurie, încă de la începutul secolului al XV-lea. Astfel, decalajul de peste un secol între implicarea în construcţia politică a Basarabilor a boiernaşilor mehedinţi din apus şi cea a marilor boieri buzoieni din răsărit aruncă o lumină nouă asupra constituirii Ţării Româneşti medievale. Departe de a fi încheiată în secolul al XIV-lea, construcţia statală a fost un proces mai îndelungat, mai dificil şi, ceea ce merită subliniat, mai puţin uniform geografic decât s-a crezut până acum.

Note

1. Radu Popescu, Istoriile Domnilor Ţării Româneşti, ed. cit., pp. 38 şi 63.

2. Letopiseţul cantacuzinesc, ed. cit., pp. 42-43 şi 53. Asupra etapelor redactării primei cronici munteneşti, vezi Petre P. Panaitescu, „Începuturile istoriografiei în Ţara Românească”, loc. cit., Pavel Chihaia, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, ed. cit., şi Ştefan Andreescu, Istoria Românilor. Cronicari, misionari, ctitori (Editura Limes, Cluj, 2007).

3. DRH-B, III, doc. 59; DRH-B, V, doc. 289; DRH-B, VI, doc. 157; DRH-B, VIII, doc. 222; Mustafa A. Mehmed (ed.), Documente turceşti privind Istoria României, I: (1455-1774) (Editura Academiei, Bucureşti, 1976), doc. 17; Tocilescu, 534, doc. 465.

4. Cu privire la boierimea muntenească medievală vezi contribuţiile, inegale ca valoare, ale lui Ioan C. Filitti, George D. Florescu, Dan Pleşia, Nicolae Stoicescu, Andrei Pippidi, Ştefan Andreescu, Iolanda Ţighiliu, Matei Cazacu, Cristina Anton Manea şi Neagu Djuvara. În ceea ce priveşte originea boierimii, Petre P. Panaitescu a susţinut teza slavonă, în vreme ce Radu Rosetti şi Constantin Giurescu au argumentat teza autohtonă. Raporturile dintre domnie şi boierime au fost îndeobşte interpretate prin prisma unei inevitabile concurenţe pentru putere (Paul Cernovodeanu), subliniindu-se însă adesea interdependenţa dintre domni şi boieri (Ştefan Andreescu sau Cornelius Zach). Subsumat aceleiaşi teme a fost şi subiectul raportului dintre boierimea funciară şi cea de dregătorie, abordat în special de Nicolae Stoicescu.

5. În acest sens substratul ideologic al cercetărilor genealogice este un subiect ce ar merita o cercetare aparte. Pentru o cercetare care identifică explicit genealogia cu analiza clasei sociale care are „o vocaţie pentru exercitarea privilegiată a puterii politice”, vezi studiile lui Neagu Djuvara.

6. Pentru dezbaterea asupra originii şi legitimităţii marii proprietăţi boiereşti, vezi lucrările lui Radu Rosetti şi Constantin Giurescu. Pentru teza „politicii trădătoare a marii boierimi”, vezi lucrările lui Barbu Câmpina şi Ştefan Ştefănescu.

7. Pentru o analiză detaliată a acestui schimb de scrisori, vezi Ovidiu Cristea, Marian Coman, „O scrisoare pierdută. Ştefan cel Mare şi boierii de margine ai Ţării Româneşti”, Analele Putnei, nr. 9 (2013).

8. Iorga a presupus că Ştefan cel Mare ar fi trimis proclamaţii tuturor judeţelor muntene, dar că nu s-au păstrat decât cea pentru brăileni şi cea pentru buzoieni şi râmniceni; vezi Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. IV: Cavalerii, Stela Cheptea şi Vasile Neamţu (ed.) (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996), p. 146.

9. Pentru analiza celor două formule de adresare, vezi Gheorghe Brătianu, Sfatul domnesc şi adunarea stărilor…, ed. cit., pp. 45-46.

