capitolul 10

Devon 2009

În ultima zi a lunii mai, Rafa Santoro a ajuns la Polzanze. Un soare strălucitor l-a întâmpinat pe când cobora din Audi-ul închiriat, iar o briză răcoroasă şi-a trecut degetele nepăsătoare prin părul lui. A inspirat adânc, satisfăcut, şi a măsurat clădirea din priviri, cu un aer drăgăstos, de parcă şi-ar fi zis: „În sfârşit, acasă“.

Sosirea lui fusese îndelung aşteptată la hotel, iar micul hol cu lambriuri de lemn era plin de angajaţi. Jennifer şi Rose părăsiseră recepţia, Bertha îşi lăsase baltă îndatoririle, iar Heather se învârtea pe lângă uşa sălii de mese, buzele ei având o nuanţă de purpuriu neobişnuit de provocatoare. Jake stătea în mijlocul holului, în faţa măsuţei rotunde supuse la grele încercări sub greutatea unui somptuos aranjament floral cu crini, în vreme ce tatăl său se aşezase lângă şemineu, cu mâinile în buzunare şi o expresie preocupată pe chip. Tom, un tânăr din Cornwell care lucra împreună cu Shane, era deja afară, oferindu-se să care bagaje.

Fiind duminică, Clementine nu era la muncă, dar considerase că e sub demnitatea ei să piardă vremea prin salon precum o fană disperată, aşa că rămăsese singură în dormitor, impunându-şi să nu tragă cu ochiul de după draperie la noul artist. Pentru că nu-l văzuse încă, nu pricepea ce-i cu toată agitaţia.

Marina lua micul dejun împreună cu generalul, ascunzându-şi entuziasmul în spatele unei căni mari cu cafea, dar acum Shane traversa în grabă sala de mese pentru a-i spune că domnul Santoro sosise.

– Mulţumesc, Shane, a zis ea, ridicându-se. Jake este în hol?

– Împreună cu toţi ceilalţi, a răspuns el cu un chicotit.

– Care ceilalţi?

– Jennifer, Rose, Bertha...

O umbră de iritare a întunecat chipul Marinei. Era datoria lui Jake să se asigure că toţi îşi văd de treburile lor. I-a adresat generalului un zâmbet exasperat.

– Ar fi bine să mă duc şi să arunc pisica între porumbei.

– Şi eu sunt destul de curios, a spus bătrânul. Mi-ar plăcea să fiu un porumbel.

– Nu cred că a mai rămas vreun centimetru liber în hol – nici măcar pentru un porumbel foarte discret ca dumneata.

– Atunci o să aştept aici şi îmi poţi face cunoştinţă mai târziu. Cred că o să mă duc să citesc ziarele în bibliotecă.

– Ai zice că n-au mai văzut un bărbat chipeş până acum.

– Sunteţi cu toţii prea tineri ca să vă amintiţi de mine, a mai spus el râzând. Pe vremea mea eram, cum se spune, „o bunăciune“.

Când Marina a intrat cu paşi mari în hol, i-a găsit doar pe Jake şi Grey şi a intuit corect că Shane trebuie să-i fi avertizat pe toţi să se întoarcă la treburile lor. Tom tocmai intra pe uşă cărând două valize, urmat de Rafa, îmbrăcat lejer în jacheta lui maronie din piele întoarsă şi blugi, cureaua cu cataramă de argint strălucindu-i în talie. Marina l-a salutat cu căldură, iar ochii lui căprui s-au oprit asupra ei cu familiaritatea unui vechi prieten. Femeia le putea vedea, cu coada ochiului, pe Jennifer şi pe Rose întinzându-şi gâtul de după colţ ca două gâşte. Dar nici zâmbetul şi nici privirea nu i-au ezitat. Bărbatul avea o strălucire aparte care părea să lumineze întreaga încăpere şi să-i prefacă toate temerile în fire de praf neînsemnate. Trecuse atât de multă vreme de când nu mai reuşise să respire fără să-şi simtă pieptul încordat. Abia aştepta ca fiica ei vitregă să vină şi să-l cunoască; ştia că aceasta va fi încântată de alegerea ei şi acest gând o făcea să zâmbească şi mai larg.

