capitolul 11

După ce şi-au terminat cafelele, Grey i-a sugerat lui Clementine să înceapă turul, astfel încât să se poată întoarce la timp pentru prânz.

– Du-l cu maşina, aşa o să se poată orienta.

– Arată-i plaja, a propus Marina. E o zi atât de frumoasă, vă puteţi plimba încoace şi încolo cu picioarele în apă.

– Să-l duci neapărat la Wayfarer, a adăugat Jake.

Clementine a pufnit nervoasă.

– O să-mi fac singură planul, mersi frumos.

– Poţi să împrumuţi maşina mea, a spus Grey.

– Da’ Mini-ul ce are?

– Păi, e puţin cam mic.

Clementine s-a întors către Rafa.

– Crezi că un Mini e prea mic?

El a dat din umeri.

– Tu eşti şefa. Dacă aţi fi fost bucătari, aţi fi stricat tortul.

Marina a început să râdă.

– Că mare dreptate ai! Hai, să-i lăsăm să-şi vadă de treabă. Ne vedem la ora unu.

– Mă rog. Mă duc să mă schimb, Rafa. Ne întâlnim în hol peste cinci minute.

Clementine i-a lăsat pe terasă şi a descoperit că, odată ce s-a văzut singură în dormitorul ei, a reuşit să respire din nou.

– O, Doamne! a exclamat ea în faţa oglinzii din baie. E delicios. E chiar mai delicios decât mi-l aminteam. Şi m-a ţinut minte.

Şi-a dat cu rimel pe gene, apoi şi-a ascuns cearcănele cu fard corector.

– Chiar nu ştiu de ce mă mai obosesc. Adică, nu s-ar uita niciodată la mine. Nu-i aşa? Şi probabil că are deja o prietenă. De obicei, bărbaţii de felul ăsta sunt luaţi.

S-a parfumat cu apă de toaletă Penhaligon’s Bluebell. Oftând melodramatic, a observat cum entuziasmul îi colorează obrajii cu o nuanţă trandafirie.

„Ce-o să zică Sylvia când o să-i spun că argentinia-nul pe care credeam că n-o să-l mai văd vreodată a venit să-şi petreacă vara cu noi? Să fie Soarta? Să-mi fie destinat să mă îndrăgostesc şi să trăiesc fericită până la adânci bătrâneţi?“

Şi-a schimbat pantalonii albi cu o pereche de blugi şi a ales o cămaşă Jack Wills albastră cu pătrăţele, pe care a pus-o peste un tricou alb. Nu-şi dăduse cu ojă unghiile de la picioare ca să poată purta şlapi, aşa că şi-a pus în schimb o pereche de tenişi Nike, foarte lejeri. Şi-a lăsat părul cum era, nedorind să pară că s-ar fi străduit prea mult. Totuşi, când şi-a făcut apariţia în salon, Marina nu s-a lăsat înşelată şi i-a zâmbit cu subînţeles. Clementine a remarcat că şi obrajii mamei sale vitrege purtau aceeaşi nuanţă trandafirie şi i s-a făcut milă pentru iluziile femeii. Dacă Rafa era puţin mai sus pe lanţul trofic decât Clementine, el era pe un cu totul alt lanţ trofic faţă de Marina, fiind mult mai tânăr. Nu ar fi vrut să se umfle în pene, dar trufia tot i s-a strecurat în suflet.

Atât Jennifer, cât şi Rose erau în hol, încercând să dea impresia că ar avea o treabă oficială pe acolo, dar fără să păcălească pe nimeni. Cu genele lor lungi şi expresiile tâmpe, păreau două vaci curioase, dându-şi coate în vreme ce se învârteau încet în jurul aranjamentului cu flori de crin.

– Bine, sunt gata. Să mergem, a spus Clementine, ridicând cheile maşinii.

– Abia aştept, a zis Rafa, urmând-o afară.

Se opri în faţa Mini Cooperului, bucuroasă că rămăseseră doar ei doi.

– Eşti sigur că nu te deranjează maşina mea? l-a întrebat, descuind vehiculul cu ajutorul telecomenzii.

– E o maşinuţă fermecătoare. De ce să mă deranjeze?

– Picioarele tatei sunt prea lungi pentru ea.

– Tatăl tău e foarte înalt. Eu nu sunt.