10. Matei Cazacu, „La Valachie médiévale et moderne: esquisse historique”, Cahiers Balkaniques, nr. 21 (1994), pp. 95-158. Pentru autonomia părţii răsăritene a Ţării Româneşti medievale, sub ipoteza unei formaţiuni prestatale a cărei tradiţie s-a păstrat şi după întemeierea statului medieval, se pronunţaseră şi Constantin C. Giurescu, Nicolae Stoicescu şi Anton Paragină.

11. DRH-B, I, doc. 34. Pentru diversele lecţiuni, vezi Petre P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, ed. cit., p. 62, şi Aurelian Sacerdoţeanu, „Mircea cel Bătrân. O evocare la 550 de ani de la moarte”, Mitropolia Olteniei, nr. 20 (1968), pp. 23-30.

12. Niculae I. Şerbănescu, Istoria mănăstirii Snagov (Institutul de Istorie Naţională, Bucureşti, 1944), p. 121.

13. DRH-B, I, doc. 65

14. DRH-B, VII, doc. 23.

15. Pentru înrudirea dintre Vlad Vintilă şi Pătru Braga, vezi DRH-B, III, doc. 1.

16. DRH-B, VIII, doc. 6.

17. Pentru înfierea lui Soica de jupaniţa Neaga, vezi DRH-B, VII, doc. 241. Pentru căsătoria lui Stoica cu Caplea din Goleşti, vezi Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători…, ed. cit., p. 93

18. DRH-B, VIII, doc. 269.

19. DIR-B, sec. XVI, V, doc. 278. Vezi şi Cristian Nicolae Apetrei, „Biserici de curte mai puţin cunoscute (Moldova şi Ţara Românească, secolele XIV-XVI)”, în Dumitru Teicu şi Ionel Cândea (ed.), Românii în Europa Medievală. Între Orientul Bizantin şi Occidentul Latin. Studii în onoarea profesorului Victor Spinei (Istros, Brăila, 2008), p. 815.

20. Nu i-am luat în considerare pe Orla şi pe Voinea, amintiţi într-un hrisov al lui Radu cel Frumos, pentru că nu este deloc sigur că satul pe care-l vând este Cucuteni din Buzău (aşa cum cred editorii DRH) sau Cucuteni din Dâmboviţa (aşa cum cred editorii DIR). De asemenea, l-am exclus şi pe jupanul Drăghici din Mărgineni, care a ajuns în stăpânirea unor moşii buzoiene, însă al cărui domeniu este localizat mai ales în Ialomiţa şi Prahova; vezi George D. Florescu, Strămoşii boierilor din Mărgineni în secolele XV-XVI. Studiu genealogic (Datina Românească, Vălenii de Munte, 1930).

21. DRH-B, I, doc. 245.

22. Pentru o încercare, nu foarte convingătoare, de reconstituire a spiţei din Bădeni, vezi George D. Florescu, Divanele domneşti din Ţara Românească I (1389-1495) (Institutul de Istorie Naţională, Bucureşti, 1943), p. 334.

23. DRH-B, I, doc. 292.

24. DRH-B, I, doc. C. Deşi hrisovul este trecut de editori printre cele îndoielnice, cred că există suficiente argumente în favoarea autenticităţii sale (în primul rând lista membrilor sfatului domnesc).

25. DRH-B, V, doc. 49. Deşi editorii DIR şi DRH nu identifică acest sat, el este aproape sigur Răduleşti de pe Câlnău, din Buzău (nu există alt sat Răduleşti atestat documentar în această perioadă, iar hrisovul se referă la mai multe sate buzoiene).

26. DRH-B, III,doc. 189.

27. DRH-B, II, doc. 50.

28. DRH-B, III, doc. 185.

29. DRH-B, II, doc. 38.

30. Pentru repartiţia geografică a confiscărilor domneşti pentru hiclenie este foarte util studiul lui Ion Donat, Domeniul domnesc în Ţara Românească…, ed. cit.

31. N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători…, ed. cit., pp. 33-34.

32. Letopiseţul cantacuzinesc, ed. cit., pp. 8-10 şi 21-24; Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ed. cit., 34; Viaţa Sfântului Nifon, ed. cit., pp. 133-137.