– Dă-mi voie să ţi-i prezint pe Jake, managerul nostru şi pe soţul meu, Grey.

– Tată şi fiu?

– Da, a spus Grey.

– Semănaţi foarte mult.

– Nu sunt sigur dacă ăsta e un compliment, a spus Jake cu un rânjet.

Tatăl şi-a dat ochii peste cap.

– Tinerii din ziua de azi nu mai au pic de respect! Bun venit.

I-a întins mâna. Strângerea lui Rafa era fermă şi încrezătoare.

– E minunat să mă aflu aici, a spus el bucuros. N-am uitat cât de frumoasă e casa asta.

Marina radia de mândrie.

– Sunt atât de încântată că-ţi place.

– Cu siguranţă o s-o pictez.

– Iar noi o să punem tabloul undeva la vedere, a spus Grey.

– Presimt că o să avem o întreagă galerie, a spus Jake, nu fără o urmă de sarcasm.

– Am fi tare norocoşi, a adăugat Marina. Vrei o cafea sau preferi să-ţi vezi camera mai întâi?

– Mi-ar plăcea să-mi văd camera, a răspuns Rafa. Orice scuză e bună pentru a vedea mai mult din casa asta fantastică.

I-a zâmbit, iar ea nu s-a putut abţine să-i zâmbească la rândul ei cu un entuziasm copilăresc. Marina a observat cum colţurile gurii lui se ridică, făcându-i pielea de pe obraji să se încreţească în pliuri leonine şi s-a întrebat de ce Clementine nu apăruse încă pentru a face cunoştinţă cu el.

– Vino, lasă-mă să-ţi arăt.

Au trecut pe lângă recepţie, unde Rose şi Jennifer stăteau nemişcate, cu gurile înţepenite în rânjete prosteşti. Rafa a rupt vraja strângându-le mâinile şi prezentându-se. Cele două au fost luate prin surprindere de siguranţa şi de bunele lui maniere – majoritatea oamenilor li se adresau numai atunci când voiau ceva.

– E superb, a oftat Rose când el a dispărut la etaj, împreună cu Marina, Grey şi Jake.

– Nu se mai fac astfel de oameni în ţara asta, a spus Jennifer. Nu cunosc nici măcar un singur englez care să aibă şarmul lui.

– Şi accentul lui. Pe ăsta mi-ar plăcea să-l ascult pe perna mea.

– O Doamne, şi mie la fel.

Visarea le-a fost întreruptă de ţârâitul zgomotos al telefonului. Jennifer s-a grăbit să ridice receptorul. Când a auzit vocea familiară a părut uşor iritată.

– Oh, salut, Cowboy. Ştii că n-ar trebui să mă suni la muncă...

Marina l-a condus pe Rafa la ultimul etaj, unde o baie, un dormitor şi o sufragerie formau un aparta-ment confortabil.

– Toate astea sunt pentru mine? a întrebat el surprins.

– Păi, o să rămâi aici toată vara şi o să ai nevoie de spaţiu pentru a picta.

– Qué bárbaro!

S-a îndreptat către dormitor, unde îi Tom aşezase una dintre valize pe un raft, iar pe cealaltă alături, pe podea. În cameră se aflau un pat dublu uriaş, cu o ramă de lemn închisă la culoare, şi veioze elegante, puse pe noptierele pe care erau aşezate, ordonat, teancuri de cărţi.

– Grey alege materialele de citit, a spus Marina, observând că Rafa îşi arunca privirea pe cotoare.

– Edith Wharton, Nancy Mitford, P.G. Wodehouse, Jane Austen, Dumas, Maupassant, Antonia Fraser, William Shawcross.

– Crezi că o să mai ai timp să pictezi? l-a întrebat Grey, zâmbind cu mândrie în vreme ce Rafa citea cu voce tare numele autorilor săi preferaţi.

Rafa şi-a frecat bărbia.

– Nu sunt sigur. S-ar putea să nu mai ies niciodată din cameră.

– Ce noroc că ai la dispoziţie toată vara.

– Cred că o să-mi placă aici, a reflectat el, zâmbindu-i Marinei. Aveţi gusturi foarte bune, señora.