– Păi, avem noroc, nu-i aşa?

– Pe ziua de azi, da.

Clementine s-a suit la volan, strângând în grabă paharele goale de cafea, ambalajele de ciocolată şi revistele care se adunaseră pe locul din dreapta. Le-a aruncat în spate şi i-a potrivit scaunul lui Rafa astfel încât să-i lase mai mult loc pentru picioare. El s-a aşezat, şi Clementine a simţit brusc furnicături pentru că braţele aproape că li s-au atins peste frâna de mână.

– Acum să trecem la partea distractivă, a spus ea, răsucind cheia în contact şi apăsând un buton de pe bord.

Capota s-a retras încet, scăldându-i în lumina soarelui; briza adia uşor prin maşină înlăturând mirosul de piele caldă şi orice urmă de nervozitate a lui Clementine. Fără familia ei care s-o stingherească, se simţea tot mai încrezătoare.

– Nu-i aşa că-i plăcut?

– Este, cu siguranţă. Deci, încotro mai întâi?

– O să te duc într-un tur magic al misterelor.

– Pare palpitant.

– Este. Marina poate să te ducă pe plajă, iar tata poate să te conducă prin împrejurimi ca să te familiarizezi. Jake te poate lua la Wayfarer. Dar eu n-o să te duc în nici unul dintre locurile astea. Nu, eu o să te duc într-un locşor de taină al meu, care nu interesează pe nimeni altcineva din ţinutul ăsta în afară de mine.

– Ziceau că nu-ţi place Devon.

– Aveau dreptate, a răspuns ea, conducând pe aleea mărginită de rododendroni roz. Nu-mi place Devonul lor, dar eu am propriul Devon secret care îmi place foarte mult şi pe care o să ţi-l arăt, dacă-mi promiţi că nu mai spui nimănui.

– Promit.

Clementine i-a aruncat o privire, iar el i-a răspuns cu un zâmbet.

– S-ar putea chiar să vrei să-l pictezi cândva.

Au străbătut cu maşina drumurile în serpentină, mărginite de frunze colorate într-un verde fosforescent şi de hasmaţuchi albe, delicate. În aer pluteau miresmele naturii ce revenea la viaţă, iar gardurile vii erau însufleţite de piţigoi albaştri şi de sticleţi. Cu părul fluturându-le în vânt şi cu un sentiment de bucurie provocat de imaginea şi de mirosul mării, cei doi au stat de vorbă cu degajarea unor vechi prieteni. El i-a povestit despre dragostea pentru cai şi despre partidele de călărie de care se bucura în pampasul argentinian; despre orizontul întins şi plat care strălucea precum chihlimbarul în lumina muribundă a sfârşitului de zi şi despre răsăritul la început de primăvară, când pământul e învăluit de ceaţă. I-a povestit despre iepurii de câmp care se joacă în iarba înaltă şi despre aroma gardeniilor care întotdeauna îi aminteşte de casă. I-a mai povestit despre mama lui, care mereu îi poartă de grijă, chiar şi acum când are mai bine de treizeci de ani, despre tatăl lui, trecut în nefiinţă, pe care încă îl mai jeleşte şi despre fraţii lui, de care îl despărţeau atâţia ani încât abia dacă îi cunoştea.

Când au ajuns la destinaţie, Clementine se simţea un alt om. Obişnuita ei atitudine defensivă fusese alungată de entuziasmul lui, iar în loc rămăsese un sentiment tot mai puternic de încredere. Rafa o făcuse să uite de sine cu istorioare despre viaţa lui în Argentina, iar ea îl ascultase cu luare-aminte, cu inima umplându-i-se de compasiune – şi de mirare, pentru că el alesese să i se destăinuiască.

Clementine a parcat lângă o poartă aflată la marginea unui câmp şi au coborât. Sub ei, în capătul falezei, se ridica o bisericuţă frumoasă, având o clopotniţă cu turnuleţe şi un acoperiş de ardezie cenuşie.

– Am ajuns, l-a anunţat ea. Nu pare cine ştie ce...

– O, dar este. E casa uitată de Dumnezeu.

Ea a zâmbit, încântată că şi lui îi plăcea.

– Ai mare dreptate. Exact asta e, casa uitată de Dumnezeu şi nu-i aşa că pare tristă, părăsită?