33. DRH-B, V, doc. 80 şi 109; DRH-B, VII, doc. 246.

34. DRH-B, II, doc. 135.

35. Ion Donat, Domeniul domnesc în Ţara Românească…, ed.cit., p. 47.

36. DRH-B, V, doc. 145.

37. DRH-B, III, doc. 197.

38. DRH-B, II, doc. 189.

39. Ibidem, doc. 156, 168 şi 184.

40. Ibidem, doc. 190.

41. Ibidem, doc. 135.

42. Ibidem, doc. 190.

43. Ibidem, doc. 241.

44. Ibidem, doc. 192.

45. DIR, sec. XVI, V, doc. 241. Pentru înlăturarea confuziei lui Filitti, preluată apoi şi de Stoicescu, care o identifica pe Neaga vorniceasa cu Neaga de Cislău, vezi Cristina Anton-Manea, „Din nou despre Doamna Neaga şi familia ei. Genealogia unei familii de boieri buzoieni. Sec. XVI-XVII”, în Tudor Teoteoi, Bogdan Murgescu şi Şarolta Solcan (ed.), Faţetele Istoriei. Existenţe, Identităţi, Dinamici. Omagiu Academicianului Ştefan Ştefănescu (Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2000), pp. 67-77, în special p. 69.

46. Sursele privind ridicarea lui Radu Călugărul sunt: Letopiseţul cantacuzinesc, Cronica lui Radu Popescu, scrisorile lui Ludovic al Ungariei către Sigismund al Poloniei şi către sibieni (Hurmuzaki, II/3, doc. 264-265) şi scrisoarea lui Theodosie către braşoveni (Bogdan, Documente, doc. 162).

47. Ştefan Andreescu, Perspective medievale (Nemira, Bucureşti, 2002), pp. 39-40; DRH-B, IV, doc. 213.

48. DRH-B, IV, doc. 5.

49. Andrei Veress, Acta et Epistolae Relationum Transylvaniae Hungariaeque cum Moldavia et Valachia, vol. I (1468-1540) (Typis Societatis Stephaneum Typographicae, Budapesta, 1914), p. 136.

50. DRH-B, III, doc. 1.

51. DRH-B, II, doc. 219.

52. Nicolae Iorga, „Mormântul doamnei Neaga şi a neamului ei”, AARMSI, seria II, nr. 12 (1931); Ioan C. Filitti, Neamul doamnei Neaga şi Mănăstirea Aninoasa (azi Buda) din Buzău (I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1935); Cristina Anton-Manea, „Din nou despre Doamna Neaga şi familia ei…”, în op. cit.

53. Pentru întreaga spiţă a familiei, vezi Cristina Anton-Manea, „Din nou despre Doamna Neaga şi familia ei…”, în op. cit.

54. Virgil Drăghiceanu, „Săpăturile din Buda, Lapoş şi Tisău – Buzău”, Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, nr. 24 (1931), pp. 159-176.

55. Andrei Veress, Acta et Epistolae…, ed. cit., doc. 196; DRH-B, III, doc. 213; DRH-B, IV, doc. 82 şi 230; DRH-B, V, doc. 318; DRH-B, VII, doc. 250; DRH-B, VIII, doc. 269 şi DIR-B, sec. XVI, V, doc. 213 şi 476; DIR-B, sec. XVI, VI, doc. 34.

56. Cristian N. Apetrei, Reşedinţele boiereşti din Ţara Românească şi Moldova…, ed. cit., pp. 85 şi 258.

57. Un caz interesant de strămutare a unor case boiereşti este cel al caselor de la Cârpeşti, care au fost mutate la Buzău, unde au fost transformate în prăvălii, de nepotul marelui postelnic Stoica (DIR-B, sec. XVI, V, doc. 258).

58. Letopiseţul cantacuzinesc, ed. cit., p. 47. Foarte asemănător este şi pasajul din Radu Popescu, Istoriile Domnilor Ţării Româneşti, ed. cit., p. 45.