– Mulţumesc. M-am distrat teribil pregătind toate astea. A fost o provocare să păstrez ce era mai bun din vechea clădire şi să aduc ce are mai reuşit stilul modern, fără să schimb spiritul locului. Pe vremea când asta era o locuinţă privată, aici era etajul copiilor. Are o vedere splendidă spre mare.

A mers către fereastra dormitorului, s-a aşezat pe pervaz şi s-a uitat prin micile ochiuri de geam pătrate, fixate în plumb.

– Nu ţi-ar veni să crezi câte ochiuri de geam am fost nevoiţi să înlocuim.

Rafa şi-a sprijinit o mână de peretele de lângă ea şi s-a aplecat.

– Ador marea. Fiind crescut în pampas, consider că marea e o noutate încântătoare pentru mine.

– E frumos să adormi ascultând-o cum se izbeşte de stânci.

– Întotdeauna aţi locuit aici?

– Nu, am cumpărat casa acum optsprezece ani, dar am iubit-o ca pe un om.

– Are atât de multă personalitate. Am simţit-o din clipa în care am intrat. Trebuie să fie tare pretenţioasă, ca un alt copil.

Marina nu s-a obosit să-l corecteze. Majoritatea oamenilor presupuneau că cei doi copii ai lui Grey erau şi ai ei.

– Într-un fel e mai neajutorată, a spus ea cu blândeţe.

Încă o dată a simţit povara unei presimţiri întunecate apăsându-i sufletul, în vreme ce îşi amintea de ce se afla Rafa acolo şi cât de multe depindeau de el.

– Hai să-ţi arăt salonul, a intervenit Grey, iar artis-tul l-a urmat pe coridor, lăsându-i pe Jake şi pe Marina în dormitor.

– Încă nu sunt sigur de ce i-ai dat cele mai bune camere din casă, a spus Jake cu voce scăzută.

– Nu sunt cele mai bune. Camerele de la primul etaj sunt mai drăguţe.

S-a ridicat şi s-a întors cu faţa către el.

– Da, dar ăsta e un etaj întreg.

– E o mansardă.

– Dar dacă o să avem vreun cuplu care vrea să-l rezerve pentru luna de miere?

– Atunci o să aibă la dispoziţie camerele de jos. Avem douăzeci de camere, Jake, dintre care, până acum, mai puţin de jumătate sunt rezervate pentru vara asta.

– O să fim mai ocupaţi.

– Totul e relativ, Jake.

– E charismatic, dar nu sunt sigur cum o să umple el brusc hotelul cu pictori în devenire.

– Nu fi aşa negativist. Tu n-ai venit cu vreo idee mai bună.

– De fapt, eu şi tata o să pornim un club literar.

– Chiar aşa?

– Nu ţi-a spus?

– Nu.

– O să invităm autori celebri să vină aici şi să ţină prelegeri.

Marina a dat din cap, gânditoare.

– E o idee bună.

Tânărul a părut surprins.

– Da, este.

– Aţi abordat deja pe cineva?

– Nu. Dar o s-o facem în curând. Eu şi tata trebuie să punem totul la punct. Deocamdată e doar o idee.

– Păi, aţi face bine să vă grăbiţi, altfel n-o să mai aveţi un hotel în care să-i invitaţi să vorbească.

– Nu-i chiar atât de rău, nu-i aşa?

Marina a închis ochii şi a suspinat cu durere.

– E rău. Aş vrea să nu fie adevărat, dar este. Ne cufundăm în mocirlă.

– Doamne, nu ştiam că situaţia e atât de disperată.

– Bănuiesc că tatăl tău n-a vrut să te îngrijoreze.

– Poate că exagerezi.

– Aş vrea să fie aşa, dar nu exagerez. O să fac tot ce pot ca să păstrez locul ăsta. Nu-mi pasă cât de jos va trebui să mă cobor.

Bărbaţii s-au întors în dormitor tocmai când Jake ieşea pe coridor.

– Îţi place salonul?

– E fermecător, a răspuns Rafa. Şi îmi place felul în care aţi păstrat toate instalaţiile sanitare din vechea baie. E atât de englezesc.