S-au căţărat peste poartă şi au coborât dealul. Iarba era înaltă şi deasă, presărată cu piciorul-cocoşului de un galben aprins, care lucea în soare. Albine grase bâzâiau în jurul florilor, iar o pereche de fluturi zbura pe lângă ele într-un dans senzual. Când s-au apropiat, Rafa a văzut că ferestrele erau acoperite cu scânduri. Într-adevăr, biserica arăta tristă şi părăsită.

– Nimeni nu vine aici. Toată lumea a uitat-o. De pe drum, nici nu se vede. Eu am remarcat-o de pe mare, pe vremea când eram copil şi veneam cu tata la pescuit. Cumva m-a atras. De cum am putut să conduc, am găsit-o. O să te duc în interior.

– Se poate intra?

– Se zice că cine are voinţă are şi putinţă. Hai.

S-a grăbit să înconjoare biserica până în spate, unde câteva trepte duceau în jos, către o uşiţă săpată în piatră.

– Asta trebuie să fi fost intrarea din spate pentru pitici, a spus ea chicotind. Sau poate că oamenii erau foarte scunzi acum câteva sute de ani.

– Cât de veche crezi că e?

– Păi, înăuntru sunt mormintele unor oameni care au murit în secolul al XIII-lea.

– Increíble! a exclamat el cu răsuflarea tăiată.

Clementine a împins uşa, care s-a deschis cu un geamăt grav. În interior aerul era rece şi umed. Au lăsat uşa larg deschisă ca să intre lumina şi au început să urce pe o scară de piatră în spirală, ce ducea în corpul principal al clădirii. Acesta ar fi fost cufundat în beznă, dacă n-ar fi existat găurile din acoperiş şi cele câteva scânduri de la ferestre care putreziseră, mâncate de umezeală, şi se desprinseseră din ramele lor. S-au oprit tăcuţi şi s-au uitat în jur.

În ciuda frigului, locul părea nefiresc de cald, de parcă aerul însuşi ar fi fost făcut din ceva moale. Altarul era învelit cu tradiţionala pânză albă, şi o vază acoperită de mucegai trona goală pe mijlocul lui. Băncile din lemn de stejar, înnegrite de vreme, erau rânduite cu grijă, iar pe podeaua din piatră de sub ele încă mai rămăseseră câteva pernuţe brodate cu cruciuliţe. Pe masa de lângă intrarea principală se afla un teanc de cărţi verzi pentru rugăciune, în vreme ce, vizavi, o perdea purpurie de catifea separa naosul de o mică anexă în care cristelniţa din piatră stătea uscată.

– E ca şi cum ar fi terminat slujba şi ar fi plecat, încuind pentru totdeauna uşa în urma lor, a spus Clementine.

Rafa s-a aşezat pe scaunul organistului şi a început să cânte câteva note. Sunetele lipsite de armonie au răsunat între ziduri, tulburând doi porumbei care îşi făcuseră cuib sub grinzi.

– Dumnezeule, dezacordată mai e orga asta! a exclamat Clementine, ducându-şi mâinile la urechi.

Stătea în balconul corului, format din două rânduri de bănci aşezate faţă în faţă, înaintea altarului.

– Ştii să cânţi? l-a întrebat ea.

– Nu. Nu se vede?

– Credeam că orga sună groaznic, nu tu.

El s-a ridicat.

– Şi, ce faci aici singură când vii?

– Nimic. A ridicat din umeri. Mă plimb şi citesc inscripţiile de pe pietrele de mormânt. Numele sunt minunate. Stau în faţa lor şi mă întreb dacă tot ce-a mai rămas din ei se află sub picioarele mele sau dacă sufletele lor sunt în vreo altă dimensiune, dincolo de ce putem simţi noi. Mi-ar plăcea să cred că există un rai.

Rafa a mers către o lespede mare, care ieşea în evidenţă între celelalte prin mărimea şi claritatea cuvintelor gravate pe ea.

– Archibald Henry Treelock, a citit el.

– Grozav nume, Archibald.

– Ce crezi c-o fi făcând Archibald acum?

– Mintea îmi spune că dragul de Archibald nu e nimic altceva decât ţărână. Dar inima îmi zice că e în rai, dansând cu soţia lui, Gunilda.

