capitolul 15

Clementine n-a fost surprinsă când Joe a intrat în birou. Îl tot evitase, nerăspunzându-i la telefon, dar ştia că era doar o chestiune de timp până când el va veni în persoană să o caute. Stând în faţa lui, Clementine a avut acea tristă senzaţie că se trezeşte dintr-o reverie şi dă cu ochii de anosta realitate a vieţii de zi cu zi. Oricât ar fi visat ea la Rafa, adevărul era că acesta nu era de nasul ei. S-a uitat la Joe, necioplit şi banal ca atâţia alţi bărbaţi pe care îi găseşti în barurile şi cafenelele din Anglia, şi s-a întrebat dacă numai la atât se putea aştepta. Oare era sănătos să ţintească stelele când niciodată n-avea să atingă vreuna?

– Bună, Joe, a spus, ascunzându-şi vinovăţia în spatele unui zâmbet artificial.

– Unde-ai fost? N-ai băgat de seamă că am încercat să te sun?

– Îmi pare rău. Chiar a fost agitaţie la hotel. A venit noul artist, iar Submarina a avut nevoie de ajutorul meu. Am avut treabă până peste cap.

Joe n-a părut convins.

– Ai fi putut măcar să mă suni.

– Ştiu. Am crezut că o să înţelegi. A scotocit în poşetă după luciul de buze. E clar că te-am subestimat. Greşea-la mea.

Deodată el a părut pierdut şi s-a scărpinat în cap. Cum de reuşise, după un schimb de replici atât de scurt, să-l facă pe el să se simtă vinovat?

– Ne putem întâlni diseară?

– Mă tem că nu. Mergem cu barca tatei. Nu ştiu când o să ne întoarcem.

– Vino şi rămâi peste noapte.

– Nu, Joe. Ţi-am spus, în momentul ăsta e nevoie de mine la hotel.

El părea exasperat.

– Dar când? Se presupune că avem o relaţie.

– Bine, atunci. Mâine-seară.

Dar şi-a regretat vorbele imediat ce le-a rostit.

Sylvia stătea la biroul ei, ascultând fiecare cuvânt. După plecarea lui Joe, şi-a pus jos pila de unghii şi s-a întors către Clementine.

– E băiat bun, Joe ăsta. Nu ştiu ce-i cu tine!

Clementine şi-a aşezat coatele pe masă, lăsându-şi bărbia în palmă.

– E atât de banal în comparaţie cu Rafa.

– Când o să ţi se ridice ceaţa de pe ochi, Rafa o să fie la fel de banal. Bărbaţii sunt bărbaţi, oricum te-ai uita la ei.

– Nu, Rafa e diferit.

– Asta am crezut şi eu despre Richard şi despre Jeremy, şi despre Benjamin... şi despre nenumăraţi alţii. Întotdeauna se termină cu o dezamăgire pentru că, până la urmă, Superman al tău e doar un bărbat în chiloţi. La fel de plin de nevoi, la fel de pretenţios, la fel de egoist ca oricare alt bărbat din lume.

– Eşti atât de cinică.

– Am trăit mai mult decât tine, iubito.

– Eu îmi păstrez visul.

– E făcut din săpun, prostuţo.

Clementine a oftat.

– Şi ce să fac? Nu-l iubesc pe Joe.

– Îl placi?

– După vreo două pahare de votcă la Dizzy Mariner e chiar fermecător.

– Nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard.

Clementine a strâmbat din nas.

– Ce are de-a face cu Joe?

– Nu vrei să sfârşeşti singură. Eu l-am primit înapoi pe Freddie doar pentru că văicărelile lui sunt tare plicticoase.

– Dar ăsta-i un compromis atât de tragic.

– Uite cine vorbeşte! Dacă nu-l iubeşti pe Joe, dă-i papucii. A dat din umeri. Tu te agăţi de el. Întreabă-te: de ce?

Telefonul a sunat şi Sylvia a răspuns. Clementine a dus tăviţa cu corespondenţă la dulapurile cu dosare. În vreme ce strecura fiecare scrisoare la locul potrivit, se gândea la vorbele Sylviei. Sigur, avea dreptate. Dacă nu-l iubea pe Joe, de ce încă mai era cu el? Oare era atât de nesigură încât prefera un bărbat mediocru în locul singurătăţii? Şi totuşi, sufletul ei aspira la mari înălţimi. Gândurile i se înălţau printre aştri, iar inima îi tânjea după focul alb al marii iubiri.