– Uneori lucrurile vechi sunt mai bine făcute decât echivalentele lor moderne. Instalaţiile astea au rezistat aproape două sute de ani; unele dintre cele moderne rezistă doar doi ani, apoi încep să crape sau să aibă scurgeri, a explicat Grey.

– Cu siguranţă, l-a aprobat Rafa cu emfază.

– Te lăsăm să te împrospătezi, să-ţi aşezi lucrurile şi te aşteptăm afară, pe terasă. Să-ţi pregătesc ceva de băut? l-a întrebat Marina.

– Cafea, mulţumesc.

– O să te aştepte când eşti gata.

Cei trei au coborât, atenţi să nu vorbească despre artist cât încă se aflau pe scări, acustica funcţionând în aşa fel încât întregul hotel putea auzi conversaţiile purtate acolo. Rose şi Jennifer încă mai chicoteau în spatele biroului de la recepţie, în vreme ce Shane şi Tom tândăleau prin hol, aşteptând nou-veniţi care să-i cheme afară sau ca oaspeţii sosiţi deja să apară şi să ceară să fie îndrumaţi către garderobă sau către vreo altă parte din hotel, pentru că planul încăperilor era destul de confuz, iar clienţii se rătăceau deseori.

Marina l-a instruit pe Tom să-i spună lui Heather să vină cu câte o cafea pentru fiecare. Când au trecut prin camera de pictură, au salutat un cuplu de americani, veniţi pentru un weekend, care stăteau pe o canapea confortabilă, lângă extravagantul şemineu, şi beau ceai Earl Grey. Soţul Marinei a rămas în urmă pentru a le răspunde la întrebările despre istoria casei, lăsându-i pe Jake şi pe mama lui vitregă să îşi continue drumul către terasă.

Era o zi neobişnuit de senină, fără urmă de nor pe cer. Oceanul era calm şi părea aproape la fel de albastru ca Marea Mediterană. Marina s-a aşezat, lăsându-şi pentru o vreme privirea să-i rătăcească într-acolo, cu gândurile alunecându-i fără ţintă pe apa care se unduia uşor. Jake s-a oprit pentru a discuta cu chelnerii despre treburile zilnice, iar ea a rămas singură, să chibzuiască la situaţia grea în care se afla.

Pentru o clipă atenţia i-a fost atrasă de imaginea unei bunici care stătea liniştită cu nepoţelul ei în celălalt capăt al terasei şi jucau cărţi. Expresia Marinei s-a înmuiat uşor în vreme ce ofta blând. Bunica l-a lăsat pe copil să câştige, prefăcându-se supărată pentru pierduse. Băieţelul i-a zâmbit, cu obrajii roşii ca merele, şi i-a cerut să mai joace încă o dată. Bătrâna a amestecat cărţile cu răbdare, de parcă n-ar fi avut altă dorinţă decât să-şi petreacă dimineaţa distrându-l pe cel mic. Marina i-a invidiat şi a simţit un dor dureros care a forţat-o să-şi întoarcă privirea.

Jake i s-a alăturat în sfârşit, iar Grey şi-a făcut apariţia împreună cu Rafa. Ea şi-a alungat din minte imaginea bunicii şi a băieţelului, concentrându-se asupra lui Rafa, recunoscătoare pentru că îi fusese distrasă atenţia.

– Văd că mi-ai şi pus la dispoziţie culori şi hârtie, a spus el, aşezându-se.

– Nu ştiam de ce ai nevoie, dar mi-am permis să ghicesc, bazându-mă pe ustensilele cu care a lucrat Paul Lockwood anul trecut. Oaspeţii noştri o să aibă nevoie de materiale, deşi unii şi le vor aduce pe ale lor.

– Şi eu mi-am adus rezerve, dar mulţumesc.

Heather a ieşit, ducând o tavă cu ibrice de argint şi ceşcuţe frumoase. Unul dintre chelneri a ajutat-o s-o descarce, aşezând o farfurie cu biscuiţi în mijlocul mesei.

– Îţi sugerez să-ţi faci timp să vezi împrejurimile, a spus Grey. Pe aici sunt locuri frumoase în care să pictezi, iar Harvey cunoaşte toate locuinţele private şi hotelurile din apropiere, în caz că ai nevoie să-ţi duci elevii să lucreze altundeva. Anul trecut, Paul a petrecut mult timp în casele din jur, care au grădini chiar spectaculoase. S-a bucurat de diversitate şi sunt sigur că vecinii vor fi foarte încântaţi să te primească.