– Cred că inima ta are dreptate. Cel puţin, asta-mi spune şi mie sufletul. Nu cred că tatăl meu e praf şi ţărână. Cred că bătrânul lui corp e îngropat în pampas, dar că sufletul lui e în altă parte. Şi-a rotit privirea prin biserică, coborându-şi vocea. Poate că acum e aici, cu noi, în casa uitată de Dumnezeu.

– Până acum eu nu m-am întâlnit cu moartea. Ambele perechi de bunici încă mai trăiesc, din păcate. Părinţii mamei mele sunt tare obositori, dar, spre norocul meu, locuiesc foarte departe, aşa că nu-i vizitez niciodată.

– Unde stau?

– În Scoţia, cu mama.

El s-a uitat la ea un timp, încruntându-se.

– Scuze, nu pricep. Mama ta locuieşte aici, cu tine, nu?

– Nu, Marina nu e mama ea. Doamne fereşte! Nu, mama mea locuieşte în Edinburgh, cu cel de-al doilea soţ al ei, Martin, care e un prost. Marina e mama mea vitregă.

– Credeam că e...

– Majoritatea oamenilor cred asta. Dar nu ştiu de ce. Nu semănăm deloc.

– Nu, nu semănaţi.

– Eu semăn cu mama, ceea ce e păcat pentru că ea nu-i vreo frumuseţe. Am fost învăţată că frumuseţea vine din interior şi am ales să cred asta.

A scos un râs sec.

Rafa s-a aventurat pe treptele care duceau către amvon.

– Marina are copii?

– Nu. Nu poate avea copii. E un punct sensibil, aşa că să n-aduci vorba vreodată.

– Înţeleg.

El şi-a pus mâinile pe marginea amvonului, ca şi cum ar fi fost un vicar gata să-şi înceapă predica. Părea să aibă o expresie gravă pe chip.

– Eu şi Jake suntem persoanele cele mai apropiate de ideea de copii pe care le va avea vreodată.

– Nu pari foarte înţelegătoare.

– Aşa uşor de citit sunt? Ea a pufnit uşor. Suntem foarte diferite, eu şi ea.

– Câţi ani aveai când ţi-a devenit mamă vitregă?

– Trei – şi am crezut că a venit să mi-l fure pe tata.

Rafa a coborât scăriţa şi s-a aşezat în faţa ei. Faţa lui arăta atâta compasiune încât Clementine a simţit un mic junghi în piept. Nu intenţionase să dezvăluie atât de multe despre ea însăşi.

– Înţeleg, a spus el şi i-a atins braţul.

Felul în care a atins-o şi umbrele care îi făceau chipul să pară atât de serios au convins-o că, într-adevăr, o înţelegea.

– Mulţumesc, a fost singurul răspuns care i-a venit în minte.

El i-a zâmbit cu blândeţe.

– Vino, hai să ieşim din nou la soare. Cumva e o plajă dedesubt? Mi-ar plăcea la nebunie să văd marea.

Şi-a pus mâna pe spatele ei şi a condus-o pe lângă altar, către scara îngustă pe care intraseră. Biserica era locul ei secret, iar ea era ghidul lui, şi totuşi, în acea clipă, a simţit că el are grijă de ea. S-a lăsat pradă noului sentiment, simţindu-se feminină, aşa cum nu o mai făcuse până atunci. De ce îşi deschisese sufletul în faţa unui străin, nu ştia. Poate tocmai pentru că era un străin, fără idei preconcepute despre ea sau despre familia ei. Sau poate pentru că era ceva intim în ochii lui căprui şi blânzi, care o trăgea afară din cochilia ei, câştigându-i încrederea.

Au ieşit la soare ca o pereche de vampiri, clipind în lumină. Florile de piciorul-cocoşului străluceau ca nişte mici scântei, iar aerul mirosea puternic a viaţă, după izul putred al mucegaiului din interiorul bisericii. Au inspirat adânc cu satisfacţie şi au lăsat razele calde să le mângâie feţele. Dedesubt, marea era calmă, lovind stâncile într-un ritm leneş, de parcă ar fi fost pierdută în visare. Au coborât spre plajă. Cândva pe acolo fusese o potecă, dar acum era acoperită de ferigi şi de rugi. Clementine era uşurată că se îmbrăcase în blugi, spinii sfâşiindu-i pantalonii şi nu carnea.

