capitolul 9

Ziua a fost un succes atât de mare, încât Damiana le-a invitat pe fete să se întoarcă şi a doua zi. I-a telefonat contesei, care aproape că a plâns de bucurie la gândul că fiica ei este primită în sânul uneia dintre cele mai bogate familii italiene şi a trimis-o, din nou, pe Graziella să le însoţească. Fără părinţii ei prin preajmă, Damianei îi plăcea să joace rolul gazdei. Au luat prânzul pe terasă, pregătit de bucătar conform instrucţiunilor ei, au băut vinuri de calitate din beciul tatălui ei şi au fumat.

Floriana era plină de istorioare şi i-a făcut pe toţi să râdă până i-a durut burta. A făcut haz de tatăl ei şi de Signora Bruno, ridicându-se şi imitându-i într-o satiră crudă. Umorul era singura metodă prin care putea face faţă suferinţei pricinuite de părintele ei, iar faptul că toţi râdeau îl făcea oarecum mai acceptabil.

Costanza stătea tăcută, părând mulţumită s-o lase pe prietena ei în lumina reflectoarelor. Noapte Bună se lungise la picioarele Florianei, mâncând în linişte resturile pe care ea i le arunca sub masă, pe furiş. Dante a observat, dar n-a spus nimic. După prânz, cele două mici musafire au dispărut între măslini, să se joace cu Michelangelo. Odată ce s-au îndepărtat îndeajuns încât să nu îi mai poată auzi, cei din grup au început să vorbească despre ele, căzând de acord că nu-i costă nimic să le lase să se zbenguie prin împrejurimi şi să înoate în piscină. S-au întrebat ce soi de mamă poate să fugă şi să lase în urmă o fetiţă atât de adorabilă ca Floriana. Nu puteau înţelege de ce n-o luase cu ea. Damiana o îndrăgise într-un timp foarte scurt. Îi furase inima la fel ca şi lui Dante, iar tânăra era nerăbdătoare s-o ia pe micuţa rătăcită sub aripa ei ocrotitoare.

A doua zi, fetele au sosit tot împreună cu Graziella, dar în ziua următoare au venit singure. De acum contesa simţea că se cunoşteau îndeajuns de bine cu doamna casei încât să se ducă neînsoţite. De atunci înainte au mers în vizită aproape zilnic, uneori dimineaţa, alteori după-amiaza, dar niciodată nu le-au fost o povară lui Dante şi Damianei, care se bucurau să le aibă prin preajmă, ca pe încă o pereche de animale rătăcite pe care să le adauge menajeriei ce locuia deja pe domeniul La Magdalena. Cele două îşi făceau de lucru fără să aibă nevoie de cineva care să le distreze. Zburdau prin grădini şi niciodată nu se plictiseau de jocuri. Explorau, îi spionau pe ceilalţi când aceştia stăteau lângă piscină fără să bănuiască nimic şi le cereau grădinarilor să le spună numele tuturor florilor şi copacilor. Floriana se juca împreună cu Noapte Bună şi folosea motanul ca pe-un manşon, cărându-l cu ea peste tot. Michelangelo era prea arogant pentru a-şi arăta afecţiunea faţă de fetiţa care îl mângâia pe burtă, aşa că se ţinea după ele de la distanţă, prefăcându-se că nu-i pasă.

Zilele se scurgeau într-un vârtej fermecat. Floriana nu se mai necăjea din pricina serilor în care tatăl ei se îmbăta la Luigi, iar când nu era pe domeniul La Magdalena, se juca împreună cu Costanza în casa acesteia, sub privirea dezaprobatoare a contesei.

– Chiar trebuie s-o iei pe Floriana cu tine de fiecare dată când mergi la familia Bonfanti? şi-a întrebat ea fiica într-o seară, după plecarea Florianei.

– De ce?

– Pentru că, scumpo, ea nu e din aceeaşi clasă socială cu tine. E nepotrivit. E foarte drăguţ din partea ta s-o tolerezi, dar...

– Dacă n-o iau, n-o să am cu cine să mă joc.

– Cum rămâne cu mezina? Cum o cheamă?

– Giovanna. Dar ea e în Mexic. Nu cred că o să vină deloc vara asta.