59. Singura încercarea, pe care o cunosc, de monografie a domniei lui Vlad Vintilă este cea a lui Stoica Nicolaescu, „Domnia lui Vlad Ventilă Vodă dela Slatina în lumina unor noi documente istorice inedite 1532-1535”, AO, nr. 83-85 (1936), pp. 1-27. Articolul este foarte confuz tocmai pentru că autorul nu cunoştea originea buzoiană a domnului.

60. Nicolae Iorga, „Mănăstirea Vintilă Vodă. Observaţii şi note istorice”, Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, nr. 36 (1933), pp. 178-181, şi Nicolae Iorga, Istoria românilor Ţării Româneşti, ed. cit., vol. IV, p. 271.

61. Ion Donat, Domeniul domnesc în Ţara Românească…, ed. cit., p. 60.

62. Aurel Decei, „Aloisio Gritti în slujba sultanului Soliman Kanunî după unele documente turceşti inedite”, SMIM, nr. 7 (1974), pp. 101-160.

63. DRH-B, III, doc. 182-183, 185 şi 197; Andrei Veress, Acta et Epistolae…, ed. cit., pp. 235-236.

64. Bogdan, Relaţiile, doc. 30 şi 329.

65. DRH-B, III, doc. 138, 183, 185, 189.

66. DRH-B, IV, doc. 64.

67. DRH-B, V, doc. 53.

68. Mihai Maxim, Noi documente turceşti privind Ţările Române şi Înalta Poartă (1526-1602) (Istros, Brăila, 2008), doc. 13.

69. Vezi recenzia publicată în SMIM, nr. 27 (2009), pp. 351-352.

70. Pentru complotul pus la cale de Pârvuleşti împreună cu Aloisie Gritti împotriva lui Vlad Vintilă, care a dus la tăierea unui mare număr de boieri hicleni, vezi DRH-B, VIII, doc. 239. O scrisoare a senatului Sibiului către episcopul Transilvaniei din 4 august 1534 consemnează 75 de boieri ucişi de Vlad Vintilă; vezi Stoica Nicolaescu, „Domnia lui Vlad Ventilă…”, loc. cit., pp. 9-10.

71. Arzul trimis de boieri Porţii a fost editat de Mihail Guboglu, fiind apoi inclus de Mustafa Mehmed în ediţia de Documente turceşti, I, doc. 18.

72. Hiclenii din marginea de răsărit a ţării şi-au pierdut satele înainte de toamna lui 1539 şi, respectiv, de primăvara anului următor, când Radu Paisie le dăruia altor beneficiari (DRH-B, III, doc. 82 şi 93). Pe baza cronologiei, Donat presupunea că cei doi boieri ar fi ajutat la răzvrătirea lui Şerban banul, care a avut loc în vara lui 1539; vezi F. Donat, Domeniul domnesc în Ţara Românească…, ed. cit., p. 64. Pare totuşi greu de crezut că aceşti boieri din părţile răsăritene ale ţării ar fi fost implicaţi în răzvrătirea acestui boier oltean, rudă cu Craioveştii, iar argumentul cronologic, care nu oferă decât un terminus ante quem, trebuie privit cu circumspecţie.

73. Pentru biografia acestui boier, vezi Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători…, ed. cit., pp. 47-48, dar mai ales Ştefan Andreescu, Restitutio Daciae III…, ed. cit., pp. 405-406. Pentru relaţiile lui Mihai Viteazul cu boierii buzoieni, vezi şi Gabriel Cocora, „Mihai Viteazul şi Buzăul”, în Antonie Plămădeală (ed.), Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor (Episcopia Buzăului, Buzău, 1983), pp. 206-223.