Au râs şi au sporovăit tot drumul până jos. O dată sau de două ori Rafa a ajutat-o, când rugii deveniseră prea lacomi şi îşi înfăşuraseră tentaculele spinoase în jurul gleznelor ei.

– Toate astea pentru o plajă, a exclamat el, eliberând-o.

– Dar nu e doar o plajă oarecare. E chiar superbă.

– Se pare că nimeni n-a mai trecut pe-aici de mul-tă vreme.

– N-a trecut – nici eu n-am trecut. Am văzut-o din barcă, dar niciodată n-am încercat să ajung la ea pe jos.

– Atunci ar trebui să facem o cărare astfel încât să ne putem întoarce aici ori de câte ori vrem şi să nu fim înghiţiţi de plante.

Gândul de a veni aici deseori, împreună cu Rafa, a făcut-o să-i crească şi mai mult sufletul de bucurie. Aveau înainte toată vara, iar ea va fi fericită să-i arate fiecare colţişor din Devon.

În cele din urmă, cărarea s-a deschis într-un banc de nisip care se întindea spre o plajă galbenă, izolată. De pe mare îi păruse superbă, dar acum că se afla acolo, Clementine a descoperit, spre marea ei încântare, că era chiar mai frumoasă decât şi-o imaginase. Faptul că nici tatăl ei şi nici Marina nu o revendicaseră îi dădea o şi mai mare senzaţie de bucurie. Asta avea să fie plaja ei, sub biserica ei, iar ea n-o vă împărţi cu nimeni altcineva decât cu Rafa.

– N-o să le spui şi altora despre descoperirea noas-tră, nu-i aşa? Nu vrem să vină tot ţinutul aici, pe ca-pul nostru.

El şi-a pus mâinile în şolduri şi a privit pe deasupra oceanului.

– N-o să mai spun nimănui. E spectaculoasă. A inspirat adânc, umflându-şi nările. În sfârşit, am ajuns, a mai adăugat el, iar felul în care a spus-o a făcut-o pe Clementine să creadă că vorbise pentru sine.

Au coborât spre mare. Rafa şi-a scos pantofii, suflecându-şi blugii. Inspirată de entuziasmul lui, a făcut şi ea acelaşi lucru. Apa era rece, dar el a insistat să se plimbe pe toată lungimea golfului. Valuri micuţe se rostogoleau spre mal, fiecare dintre ele înfăşurându-le gleznele în spumă albă, înainte de a se retrage pentru a face loc următorului. Pantalonii lui Rafa au devenit tot mai întunecaţi pe măsură ce se uda tot mai mult, până când umezeala i-a ajuns la genunchi. El a râs nepăsător, ridicând din umeri binedispus.

– Dacă aş avea un slip, m-aş arunca în apă.

– Hai s-o facem, i-a sugerat ea.

El a privit-o surprins.

– Hai să ne aruncăm în mare.

– Dacă te arunci tu, mă bag şi eu.

Ea a chicotit agitată.

– OK.

Cu inima bătându-i nebuneşte, a alergat un pic pe plajă, s-a dezbrăcat de blugi şi de cămaşă, rămânând în faţa lui doar în tricou şi chiloţi roz cu floricele.

Rafa şi-a dat capul pe spate şi a râs de îndrăzneala ei.

– Qué coraje, nena!

– Sper că ăsta e un compliment.

– Este. Ai curaj!

– Păi, nu mă lăsa să stau aici. Hai!

El i s-a alăturat pe nisipul uscat, apoi şi-a dezbră-cat curajos blugii, jacheta şi cămaşa, aruncându-le lângă ale ei.

– Eşti gata?

Clementine abia a apucat să-i admire corpul atletic, îmbrăcat doar într-o pereche de boxeri Calvin Klein, că el a şi fugit în apă, gâfâind zgomotos din pricina frigului. Tânăra l-a urmat veselă, minunându-se de incredibila întorsătură pe care o luaseră lucrurile şi care îi adusese împreună în felul ăsta extraordinar.

S-au zbenguit, râzând şi stropindu-se unul pe altul. Odată ce s-au obişnuit cu apa, aceasta nu li s-a mai părut rece. Au înotat puţin în larg, astfel încât valurile să-i ridice şi să-i coboare ca pe nişte balize.