– Bine, atunci. Dacă pe ei chiar nu-i deranjează, poţi s-o iei pe Floriana, până când se întoarce Giovanna. Pe urmă va trebui s-o laşi şi să te împrieteneşti cu Giovanna. Înţelegi?

– Da, mamă.

– E spre binele tău, scumpo. E foarte bine că ai o prietenă din oraş cu care să te joci, dar acum, că ai început să creşti, ar trebui să ai legături cu cei de rangul tău. Ştiu, e vina tatălui tău că a trebuit să fii crescută aici şi să mergi la şcoala din localitate. Dacă n-ar fi luat nişte decizii atât de proaste în afaceri, am fi locuit la Roma, iar tu ai fi avut prieteni pe măsura ta.

– O plac pe Floriana.

– E foarte dulce, sunt de acord, şi e păcat, ca să nu spun mai mult, că mama ei a fugit şi a lăsat-o cu netrebnicul ăla de Elio. Dar nu trebuie să uiţi cine eşti, draga mea. Într-o zi o să te măriţi şi o să locuieşti într-un palat cum e La Magdalena, îţi promit. O să am grijă să se întâmple aşa, ascultă ce-ţi spun. Dacă te tot învârţi prin preajma fetelor ca Floriana, o să ajungi ca ea şi nu vrei asta, nu-i aşa?

– Floriana vrea să se mărite cu Dante, a spus Costanza, dând dovadă de lipsă de loialitate.

Contesa a râs de absurditatea unei asemenea idei.

– Presupun că nu te costă nimic să visezi, a spus femeia, ştergându-se la ochi. Ea are impresia că e ca tine, Costanza. Vezi tu, prietenia voastră vă face rău amândurora, în feluri diferite. Genul ăsta de visuri nu pot sfârşi decât cu o dezamăgire. Bietul copil.

A oftat, apoi s-a îndepărtat pentru a se aşeza la umbră şi a citi o revistă. Dar nu dădea atenţie celor scrise, fiind prea ocupată să se gândească la Dante şi să se întrebe dacă era complet improbabil ca, atunci când fiica ei va mai creşte puţin, ea să-i pice cu tronc. La urma urmei, erau perechea perfectă: ea avea titlu, el avea bani.

Floriana îşi dorea ca vacanţa de vară să nu se mai termine niciodată. Îi plăcea la nebunie să-şi petreacă zi-lele pe domeniul La Magdalena, respirând acelaşi aer rarefiat ca şi Dante. El o trata ca pe o soră mai mică, luând-o pe genunchi şi îmbrăţişând-o, fugărind-o în jurul piscinei, aruncând-o în apă ca pe o păpuşă de cârpă, zâmbindu-i de cealaltă parte a mesei de parcă ei doi ar fi împărtăşit vreun secret deosebit. Ea stătea pe bancă, lângă terenul de tenis, şi se uita la el cum juca îmbrăcat în pantaloni scurţi albi şi tricou, trimiţând mingea către sora lui care mereu se plângea că el loveşte prea tare. Uneori o ruga pe Floriana să-i fie copil de mingi, iar ea şi Costanza fugeau de colo-colo, adunând mingile răzleţe. Ea întotdeauna i le arunca pe ale ei lui Dante, în vreme ce Costanzei nu-i rămânea decât să le strângă pe cele pentru sora lui.

Damiana nu făcea nici un efort, însă arăta strălucitoare într-o fustiţă albă plisată la spate şi o pereche de şosete albe cu ciucuri la glezne care se asorta cu tenişii ei albi, iar Floriana tânjea să fie ca ea. Tânăra accepta înfrângerile cu graţie, dar uneori, când juca împreună cu Dante împotriva prietenelor ei, câştiga. Atunci era o învingătoare elegantă, râzând nepăsătoare de parcă victoria n-ar fi contat, iar fetiţa o considera cea mai manierată femeie pe care o văzuse vreodată.

Dar într-o zi, a apărut un alt musafir, iar atmosfera din jurul piscinei s-a schimbat. Gioia Favelli era înaltă, cu păr castaniu, tuns scurt, picioare lungi, bronzate, o talie îngustă şi şolduri largi, voluptuoase. Sânii ei erau mari şi rotunzi, oarecum provocatori în micul costum de baie negru pe care îl purta.