– Da, trebuie să profiţi de ocazia de a vedea cât mai mult posibil din Anglia. Partea asta a ţării este atât de frumoasă, iar noi cunoaştem mulţi oameni care au locuinţe într-adevăr drăguţe.

– O să vă urmez sfatul şi o să văd cât mai multe posibil.

– Harvey o să fie ghidul tău, a spus Marina hotărâtă. Nimeni nu e mai potrivit decât el.

În acel moment, Clementine şi-a făcut apariţia, purtând un caftan turcoaz care îi atârna larg peste pantalonii albi, mulaţi. Părul îi era prins neglijent în vârful capului şi nu era machiată, de parcă s-ar fi decis să nu arate ca şi cum ar fi făcut vreun efort pentru artistul care părea să le fi înflăcărat deja pe toate angajatele.

– Ah, Clementine, dragă, vino să faci cunoştinţă cu Rafa Santoro, a spus Grey, întâmpinând-o cu entuziasm, într-o încercare subconştientă de a o înveseli.

Rafa s-a răsucit şi a dat cu ochii de fata pe care o întâlnise cu câteva săptămâni în urmă, în cafeneaua Black Bean. Clementine l-a recunoscut pe dată şi s-a înroşit. Brusc îşi dorea să se fi dat cu rimel, să-şi fi periat părul, să se fi dat cu parfum, să nu fi purtat pantalonii albi sau caftanul, iar anxietatea a explodat în interiorul ei. Nu ştia unde să se mai ascundă de ruşine.

Rafa s-a ridicat, i-a ignorat mâna întinsă şi a sărutat-o pe obraz cu degajare, aşa cum era obiceiul în ţara lui.

– Bună din nou.

– V-aţi cunoscut deja? a întrebat Marina surprinsă.

– Da, după ce am venit aici să te cunosc, am dat o raită prin oraş. M-am întâlnit cu fiica ta în cafeneaua Black Bean.

– Nu ne-ai spus, a intervenit Grey.

– N-am ştiut cine e, tată, a explicat Clementine, ruşinea ei transformându-se într-o atitudine defensivă.

Nu intenţionase să pară atât de neprietenoasă. Şi-ar fi dorit să zâmbească, dar se simţea stângace. Cum de nu s-a obosit să întrebe mai multe despre artistul care urma să petreacă vara la ei? De ce se încăpăţânase să nu manifeste nici cel mai mic interes? Acum arăta pur şi simplu ca o proastă.

– M-ai făcut să cumpăr o negresă, a spus el. O negresă nesăbuită.

– Sună bine, a spus Jake.

– A fost bună.

– Vino şi stai cu noi, a zis Marina, în timp ce chelnerul le-a adus încă un scaun. Clementine ar fi vrut să deruleze toată scena şi s-o ia de la capăt, dar nu-i mai rămânea decât să se aşeze şi să continue aşa cum începuse, stângace şi încordată. Şi-a încrucişat braţele la piept, dorindu-şi ca toţi ceilalţi să vorbească între ei.

– Nu-mi vine să cred că vă cunoaşteţi deja, a continuat Marina.

– Nu prea ne cunoaştem, a spus Clementine. I-am spus să cumpere o negresă şi asta a fost tot.

A dat din umeri nepăsătoare, dar nu uitase cum se repezise înapoi la birou pentru a-i spune Sylviei că e îndrăgostită şi nici cât fusese de sigură că nu-l va mai vedea vreodată. Ei bine, el era acolo, iar ea nu era în stare decât să îl privească încruntată.

Marina nu pricepea îmbufnarea fiicei ei vitrege faţă de cel care era, probabil, cel mai atrăgător bărbat care pusese vreodată piciorul în colţul lor de Devon şi a încercat s-o facă să se relaxeze.

– Clemmie adoră să călătorească, nu-i aşa, Clemmie? A fost prin toată India. De asta e aici, lucrează ca să-şi câştige banii necesari pentru a se întoarce acolo.