Când a terminat şi-a dat seama că, pentru prima dată, îndosariase corect fiecare scrisoare. Animată de ceva ce nu putea identifica, s-a hotărât să facă ordine în toate dosarele, unul câte unul, până când toate vor fi la locul lor. Era o treabă grea, pentru că îşi petrecuse ultima lună îndesând foile pe unde încăpeau, fără să se gândească măcar o dată la momentul când trebuia să le găsească din nou.

Domnul Atwood s-a întors de la o vizionare şi a găsit podeaua plină cu hârtii. A rămas cu gura căscată la vederea dezordinii.

– Ce Dumnezeu se întâmplă?

– Ştiu, a răspuns Clementine calm. Şi eu sunt un pic şocată. Întrebaţi-o pe Sylvia, nu ştiu ce m-a apucat. Dar recunosc că, vreme de săptămâni, am pus hârtiile în dosarele greşite.

Domnul Atwood nu ştia dacă să fie supărat sau recunoscător. Şi-a dres vocea.

– Păi, presupun că ar trebui să fiu mulţumit că le pui acum, până să vină Polly şi să dea peste haosul tău.

A păşit cu grijă peste insuliţele de documente.

– Când termini, am o treabă pentru tine.

– Încă un cadou pentru doamna Atwood?

El a părut jenat.

– Vino în biroul meu şi să nu dureze toată ziua.

A dispărut înăuntru şi a închis uşa în urma lui.

Clementine i-a surprins privirea Sylviei şi a rânjit.

– De ce nu dă cărţile pe faţă şi nu spune că e pentru amanta lui?

– O secretară bună se face că nu vede.

– Cine e?

– Cineva cu mult prost gust şi fără simţul mirosului.

Clementine a râs.

– El nu pute, nu-i aşa?

– Tu ce crezi? A făcut o grimasă. Genul ăla de piele întotdeauna miroase... ăă... a ouă.

– Bleah!

– Am avut partea mea de iz de ouă şi nu e plăcut. Totuşi, e bogat şi probabil că o răsfaţă cu cadouri. Unele femei ar face orice pentru cadouri. Şi-a scos pila de unghii şi a oftat din greu. Of, ce lucruri am făcut eu pentru cadouri...

– Hai să n-ajungem acolo, Sylvia.

– Ai dreptate. Hai să nu.

Odată ce toate documentele şi scrisorile au fost îndosariate aşa cum trebuie, în ordine cronologică, iar cele vechi, nefolositoare, au fost aruncate, Clementine a făcut un pas înapoi pentru a-şi admira munca. Avea un neobişnuit sentiment de mândrie.

– Gata, am terminat, a declarat ea, întorcându-se la birou în pas săltat.

– Bravo ţie, a spus Sylvia. Sunt surprinsă. Nu credeam că eşti în stare să faci o treabă ca lumea.

– Nici eu.

– Acum ai face bine să te duci şi să vezi ce vrea să-i cumpere Casanova iubitei lui.

– Abia aştept să-i cheltui banii. Orice buget mi-ar da, eu o să cheltui dublu!

Clementine a fost dezamăgită să afle că treaba ei era să-l însoţească pe domnul Atwood la un magazin de bijuterii, ca să aleagă o brăţară.

– E aniversarea căsătoriei noastre, a explicat el, cu un aer cam ciudat.

– De câţi ani sunteţi căsătoriţi? a întrebat ea când intrau în tăcuta încăpere a magazinului de bijuterii Nadia Goodman, aflat pe bulevard.

– Prea mulţi ca să-i mai număr, a răspuns încordat bărbatul. La vârsta mea, te opreşti din socotit.

O vânzătoare frumuşică le-a adus o tăviţă cu brăţări de aur şi i-a zâmbit Clementinei.

– Acum, care îţi place? a întrebat domnul Atwood.

Ea a ales un lanţ de aur cu safire.

– Să vă ajut, a spus vânzătoarea. Gata, e o culoare aşa de drăguţă pe pielea dumneavoastră.

– Este, nu-i aşa? a fost de acord Clementine. Tati e atât de generos.