– Eşti foarte curajoasă, a spus el pe un ton admirativ.

– Doar pentru că tu mi-ai băgat ideea în cap.

– Dar n-ai ezitat. Ţi s-a părut o nimica toată să sari în apă.

– Păi, ce pot să spun? Sunt genul ăsta, i-a zâmbit ea jucăuş.

– Îmi place genul ăsta.

– Nu avem prosoape, dar e soare. Ne putem usca pe plajă. Pun pariu că niciodată n-ai mai intrat într-o mare atât de rece.

– Aici greşeşti. Marea din Chile e mult mai rece decât asta. E imposibil să stai în apă prea mult, asta dacă îndrăzneşti să intri.

– Mi-ar plăcea să văd America de Sud.

– Marina zicea că plănuieşti să te întorci în India.

– Ador India, dar nu trebuie să merg neapărat acolo. Vreau doar să scap de aici.

– De ce?

– Nu ştiu ce vreau să fac. Mă tem să-mi încep restul vieţii. Dacă pot călători, îl pot evita.

– Călătoria e viaţă.

– Dar nu e responsabilitate. Se presupune că ar trebui să încep o carieră şi să devin „adultă“. Problema e că nu vreau.

– Atunci nu eşti obligată.

– Tata e de altă părere.

– Trebuie să faci ce vrei tu. Dacă îţi place să călătoreşti, atunci ar trebui să vezi lumea. Nu cred că e atât de important să te ridici la nivelul aşteptărilor altora. Până la urmă, e viaţa ta şi nu ştii cât te mai poţi bucura de ea.

– Uite, ăsta e un gând morbid.

– Poate, dar te ajută să te concentrezi. Trebuie să-ţi găseşti calea, Clementine, chiar dacă se întâmplă să nu fie cea pe care familia ta şi-a imaginat-o pentru tine.

– Lucrez în Dawcomb ca să economisesc suficienţi bani încât să pot pleca undeva, oriunde.

– Oriunde, dar nu aici.

El i-a zâmbit.

– Ştiu, par atât de nerecunoscătoare.

– Nu te cunosc îndeajuns de bine încât să ştiu dacă eşti nerecunoscătoare. Dar cunosc natura umană destul de bine încât să ştiu că niciodată n-o să fii fericită trăindu-ţi viaţa pentru alţii. Trebuie s-o iei pe drumul tău şi să te lămureşti singură.

– Eşti foarte înţelept, Rafa.

– Mulţumesc, Clementine. Acum cred că ar trebui să ieşim pentru că nu-mi mai simt degetele de la picioare.

S-au aşezat pe nisip ca să se usuce, iar Clementine a putut aprecia cât de bine făcut era şi cât de chipeş arăta, cu părul ud atârnându-i pe frunte. Părea de necrezut că ea era acolo, lângă el, udă ca un peşte, râzând de parcă ar fi fost prieteni de-o veşnicie. Într-un târziu, chiar dacă nu erau încă uscaţi complet, s-au îmbrăcat şi au mers înapoi la maşină. Clementine nu se simţea prea confortabil cu lenjeria intimă udă pe sub haine, însă n-ar fi ratat partida aceea de înot pentru nimic în lume.

Au mers înapoi spre Polzanze, comentând reacţiile de care urmau să aibă parte când aveau să le spună tuturor că au fost să înoate.

– Eu o să fiu dată afară din slujba de ghid al tău, a spus Clementine.

– Eu o să fiu dat afară din slujba de artist.

– Ba nu, n-o să fii.

– Nu crezi?

– Atâta vreme cât nu le duci pe băbuţe pe căi greşite.

– Băbuţe?

– Elevele tale.

– Ah, por supuesto, elevele mele. Şi-a frecat bărbia. Cât de bătrâne sunt?

– Foarte bătrâne. Clementine a râs. Dar se pare că sunt foarte amuzante. Sunt teribil de excentrice. Au fost aici anul trecut şi Marina încă mai vorbeşte despre ele.

– Tu n-ai fost aici anul trecut?

– Bineînţeles că nu!

El a scuturat din cap.

– Nu, prostul de mine. Erai undeva, oriunde, dar nu aici.