Cele două fetiţe şuşoteau în apă, râzând în pumni, până când Dante şi-a pus braţul în jurul Gioiei şi a mângâiat-o absent pe spate, de parcă şi-ar fi aparţinut unul altuia. Deodată Florianei i-a trecut cheful de râs. Cu durere în suflet, i-a privit pe furiş din apă. A devenit evident faptul că Dante şi Gioia erau mai mult decât prieteni; erau un cuplu.

Floriana s-a îmbufnat. Nu se putea abţine. Când Dante a venit să se joace cu ea în piscină, a înotat departe de el. Când tânărul a încercat s-o ia în braţe la prânz, ea s-a zbătut să se elibereze.

Damiana a râs de brusca timiditate a fetei, dar era îndeajuns de perceptivă încât să-i înţeleagă adevăra-tul motiv.

– E geloasă, a explicat ea, când fetiţele au dispărut în grădină.

– Ce drăguţ! a exclamat Gioia, aprinzându-şi o ţigară. O înţeleg; Dante e tare chipeş.

– E mică, a spus Dante, simţindu-se prost. Şi e singură pe lume.

Damiana şi-a dat ochii peste cap.

– Iar începi! Ţi-e milă de pasărea cu aripa ruptă sau de câinele nedorit. Acum e vorba de copilul nedorit.

– Nu-mi spune că tu nu eşti mămoasă cu ea. Toate vă topiţi când vă uitaţi la ea.

– Ştiu, e o fetiţă specială. Dar pe tine te adoră, Dante. Nu-i frânge inima.

– Ce pot să fac?

El s-a întins peste masă şi a luat-o pe Gioia de mână.

– Fii bun, i-a spus sora lui. Şi atent.

În acea după-amiază, Dante a încercat din răsputeri să-i ofere Florianei toată atenţia lui şi, după multă strădanie, fata s-a înmuiat, permiţându-i să se joace cu ea.

Costanza îi privea din cealaltă parte a piscinei, unde stătea bălăbănindu-şi picioarele în apă. Îşi amintea spusele mamei despre „nivelul ei“ şi se gândea că, probabil, era cu atât mai bine că Gioia apăruse pentru a sparge baloanele de săpun pe care Floriana le crease în năstruşnica fântână a imaginaţiei sale.

Floriana a uitat de Gioia sau, poate, a crezut că afecţiunea lui Dante pentru ea o întrecea pe cea pe care tânărul o nutrea pentru străina care apăruse deodată în mijlocul lor. Gioia stătea întinsă pe şezlongul ei, citind o revistă, deloc interesată de activităţile din apă. Damiana se bucura foarte mult că Floriana fusese convinsă să nu mai stea îmbufnată, dar simţea că sfârşitul verii îi va aduce fetiţei numai nefericire. Când aveau să se întoar-că la Milano, ea va redeveni o rătăcită, fără cineva care să o îngrijească.

După o vreme, Dante s-a plictisit de joacă şi s-a retras pe şezlong, ca să stea la soare.

– Mi-aş dori ca vara să continue la nesfârşit, a spus Floriana, urmându-l afară din piscină.

– Dar nu se poate, piccolina. Va trebui să mă întorc la Milano.

– Pe urmă în America şi Dumnezeu ştie ce ţi-o mai fi pregătit taică-tău, a adăugat Gioia, fără să se gândească. Iar eu o să fiu foarte tristă.

Damiana i-a aruncat o privire Florianei şi i-a remarcat chipul copleşit de tristeţe.

– Totuşi, o să te întorci curând, nu-i aşa, Dante?

– Ar face bine să se întoarcă. N-o să stau să-l aştept cât el hoinăreşte în jurul lumii.

– Dante, l-a avertizat Damiana, dar era prea târziu.

Floriana înţelesese deja că nu avea să-l mai vadă pentru mulţi ani şi până atunci... cine ştie?

– De ce trebuie să te trimită tatăl tău atât de departe? Nu sunt universităţi bune şi mai aproape de casă? a continuat Gioia.

Floriana s-a dus la marginea stâncilor şi s-a uitat la marea de la picioarele ei care mângâia cu blândeţe pietrele, chemând-o, îndemnând-o să sară. S-a întors pentru a ve-dea chipul albit al Costanzei, ceea ce a încurajat-o şi mai mult, apoi şi-a amintit de momentele în care să-rise în valuri de la mari înălţimi pentru a-şi speria colegii de şcoală. Acum se afla mai sus ca niciodată, dar inima îi era frântă, deci ce mai conta dacă se rănea?