74. Pentru o foarte amănunţită inventariere a tuturor bisericilor şi mănăstirilor atestate în această regiune, documentar sau arheologic, vezi monografia recentă a lui Emil Lupu, Ctitori şi ctitorii la Curbura Carpaţilor în veacurile XIV-XVII (Doxologia, Iaşi, 2011), precum şi cele două articole publicate anterior de acelaşi autor în BCMI, în 2006 şi 2007, despre ctitoriile dispărute din această regiune. Cercetările lui Emil Lupu au reluat un subiect pe nedrept abandonat după articolele publicate în anii 1920 şi 1930 de Virgil Drăghiceanu, Nicolae A. Constantinescu, Ion Ionaşcu şi Nicolae Iorga.

75. Pentru Mănăstirea Banul, vezi DIR-B, sec. XVI, VI, doc. 41, şi Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România. I. Ţara Românească (Mitropolia Olteniei, Craiova, 1970), pp. 112-113. Pentru Mănăstirea Izvorani, ctitoria episcopului Luca al Buzăului, vezi Ion Ionaşcu, Mănăstirea Izvorani (Buzău), ctitoria episcopului Luca (1583-1604). Cu documente şi regeste (Fraţii Dumitrescu, Buzău, 1936).

76. DRH-B, XXXIV, doc. 64.

77. Pavel Chihaia, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, ed. cit., pp. 242-243.

78. Includerea Mănăstirii Vintilă-Vodă în rândul ctitoriilor boiereşti poate surprinde, însă cred că este justificată. Nicolae Iorga observa că ctitoria de la Menedic poartă numele de boier, Vintilă, şi nu pe cel de domn, Vlad.

79. Emil Lupu interpretează numărul mare de ctitorii boiereşti ca dovadă a „coeziunii politice şi sociale” a boierimii locale, fără însă a merge mai departe şi a discuta implicaţiile acestui fapt asupra raportului dintre puterea boierească şi cea domnească.

80. Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor…, ed. cit., p. 521, nota 52.

81. Bogdan, Relaţiile, doc. 150.

82. Iorga, deşi iniţial i-a considerat boieri munteni pe mehedinţii care l-au ucis pe Basarab – Istoria lui Ştefan cel Mare, Victor Iova (ed.) (Minerva, Bucureşti, 1978), p. 163 –, a revenit asupra acestei interpretări, considerându-i apoi oamenii cetăţii Mehadia, supuşi ai regelui Ungariei (Istoria Românilor, vol. IV, ed. cit., p. 154).

83. Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. V. Vitejii, Constantin Rezachevici (ed.), ed. cit., pp. 181-182.

84. Radu Popescu, Istoriile Domnilor Ţării Româneşti, ed. cit., pp. 141 şi 159.

85. Letopiseţul cantacuzinesc, ed. cit., pp. 73 şi 83.

86. Nicolae Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, ed. cit., doc. 36.

87. Radu Popescu, Istoriile Domnilor Ţării Româneşti, ed. cit., p. 223.

88. DRH-B, I, doc. 236.

89. DRH-B, III, doc. 59.

90. Editor al celui de-al cincilea volum din Istoria Românilor de N. Iorga, Constantin Rezachevici afirmă într-o notă că, „de obicei, prin boierii mehedinţi se înţeleg, în secolele XVI-XVII, boierii olteni în general, şi doar în unele cazuri particulare cei din judeţul Mehedinţi”; vezi, Istoria Românilor, vol. V, ed. cit., pp. 185-186, nota 34.

91. Moşiile de baştină ale celor doi boieri erau Jirov şi Braloştiţa, ambele aflate la apus de Jiu, în Mehedinţi.

92. Singura monografie a domniei lui Vlad Călugărul este cea a lui Alexandru Lapedatu. Elaborată cu mult timp înainte ca toate documentele păstrate de acest domn să fie publicate, lucrarea lui Lapedatu, deşi meritorie, este destul de confuză.

93. DRH-B, I, doc. 184.

94. Ibidem, doc. 189.

95. Observând că Clăşneştii se găseau la 1588 în stăpânirea lui Laţcu din Glogova (vezi DIR-B, sec. XVI, V, doc. 380), George D. Florescu îi consideră pe boierii mehedinţi din hrisovul lui Vlad Călugărul strămoşii Glogovenilor, în Divanele domneşti din Ţara Românească, ed. cit., p. 266.