I-a zâmbit domnului Atwood.

– Nu sunt sigur în privinţa verdelui, a contrazis-o el.

– Dar o ador!

El i-a ignorat privirea inocentă afişată teatral. Era clar că se distra pe seama lui.

– Scoate-o, a izbucnit el.

Vânzătoarea a desfăcut-o cu un aer confuz.

– Ce-aţi zice de albastru? a sugerat ea veselă.

– Ador albastrul, s-a alintat Clementine.

Domnul Atwood a cerut să i se arate o altă tavă. Când vânzătoarea s-a dus în spatele magazinului, el s-a repezit la Clementine.

– Termină cu prosteala! Am o reputaţie în oraşul ăsta, să ştii.

– Doar vă tachinam.

– Ei bine, termină!

– Oricum, ce culoare i se potriveşte soţiei dumneavoastră?

El a ezitat.

– Roşu.

– Atunci hai să aruncăm o privire la rubine. Sunteţi foarte generos.

– Ştiu. Trebuie s-o îndulcesc pe domniţă.

– O, va fi dulce, n-aveţi grijă.

Clementine a reuşit să se abţină câtă vreme s-au uitat la brăţările de aur cu rubine. Erau foarte frumoase. Totuşi, nu se credea în stare să se culce cu un bărbat care miroase a ouă, oricâte brăţări de aur i-ar fi cumpărat. S-a gândit la Joe şi l-a imaginat cumpărându-i bijuterii, dar deşertăciunea acestui gând a convins-o că nici o cantitate de giuvaieruri nu poate înlocui dragostea adevărată.

Într-un târziu, au ales cadoul şi au aşteptat în vreme ce vânzătoarea îl împacheta într-o cutie roşie cu auriu şi îl lega cu panglică.

– Norocoasă doamna Atwood, a spus Clementine, gândindu-se, de fapt, cât de ghinionistă era.

– Într-adevăr, a încuviinţat evaziv bărbatul.

– Costă cinci sute de lire, vă rog, domnule, a spus vânzătoarea, zâmbindu-i lui Clementine. Este ziua dumneavoastră?

– Nu, a răspuns tânăra. E doar mulţumit de mine.

– Ah, a zis vânzătoarea

Domnul Atwood i-a dat cartea de credit.

– Mulţumesc.

– Şi eu îţi mulţumesc, tati, a spus Clementine, luând punga de pe tejghea.

I-a dăruit cel mai dulce zâmbet al ei, pe care vânzătoarea l-a interpretat greşit drept afecţiune sinceră.

Domnul Atwood a tras aer în piept pe nările umflate, şi-a tastat PIN-ul, apoi a bătut darabana pe geamul tejghelei, nerăbdător să iasă din magazin cât mai repe-de posibil.

Clementine a râs tot drumul de întoarcere la birou, lucru care l-a înfuriat şi mai tare pe şeful ei.

– Vă tachinez, a repetat ea. Dacă n-aţi fi atât de serios, nu mi s-ar mai părea la fel de amuzant.

– Dacă nu i-aş fi dator tatălui tău pentru toţi clienţii pe care mi i-a trimis, te-aş concedia pentru insubordonare.

– De fapt, mă iubiţi. Ştiu că aşa e. Doar că nu vreţi să recunoaşteţi cât de amuzantă mă consideraţi.

– Nu te consider deloc amuzantă, Clementine, a pufnit el, făcând-o pe fată să râdă şi mai tare.

În acea seară s-a întors la Polzanze cu un mers vioi. Rafa era pe terasă, bând ceai împreună cu Marina, Grey şi patru băbuţe, despre care Clementine a presupus că erau cele patru pictoriţe de anul trecut. La vederea artistului inima i s-a umplut de bucurie. Toţi vorbeau în acelaşi timp, izolaţi în voioşia lor. Nici n-au observat-o venind spre ei.

Când a ajuns la masă, tatăl ei şi-a ridicat privirea.

– Ah, Clementine. Vino şi stai cu noi.

– Nu le-ai cunoscut pe doamnele mele, nu-i aşa? a intervenit Marina.