Damiana a reuşit să-i atragă atenţia Florianei şi a făcut o grimasă, dar fetiţa s-a apropiat şi mai mult de margine. Apoi, fără să se gândească deloc la propria siguranţă, s-a aruncat într-un plonjon graţios. Acum era acolo şi, în clipa următoare, dispăruse.

Dante a sărit în picioare, panicat.

– Che cazzo fa? a strigat el şi s-a aruncat după ea.

– O, Dumnezeule! a ţipat Gioia, alergând către marginea stâncii. O să se sinucidă.

Damiana şi fetele i s-au alăturat, uitându-se neajutorate la apa de jos. O vreme n-au văzut nimic, doar valurile şi o urmă de spumă, acolo unde cei doi străpunseseră suprafaţa.

Inima Costanzei a îngheţat. Era prea speriată pentru a ieşi din piscină. Floriana era curajoasă, dar şi nesăbuită. Dacă de data asta mersese prea departe şi muriseră amândoi? A închis ochii strâns, dorindu-şi să fie acasă, împreună cu mama ei.

Floriana s-a lăsat în îmbrăţişarea rece şi tăcută a apei. Pentru o clipă, durerea din suflet i-a fost alinată de fluxul de adrenalină care i-a făcut inima s-o ia la goană. O putea auzi bubuindu-i în piept şi era uşurată că nu se mai afla lângă piscină, unde să fie chinuită de vorbele crude. Apoi a simţit cum o mână o apucă de braţ şi o trage afară din refugiul valurilor.

Amândoi au ţâşnit la suprafaţă cu un pleoscăit zgomotos, trăgând guri mari de aer în piept.

– Copil prost ce eşti! i-a strigat Dante când şi-a recăpătat suflul. Tu n-ai nici un fel de instinct de autoconservare?

Floriana s-a holbat la el îngrozită. Trăsăturile lui erau contorsionate de frică.

– Dumnezeule, puteai să mori, fetiţă prostuţă! Nu-ţi dai seama că sub apă sunt pietre pe care nu le poţi vedea? Dacă te-ai fi lovit la cap ai fi murit pe loc. Asta vrei?

Ea a scuturat din cap, privindu-l cu ochii mari de uimire. Se aşteptase la admiraţie din partea lui, nu la furie. El a înotat nervos până într-un loc între stânci pe unde putea ieşi din apă în siguranţă, iar ea l-a urmat încet, dorindu-şi să poată dispărea pe fundul mării de unde să nu se mai ridice vreodată.

– E OK, i-a strigat el surorii lui, care s-a retras uşurată de lângă margine.

– Ce copil idiot, să se dea mare în felul ăsta! a exclamat Gioia furioasă. Putea să-l ducă pe Dante la moarte.

– Nu cred că a făcut-o intenţionat, i-a luat apărarea Damiana. N-a ştiut.

Dante şi Floriana s-au târât pe bolovani şi s-au aşezat unul lângă altul.

– Îmi pare rău, a spus Floriana cu voce scăzută. N-am vrut să te sperii.

– În viaţa mea n-am fost mai speriat ca acum.

El şi-a alungat furia cu o scurtă mişcare a capului şi a îmbrăţişat-o. Un zâmbet iertător i-a îmblânzit faţa.

– Promite-mi că n-o să mai faci niciodată aşa ceva.

– Promit, a răspuns Floriana.

Bărbia a început să-i tremure. A simţit cum inima îi revine la viaţă, ca un cauciuc dezumflat care se umple din nou cu aer, şi a început să plângă.

– Nu plânge, piccolina.

Dar umerii fetiţei au început să tremure, iar ea a izbucnit într-un hohot puternic.

– Hai, mica mea prietenă, îmi pare rău că am ţipat la tine. M-am speriat, asta-i tot. Am crezut că ai murit.

