capitolul 16

În vreme ce soarele se cufunda încet în mare, Rafa şi Clementine stătea unul lângă altul pe plaja cu pietricele, aruncându-şi în apă bucăţile de şuncă legate cu sfoară. Râsetele lor se loveau de stânci, împletindu-se cu ţipetele pescăruşilor care le dădeau roată cu lăcomie, sperând să capete ceva de mâncare. Pat era o veterană a pescuitului de crabi, având în vedere că în copilărie îşi petrecuse vacanţele în Cornwall. Când şunca nu atrăgea crustaceele suficient de repede, ea îşi vâra mâna în apă şi le prindea cu degetele goale, ridicându-le triumfătoare pentru ca toată lumea să le poată vedea. Veronica urmărea totul din barcă, cu paharul de vin aproape gol. Înfăşurată într-o pătură, bucurându-se de frumuseţea golfuleţului şi de glumele tovarăşilor săi, ea aplauda cu un chiot de încântare fiecare crab prins.

Grey se uita la fiica lui. Trecuseră mulţi ani de când reuşise ultima oară s-o atragă pe barca lui. Întotdeauna detestase crabii şi pescuitul, considerând oceanul un loc plicticos. Dar acum, văzând-o cu Rafa, ai fi zis că fusese crescută pe mare. Mânuia cu dexteritate firele, le trăgea cu încredere şi descâlcea crabii cu calm. Fusese nevoie de şarmul unui străin chipeş ca s-o determine să urce în barcă, dar nu conta. Important era că ieşise în larg, se bucura de ceea ce avea Devonul mai bun de oferit şi împărţea plaja cu tatăl ei.

Clementine a simţit forţa privirii lui Grey şi s-a întors. Când s-a uitat în ochii lui, bărbatul i-a zâmbit. Nu era obişnuitul lui rânjet vesel, ci unul meditativ, cu o urmă de mândrie în el. Ea i-a răspuns tot cu un surâs, uimită de afecţiunea lui. Apoi şi-a îndepărtat privirea şi s-a concentrat asupra firului care începuse să tremure. Cu toate astea nu se gândea la crabul pe care tocmai îl prindea, ci la chipul blând al tatălui ei. Nu-şi putea aminti ultima dată când el o privise în felul acela.

Când găleţile li s-au umplut, au sărbătorit bând vin şi mâncând sendvişurile cu somon afumat.

– Deci, cine a câştigat? a întrebat Clementine, ridicându-şi găleata.

– Tu, a răspuns Rafa.

– Eşti sigur?

– De ce-o laşi să câştige atât de uşor? a întrebat Pat, muşcând cu poftă din sendviş.

– Pentru că sunt un gentleman.

– Deci nu o să-ţi revendici premiul fără să întrebi? a spus Clementine, un pic dezamăgită.

– Pentru că sunt un gentleman, a repetat el cu un zâmbet care a făcut-o să i se strângă inima.

– Şi care e premiul meu?

– Admiraţia.

A luat-o de talie, a tras-o lângă el şi a sărutat-o pe obraz. Pat a izbucnit în râs, în vreme de Veronica privea cu interes cum înflorea tânăra iubire.

Grey şi-a ridicat paharul pentru un toast.

– Pentru o seară minunată alături de prieteni, a spus el. Dar acum trebuie să ne întoarcem. În curând o să se întunece.

Rafa s-a aşezat iar la cârmă, dar Clementine nu s-a supărat. Veronica şi Pat erau un duo teribil de amuzant, iar cele trei au râs tot drumul de întoarcere în port.

– Măi să fie, cred că sunt un pic ameţită, a spus Veronica, luând mâna lui Rafa şi păşind pe chei.

– Îţi face bine, Veronica, a spus Pat. Din cauza asta trăiesc francezii atât de mult. Este de la vinul ăla pe care-l beau.

– E ca şi cum pământul s-ar mişca în sus şi în jos, nu vi se pare? a continuat Veronica, ţinându-se de braţul lui Rafa pentru a-şi menţine echilibrul.

– Daţi-mi voie să vă însoţesc până la maşină, a sugerat el, punându-şi mâna peste a ei.

– Eşti un bărbat foarte drăguţ.

– Mulţumesc.

– Puţini tineri ar fi la fel de atenţi. Ştii, când eşti june nici nu-ţi închipui c-o să ajungi bătrân. Dar ţi se întâmplă oarecum pe neaşteptate şi, nici una, nici două, te pomeneşti că eşti unul dintre vârstnicii pe care mai degrabă îi dispreţuiai.

– Eu niciodată nu i-am dispreţuit pe bătrâni, a spus el, conducând-o cu blândeţe de-a lungul cheiului. Îi iubesc pe vârstnici. Au trăit multe în viaţă, au trecut prin multe întâmplări şi sunt plini de înţelepciune.