Clementine s-a uitat la feţele întrebătoare şi a zâmbit doar pentru că Rafa era cu ochii pe ea. Dacă n-ar fi fost el, ar fi evitat întâlnirea cu totul. Marina i le-a prezentat pe toate, iar Clementine le-a strâns mâinile. Era recunoscătoare pentru că tatăl ei înghesuise un scaun între el şi Rafa, aşa că nu trebuia să-şi piardă timpul vorbind cu ele.

– Deci, cum ţi-a mers azi? a întrebat Rafa, distrăgând-o de la conversaţia generală care se reînsufleţise.

Clementine s-a lăsat scăldată în căldura ochilor lui. Avea un fel atât de intens de a o privi, de parcă ea ar fi fost singura femeie din lume cu care el îşi dorea cu adevărat să stea de vorbă.

– Şeful meu m-a dus la cumpărături ca să-l ajut să aleagă o brăţară pentru nevasta lui. Deşi noi toţi ştim că ea n-o s-o vadă vreodată.

– Ah, are o amantă? a spus Rafa.

– Da, cu toate că nu-mi închipui cum l-ar putea dori cineva.

– Fiecare buruiană îşi are umbra ei.

– Ăsta-i miracolul vieţii, a zâmbit ea. Norocos, nu?

– Mergem cu barca în seara asta?

– Bineînţeles, s-a înviorat Clementine, deşi era conştientă că nu pot merge doar ei doi, ea nefiind sigură cum funcţionează ambarcaţiunea tatălui ei. Va trebui să-l întreb pe tata, a continuat, împungându-l cu cotul pe Grey, care s-a întors.

Bărbatul s-a întors.

– Da, draga mea?

– Ne duci pe mine şi pe Rafa cu barca în seara asta?

Chipul lui Grey s-a luminat de uimire.

– Ce idee bună! E o seară superbă pentru aşa ceva. A privit în zare apele liniştite şi cerul senin. Putem merge la Golful Tâlharilor, să pescuim nişte crabi. Ce zici?

Clementine nu avea decât amintiri neplăcute legate de pescuitul de crabi în Golful Tâlharilor, de statul pe stânci, plictisită de moarte, în vreme ce Jake şi tatăl ei aruncau în mare bucăţi de şuncă legate cu sfoară. Găleata plină de crustacee îi repugna, cu toate acele fiinţe căţărându-se unele peste altele, încercând zadarnic să scape. Dar gândul de a-şi petrece apusul în singurătatea liniştită a golfului, doar ei trei, era foarte atrăgător.

– Grozavă idee, a răspuns ea, sigură că poate îndura câţiva crabi pentru plăcerea de a sta un timp cu Rafa.

Tocmai când Clementine se bucura de romantismul excursiei ce avea să vină, Marina s-a aplecat peste masă.

– Am auzit cumva cuvântul „crabi“?

– Da, a răspuns Grey. Mă gândeam să-l duc pe Rafa pe mare. Să-i arăt Golful Tâlharilor şi câţiva crabi.

– De ce nu le luaţi şi pe doamnele mele cu voi? E loc în barcă.

Clementine abia dacă a putut să-şi ascundă oroarea. Uluită, vedea cum mama ei vitregă îi sabotează planul.

– Doamnă Leppley, v-ar plăcea să mergeţi cu barca lui Grey în seara asta?

Ochii Veronicăi s-au deschis larg.

– Mi-ar plăcea la nebunie, a spus ea, bătând din palmele ei mici. Ce încântător!

– Am auzit eu bine ceva despre o barcă? a interve-nit Pat.

– Cu siguranţă aţi auzit, a spus Grey. Îl duc pe Rafa la pescuit de crabi.

– Atunci contaţi pe mine. Nimic nu e mai bun ca o partidă de pescuit crabi pentru a-ţi stârni pofta de cină. Aveam de gând să fac o plimbare pe faleză, dar asta sună mult mai distractiv.

Pe Clementine a cuprins-o deznădejdea. Rafa nu părea deloc dezamăgit.

– Niciodată n-am mai prins un crab până acum, a spus el, la care doamnele au izbucnit în râs, iar Pat s-a oferit să-i arate cum se face.