96. DRH-B, I, doc. 198.

97. Ibidem, doc. 204.

98. Ibidem, doc. 250.

99. Ibidem, doc. 197.

100. Pentru Dumitru Ghizdavăţ, vezi Petre Ş. Năsturel, „Stoica Ghizdaveţ (1444-1453) şi Dumitru Ghizdavăţ (1475-1485): omonimie sau înrudire”, Arhiva Genealogică, nr. 6 (1994), pp. 221-224.

101. Hurmuzaki, XV, p. 213. Banul jupan Detco este atestat şi într-un alt document al lui Vlad Călugărul, din 3 septembrie 1491, prin care domnul însărcina patru bani să restaureze domeniul Tismanei (DRH-B, I, doc. 228). Plecând de la o tradiţie târzie, Ilie Minea şi apoi Ştefan Ştefănescu au considerat că bănia de Mehedinţi îşi avea reşedinţa la Strehaia.

102. O dovadă în sprijinul acestei interpretări este identificarea nominală a boierilor care s-ar putea opune stăpânirii întărite de domnie.

103. DRH-B, I, doc. 38.

104. Din păcate, nici în cazul mehedinţilor arheologia medievală nu ne ajută prea mult. Singura locuinţă boierească (ipotetică) descoperită în Mehedinţi este cea din complexul monastic de la Firizu (Mănăstirea Coşuştea-Crivelnic); vezi întreaga discuţie despre destinaţia clădirii vestice a complexului la Cristian Apetrei, Reşedinţele boiereşti din Ţara Românească şi Moldova…, ed. cit., pp. 99-100.

105. Potrivit lui Dan Pleşia, trei dintre marile familii de boieri din Oltenia, Craiovescu, Florescu şi Durduc, ar descinde dintr-un strămoş comun care avea un întins domeniu în Gorj şi Mehedinţi. Ipoteza sa, seducătoare, nu este însă suficient argumentată; vezi Dan Pleşia, „Quelques grandes familles valaques des XIV^e-XV^e siècles”, pp. 209-219, în Internationaler Kongres für genealogische unde heraldische Wissenschaften (München, 1974).

106. Ion Donat, Domeniul domnesc în Ţara Românească…, ed. cit., pp. 153-190.

107. Tocilescu, 534, doc. 292.

108. DIR-B, sec. XVI, V, doc. 192; VI, doc. 238. Pentru discutarea genealogiei Buzeştilor, cu bibliografia problemei, vezi Ştefan Andreescu, Restitutio Daciae III…, ed. cit., pp. 349-350, şi Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători…, ed. cit., pp. 34-37.

109. Andrei Veress, Acta et Epistolae…, vol. I, ed. cit., pp. 126-128. Pentru acest personaj, vezi Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători…, ed. cit., p. 63, dar mai ales Ştefan Andreescu, Perspective medievale, ed. cit., pp. 30-34.

110. Ion Donat, Domeniul domnesc în Ţara Românească…, ed. cit., p. 85.

111. Vezi raportul lui Sinzendorf trimis din Constantinopol la 21 ianuarie 1580, editat de Nicolae Iorga în Hurmuzaki, XI, doc. 528.

112. Ştefan Andreescu, Restitutio Daciae III…, ed. cit., p. 384.

113. Gheorghe Brătianu, Sfatul domnesc şi adunarea stărilor…, ed. cit., pp. 80-81.

114. Vezi studiile lui Ilie Minea, Alexandru Lapedatu, Ioan C. Filitti şi Ştefan Ştefănescu. I.C. Filitti arată convingător că la Strehaia nu şi-a avut niciodată reşedinţa marele ban, ci doar bănişorul de Mehedinţi. Nu înţeleg de ce Ştefan Ştefănescu, care vede în existenţa sudeţilor şi a judeţelor un argument al centralizării, afirmă că banul şi bănia, pe care le consideră echivalentul oltenesc al judeţelor, sunt o dovadă de autonomie.

115. Ion Donat, Domeniul domnesc în Ţara Românească…, ed. cit., p. 113.