Floriana nu se putea opri. Rareori se lăsa pradă lacrimilor, dar acum obişnuitele ei metode de apărare nu mai funcţionau. Şi-a umflat pieptul, a ridicat bărbia, dar emoţiile îi erau prea puternice pentru o asemenea îmbărbătare stângace. Nu furia lui a fost cea care o făcuse să plângă, ci grija lui. Uitase cum e să fie preţuită.

După aceea, vara n-a mai părut că va ţine o veşnicie. Fiecare moment petrecut alături de Dante era plătit cu o senzaţie acută de pierdere, de parcă în clepsidră ar mai fi rămas doar câteva fire de nisip, semnalându-i Florianei că timpul era pe sfârşite. Nu mai trăia în raiul unei veri nesfârşite, pentru că un nor întunecat atârna la orizont, amintindu-i de efemeritatea anotimpului, apropiindu-se tot mai mult în fiecare seară, înghiţind acele fericite zile călduroase, până când ploaia a sosit, în sfârşit, pentru a-l purta pe Dante înapoi la Milano.

– O să ai grijă de Noapte Bună pentru mine, nu-i aşa? a întrebat-o el în vreme ce îşi lua rămas-bun.

– N-o să vin în grădina ta dacă nu eşti aici, i-a răspuns Floriana, luptându-se să-şi ţină în frâu amărăciunea.

Dante a luat-o în braţe şi a strâns-o.

– Dar o să spionezi de pe zid, nu-i aşa?

– Nu ştiu.

– Bineînţeles că o s-o faci.

– Când o să te întorci?

– Curând, i-a răspuns el, dar nu putea şti sigur.

– O să-mi fie dor de tine în fiecare zi.

– Ba n-o să-ţi fie. O să mă uiţi de cum o să plec. A lăsat-o jos. Să fii cuminte. Fără sărituri de pe stânci. Promiţi?

– Promit.

El a zâmbit, iar Floriana i-a răspuns cu un zâmbet lipsit de vlagă. Pe dinăuntru se simţea de parcă inima i s-ar fi umplut cu beton rece.

Damiana a încercat s-o liniştească, promiţându-i că se va întoarce curând împreună cu Giovanna, care era tare nerăbdătoare să le cunoască. Apoi a îmbrăţişat-o pe micuţa orfanella, dându-şi seama că are un nod în gât care o împiedica să mai spună ceva.

Costanza a simţit căldura cu care ei îşi luau la revedere, dar ştia că nu ei îi era destinată. Ea era doar tovarăşa Florianei, iar aceasta le devenise ca o soră.

Cele două fetiţe au mers încet prin ploaie, înapoi în oraş. Abia dacă au schimbat două vorbe, atât de grea era inima Florianei şi atât de plină de invidie era a Costanzei. Când au ajuns, în sfârşit, la răspântie, Costanza şi-a întrebat prietena dacă vrea să vină la ea acasă să se joace, dar aceasta a scuturat din cap. Voia să o ia la fugă pe plajă şi să-şi plângă durerea în mare. Aşadar, Costanza s-a grăbit spre casă, unde o aşteptau căldura inimii şi îmbrăţişarea mamei, în vreme ce Floriana a luat-o pe cărarea care ducea către plaja singuratică şi rece.

Vântul se înteţise, suflând în rafale deasupra ţărmului. Valurile se izbeau de stânci şi se repezeau pe nisip, spărgându-se la picioarele ei. Părul îi flutura şi îi biciuia obrajii. Stătea distrusă şi singură, lăsând ploaia să-i spele lacrimile. Acum înţelegea dragostea, cu toată durerea şi frumuseţea ei. Înţelegea că aceasta nu vine nicio-dată singură, fiind mereu însoţită de nedespărţita ei tovarăşă, tristeţea.

Instinctiv, ştia că nu poate fi altfel, aşa cum o monedă nu poate avea decât două feţe, dar nu o deranja. Agonia merita îndurată pentru sublimul sentiment al iubirii, căci, deşi Dante plecase, în sufletul ei îl iubea, iar acea trăire nu avea să dispară niciodată. O va purta cu sine pentru totdeauna. Şi îl va aştepta. Fie ploaie sau soare, ea va sta în faţa acelor uriaşe porţi negre şi, ca un câine credincios, va aştepta. Şi va exista plăcere în aşteptarea ei, pentru că va fi alinată de speranţă. Speranţa că el se va întoarce. Speranţa că n-o va uita.