– Cred că cea mai bună formă de educaţie e călătoria prin lume, a spus Rafa. Totuşi, recunosc că n-am fost niciodată în India.

Acesta ar fi trebuit să fie semnalul lui Clementine că trebuie să intervină în discuţie, dar ea a rămas deoparte, lăsându-şi mama vitregă să umple tăcerea în locul ei.

– Nici eu, deşi felul în care Clementine vorbeşte despre ţara asta, când vorbeşte despre ea, îmi stârneşte dorinţa de a merge acolo.

I-a zâmbit fetei cu bunătate, dar Clementine n-a putut scoate decât un mormăit.

A privit-o pe Marina sporovăind cu voioşie şi a oftat. Încă un bărbat prins în mrejele mamei ei vitrege.

– Admir oamenii care vorbesc limbi străine, a spus Grey. Eu am încercat să-i încurajez pe Jake şi pe Clementine să înveţe franceza, dar nici unul dintre ei n-a prins-o foarte bine.

– Asta pentru că franceza e o limbă inutilă, a excla-mat Jake. Se vorbeşte doar în Franţa şi în câteva insu-liţe îndepărtate.

– Pun pariu că tu vorbeşti franceza, i-a spus Marina lui Rafa.

– Odată ce cunoşti o limbă latină, îţi e uşor şi cu celelalte. Am crescut vorbind italiana cu părinţii mei, spaniola cu prietenii, iar engleza am învăţat-o la şcoală. Am prins şi un pic de franceză pe drum, dar n-o ştiu prea bine. Dar mă pricep de minune să blufez.

– Părinţii tăi sunt italieni? a întrebat Marina.

– Atât de mulţi argentinieni sunt italieni, a răspuns el. Tatăl meu a părăsit Italia pentru Argentina imediat după război. Familia mamei locuia în Argentina de câteva generaţii.

– Se zice că este un minunat amestec de culturi, a spus Grey.

– Este, a încuviinţat Rafa. Dar nu avem tradiţia pe care o aveţi aici, în Europa. E fascinant să te plimbi pe străzile Londrei şi să-ţi închipui cum arătau pe vremea infamei dinastii Tudor. Mărturisesc că am fost în Turnul Londrei unde, aproape toată dimineaţa, am stat pur şi simplu şi am asimilat istoria asta bogată a voastră. A fost un timp petrecut cu folos.

Au continuat să stea de vorbă. Clementine li s-a alăturat, relaxându-se încet-încet, pe măsură ce Rafa parcă ar fi inclus-o intenţionat în discuţie, cu toate că părea mai interesat de Marina. Tânăra se întreba dacă tatăl ei observase că soţia lui flirtează sau era atât de obişnuit încât nici nu-l mai deranja. Bănuia că el era fericit doar pentru că ea era fericită, nu conta cu ce preţ. Mulţumirea Marinei avea pentru soţul ei o importanţă capitală.

– Clemmie, de ce nu-i arăţi lui Rafa împrejurimile? a sugerat Marina. Nu ai treabă azi, nu-i aşa? S-a întors către Rafa. Deja ai văzut cafeneaua Black Bean, cu siguranţă unul dintre punctele de atracţie din Dawcomb, aşa că ar putea fi interesant să mai explorezi un pic ţinutul alături de un ghid care ştie drumul.

– Unul care n-are pic de interes pentru Devon, a adăugat Jake cu răutate. Clemmie nu ascunde faptul că urăşte tot ce înseamnă Devon.

– Nu-i corect! a exclamat Marina. Clemmie nu urăşte Devonul. Doar se concentrează pe India.

– Poate că entuziasmul meu va fi molipsitor, a spus Rafa, iar ochii i-au sclipit către Clementine aşa cum o făcuseră în cafenea.

Ea şi-a simţit pieptul explodând de fericire.

– Ce zici? Vrei să fii ghidul meu?

Clementine i-a zâmbit fără să vrea. Era imposibil să nu răspunzi afirmativ la amabilitatea lipsită de inhibiţii a lui Rafa.

– Sigur, dacă vrei.

Marina a observat cum chipul fetei se deschide precum o floare a soarelui. Şi-a dorit ca ea să zâmbească mai des; chiar era foarte frumoasă când zâmbea.