Măcar celelalte două au refuzat. Grace a declarat că mai degrabă face o baie lungă şi fierbinte şi citeşte, în vreme ce Jane a spus că preferă să se plimbe prin grădini, având în vedere că suferă de rău de mare. Clementine s-a uitat ameninţător la mama ei vitregă, sigură că aceasta îi ruinase intenţionat seara. „Nu-l poate avea, aşa că nu vrea să-l am nici eu“, s-a gândit ea furioasă. „Ei bine, am toată vara la dispoziţie. Un pas înapoi n-o să mă abată din drum.“

Marina s-a oferit să o însoţească pe Jane Meister la un tur al grădinilor, pe care bătrâna l-a acceptat cu recunoştinţă, dispărând în dormitor pentru a-şi lua un şal. Marina l-a urmărit pe Rafa plecând împreună cu Clementine, Grey, doamna Leppley şi doamna Pitman, ştiind că îşi înfuriase fiica vitregă – dar ce altă soluţie ar fi avut? Dacă fata nu învăţase până atunci că să sari în pat cu un bărbat nu e cea mai deşteaptă cale de a-l cuceri, atunci trebuia s-o forţeze să se abţină. Marina cunoscuse bărbaţi asemenea lui Rafa – înainte de a-l întâlni pe Grey, avusese partea ei de aventuri amoroase. Erau obişnuiţi ca fetele să se dea peste cap de dragul lor, să se culce cu ei, apoi se descotoroseau de ele când acestea încetau să mai reprezinte o provocare. Dar nu-i spune toate astea; Clementine credea că ea ştie mai bine. Marina era nevoită să privească de pe margine, incapabilă să ajute.

Clementine stătea între cele două bătrâne, în maşina cu care mergeau spre chei. Doamna Leppley mirosea a trandafiri şi a pudră de talc. Doamna Pitman era extrem de vioaie, dându-i înainte cu propriile ei aventuri pe mare. Rafa stătea în faţă, cu Grey, ascultându-i poveştile cu mare atenţie. Clementine s-a întrebat dacă el chiar era interesat sau doar se purta politicos. Dacă era vorba de cea de-a doua variantă, era un foarte bun actor.

Au ajuns în port, iar Grey a parcat maşina. Shelton era un sătuc liniştit, dar în acea seară se revărsase pe malul apei. Erau acolo copii care mâncau îngheţată şi tinere sporovăind lângă cărucioare. Câţiva bătrâni stăteau pe bănci, bucurându-se de soare şi de priveliştea oceanului. Pescăruşii plonjau în căutare de mâncare, ciondănindu-se pentru resturile lăsate în urmă de adulţi nepăsători şi de copii poznaşi. Marinari cu feţe aspre îşi făceau de lucru pe lângă bărcile lor, în vreme ce pescarii se întorceau cu mici capturi. Clementine se binedispuse fără să vrea şi o luă înainte către barca tatălui ei, care îi aştepta legată în siguranţă de un bolard.

Doamna Pitman a fost peste măsură de încântată la vederea ambarcaţiunii, botezată, pe bună dreptate, Marina. Nu avea nimic special, dar, judecând după vocea ei profundă şi exclamările extaziate, ai fi zis că tocmai dăduse cu ochii de Lady Moura5.

– O, aşa mai zic şi eu. Ce barcă uluitoare! Şi-a pus mâinile în şoldurile viguroase şi a zâmbit apreciativ. Ce noroc cu vremea şi cu marea atât de calmă! O să avem parte de o călătorie minunată.

– E adorabilă, a încuviinţat Veronica, legându-şi eşar-fa de mătase în jurul gâtului. O să stau lângă cabină, ferită de vânt.

– Dacă vrei să te fereşti de vânt, Veronica, ar fi mai bine să stai înăuntru.

– Şi să ratez toată distracţia? Nu, o să stau ghemuită. Mă pricep să mă fac mică.

– Atunci, toată lumea la bord, a spus Grey.

Rafa a sărit jos şi s-a întors pentru a le ajuta pe doamne. Clementine a remarcat felul în care le privea când ele îl luau de mână şi săreau pe punte. Zâmbetul îi era seducător, ochii, profunzi, la fel ca atunci când se uita la ea. Şi-a aşteptat rândul, apoi i-a întins mâna. A simţit căldura pielii lui şi felul în care atingerea lui îi provoca furnicături în tot corpul. A râs jenată, de parcă furnicăturile s-ar fi văzut prin haine.

– Fratele tău mi-a zis că nu-ţi plac bărcile, a spus el.

– Habar n-am despre ce vorbeşte, a răspuns calm, nevrând ca Rafa să afle că el era singurul motiv pentru care se apropiase măcar de o barcă. Ce să nu-ţi placă?

El a ridicat din umeri.

– Răul de mare?

– Am descoperit că dacă îmi ţin privirea pe linia orizontului mă simt mai bine.

S-a aşezat pe banca din spate, lângă Pat. Veronica stătea cât mai aproape de cabină cu putinţă. Clementine a sperat că Rafa va veni şi va sta lângă ea, dar el a sărit din nou pe chei ca să ajute la dezlegatul parâmelor. Admirându-i vigoarea mişcărilor, l-a urmărit cum se lasă pe vine şi trage de ele pentru a le elibera. Părea obişnuit cu munca fizică, iar Clementine şi l-a imagina lucrând cot la cot cu tatăl său, în pampas. Grey a pornit motorul, iar Rafa a împins barca, apoi a sărit în ea.

– Voi, fetele, păreţi a sta confortabil, a comentat el vesel, în vreme ce barca uruia uşor, ieşind din port.

– Nu mi s-a mai spus „fată“ de foarte multă vreme, a chicotit Pat. Uraa, am pornit! Nu-i aşa că-i frumos?

– E foarte jucăuş, a spus Veronica.

– Sue McCain l-ar plăcea, a mai adăugat Pat, privindu-l cum i se alătură lui Grey la cârmă. Argentinianul ei era un amant teribil de priceput.

– Nu mă îndoiesc, a încuviinţat Veronica. Diferenţa dintre latini şi englezi stă în sentimentele pe care le au faţă de femei. Latinii iubesc femeile. Englezii preferă să stea cu alţi bărbaţi, ăsta fiind şi motivul pentru care, în ţara asta, avem atâtea cluburi destinate exclusiv bărbaţilor.

– Adevărat? s-a băgat Clementine, brusc interesată.

– Soţul meu preferă sportul în locul femeilor. Asta nu înseamnă că nu-i plac femeile, dar dacă ar fi după el, ar sta pe terenul de golf, cu amicii lui, a spus Pat.

– Rafa se pricepe grozav să flirteze, a spus Clementine, tânjind să vorbească despre el, dacă nu putea vorbi cu el.

– Toţi sunt aşa, a zis Veronica.

– O, da, Sue McCain mi-a spus că vorbitul cu femeile e un sport naţional în Argentina.

Clementine s-a simţit descurajată.

– Credeţi că la fel e şi Rafa?

– Nu, nu cred, a spus Veronica, observând roşeaţa care tocmai se întinsese pe obrajii fetei. Cred că e foarte bun la suflet. Altfel de ce şi-ar bate capul cu nişte băbăciuni caraghioase ca noi?

– Aşa e, a încuviinţat Pat. Se preocupă de toată lumea. Cred că pur şi simplu e unul dintre acei bărbaţi, oarecum neobişnuiţi, cărora le plac oamenii?

– Pe bune? Credeţi? s-a înveselit Clementine din nou. Se vede în ochii lui, empatizează. E un tip spiritual, nu eşti de acord, Veronica?

– Cu siguranţă.

Odată ce barca a ajuns în larg, a căpătat viteză. Grey l-a lăsat pe Rafa la cârmă şi a dispărut înăuntru, de unde s-a întors cu pături.

– Se poate face destul de frig, a spus el, dându-le femeilor. Aşa, vreţi să vedeţi cât de tare poate merge bătrânica asta?

Pat a chiuit de bucurie, în vreme ce Veronica s-a pitit după cabină, ţinându-şi bine eşarfa.

– O, da, aşa se merge, a strigat Pat, acoperind uruitul motorului. Îmi aminteşte de perioada în care am traversat Atlanticul cu micuţa mea Angel. Doamne, grea călătorie a mai fost aia, vă spun. În apele alea nu-ţi faci de cap!

Entuziasmul ei era molipsitor, iar Clementine a râs şi ea.

– Povesteşte-i cum aproape ai fost mâncată de rechin, i-a cerut Veronica, iar Pat n-a aşteptat să i se spună de două ori.

În sfârşit s-au apropiat de ţărm, intrând încet în Golful Tâlharilor. Era întuneric acolo, în umbră, şi linişte, afară din bătaia vântului. Soarele tocmai coborâse, dând cerului o nuanţă palidă de roz flamingo.

– Nu-i aşa că-i superb? a oftat Veronica, ieşind din colţişorul ei.

– Vă şi puteţi închipui tâlharii care îşi aduceau prada aici, ca s-o ascundă în peşterile astea, a spus Rafa, alăturându-li-se.

– Las-o-ncolo de pradă, tinere, urmează să prinzi un crab, a spus Pat.

– Ce facem după ce-l prindem?

– Îl punem la loc, a spus Clementine cu un aer de cunoscător. Asta dacă nu e mare şi gustos, caz în care o să-l mâncăm la cină.

– Fugiţi, crabi! Fugiţi! s-a prefăcut Rafa că strigă înspre apă.

– N-o să ajute la nimic. Se dau în vânt după şuncă, a spus Grey.

– Le vine de hac propria lăcomie, a continuat Pat.

Grey a condus ambarcaţiunea cât mai aproape cu putinţă de plaja cu pietricele, apoi a oprit motorul şi a coborât ancora. Rafa n-a pierdut vremea, s-a descălţat, şi-a suflecat blugii şi a sărit în apă. Aceasta îi ajungea până la jumătatea gambei.

– Vii, Clementine?

– Ce-i cu tine? Pur şi simplu nu poţi rezista în faţa apei, nu-i aşa?

El a râs.

– Poate că are de-a face cu tine.

– Nu pot să mă prefac că-mi place să mă ud. Dar, să-i dăm drumul.

A zvârlit pătura deoparte, scoţându-şi tenişii.

– Te car eu, s-a oferit el, întinzând braţele.

– Sunt prea grea, a protestat ea.

– Ai încredere în mine, am cărat viţei mai grei ca tine.

– Păi, bine atunci. Dar dacă sunt grea, nu lăsa să ţi se vadă pe faţă.

S-a aşezat în braţele lui. Rafa s-a făcut că se împiedică, chipul strâmbându-i-se într-o grimasă.

– Of, potoleşte-te, nebunule! a râs ea.

– Cred... că... o... să... trebuiască... să... te... scap. S-a împleticit către plajă unde a lăsat-o jos. Alţi doritori? a întrebat el, zâmbindu-le lui Pat şi Veronicăi.

– Cred că o să mă descurc singură, a răspuns Pat. Un pic de apă nu strică!

– Eu o să stau în barcă şi o să mă uit, a spus Veronica.

Grey i-a turnat un pahar de vin.

– Am sendvişuri cu somon afumat, a spus el. Vom sărbători imediat ce vom prinde câţiva crabi. Acum, Clemmie, le arăţi tu cum se face?

Tânăra a uitat de aversiunea ei faţă de crabi şi a legat cu aţă o bucăţică de şuncă, de parcă ar fi făcut asta toată viaţa. Rafa a rămas lângă ea când Clementine a aruncat nada în apă.

– Seamănă oarecum cu pescuitul, i-a spus fata. Aştepţi până când simţi o smucitură, pe urmă îl tragi încet la mal.

Rafa a pregătit găleata şi după doar un minut sau două, ceva a tras de fir.

Inima Clementinei a tresărit.

– O, Doamne, am prins unul. Tată, am prins unul!

– Bravo!

– Cred că e unul mare. A tras de fir, ridicând din apă un crab mare şi negru. E uriaş!

– Uau! Primul meu crab, a spus Rafa.

„Şi al meu la fel“, s-a gândit Clementine.

– Nu aşa repede, piratule! Ăsta e crabul meu. L-a aruncat în găleata cu apă. Acum, ia o bucată de sfoară, ceva şuncă şi vezi dacă poţi prinde unul la fel de mare ca al meu. E o competiţie.

– Şi câştigătorul?

Bărbatul a ridicat sprâncenele cu subînţeles.

– Poate să-l mănânce, a replicat Clementine.

– Eu mă gândeam la ceva mai distractiv.

– La ce?

– Nu-ţi spun acum.

– Haide!

– Să vedem cine câştigă. Dacă eu sunt ăla, s-ar putea să-mi revendic premiul fără să mai întreb.

5 Iaht privat, lansat în 1990, când era pe locul 9 în lume ca mărime, aflat în proprietatea omului de afaceri saudit Nasser Al-Rashid (n.red.)