– Pari mult mai bătrân decât eşti în realitate, Rafa.

– Ştiu. Sunt un moş în corpul unui tânăr. Într-o zi trupul o să ajungă din urmă mintea şi atunci o să mă simt împlinit.

– Nu te simţi împlinit?

– De fapt, simt că nu-mi găsesc locul, s-a destăinuit el.

– Asta n-are nimic de-a face cu faptul că eşti prea bătrân pentru vârsta ta. Aşadar, de ce crezi că se întâmplă să te simţi aşa?

– Pentru că sunt dezrădăcinat, doamnă Leppley.

– Te rog, spune-mi Victoria. Toţi suntem dezrădăcinaţi, Rafa, până când ne găsim sufletul-pereche. Bănuiesc că, până acum, nu ţi l-ai găsit pe-al tău.

– Nu, încă mai caut.

Ea i-a zâmbit cu drag.

– O s-o găseşti şi când se va întâmpla asta, toate o să se aşeze la locul lor, iar tu n-o să te mai simţi dezrădăcinat.

– Sunt sigur că ai dreptate.

– Sunt o pasăre bătrână care a văzut multe.

– Dumneata ţi-ai găsit sufletul-pereche?

– Da. Soţul meu s-a îndrăgostit când m-a văzut dansând.

– Pun pariu că erai o dansatoare superbă.

– Niciodată n-am fost o Margot Fonteyn, dar eram bună. Asta-i tristeţea bătrâneţii, trebuie să accepţi că sunt lucruri pe care nu le mai poţi face. Dar îmi iubesc soţul şi am mulţi nepoţi, iar astea sunt lucrurile pe care le preţuiesc acum. Nu pantofii de balet.

– Familia e totul, a încuviinţat el cu hotărâre.

– O, da, este.

Veronica a oftat.

– Sunt binecuvântată.

S-au întors la Polzanze binedispuşi. Pat le recita poezii amuzante în vreme ce maşina cotea pe alee. Era aproape întuneric. Lumini licăreau la ferestrele caselor de pe drum şi pe cerul acoperit cu stele, dar nici una nu era la fel de primitoare ca acelea de la Polzanze.

Shane şi Tom au venit să deschidă uşile.

– Încă mă simt puţin ameţită, a spus veselă Veronica. A fost o zi adorabilă.

– Mă bucur foarte mult, i-a răspuns Grey, lăsând-o să-şi strecoare mâna pe sub braţul lui.

– Mă simt foarte bătrână, dar foarte fericită.

– Eu mă simt înviorată, a spus Pat, trecând pe lângă ei. Nimic nu alungă anii mai bine ca marea.

Clementine a deschis portbagajul şi a luat găleata. În ea se aflau cinci crabi graşi.

– Ăştia o să ne ajungă pentru cină, a spus ea.

– Stai, lasă-mă să te ajut.

Rafa i-a luat găleata.

– Unde vrei să-i duc?

– În bucătărie. Vino, o să-ţi arăt.

– Deci aici locuieşti, a spus el, uitându-se la clădirea cochetă din piatră gri, cu turnul alb şi girueta în formă de cocoş.

– Sunt vechile grajduri. Submarina le-a adaptat pentru uzul ei personal.

– Submarina?

– O, am uitat. Scuze. Porecla caraghioasă pe care i-am dat-o mamei mele vitrege pentru că e atât de vicleană, ca un submarin inamic.

A izbucnit în râs, aşteptându-se ca şi bărbatul să facă acelaşi lucru. Dar el n-a râs. Doar a părut jenat. Lui Clementine i s-a făcut ruşine. Şi-a dorit să nu fi spus nimic.

A deschis uşa din faţă şi l-a condus prin hol, în bucătărie.

– Pune-i, te rog, pe masa din bucătărie.

El a făcut cum i s-a cerut, dar când l-a privit, întregul lui chip se schimbase. Clementine ştia că trebuie să spună ceva pentru a-şi justifica acel comentariu. Avea atâta nevoie să-l vadă râzând din nou!

– Uite ce e, îmi pare rău că am fost nepoliticoasă în legătură cu Marina. Dar tu n-o cunoşti aşa cum o cunosc eu.

Rafa a dat din umeri încordat.

– Relaţia voastră nu mă priveşte.

– Atunci de ce eşti jignit de porecla pe care i-am dat-o?

– Nu sunt jignit.

– Ba da, eşti. Uite, ai devenit ciudat.

– O plac pe mama ta vitregă.

– Şi e OK s-o placi. Eşti bărbat, nu-i nici o surpriză. Dar eu am o relaţie complicată cu ea.

– Da, ştiu. E o problemă doar pentru că tu permiţi asta. Nu trebuie să fie o problemă deloc.

– Ce vrei să spui?

El a oftat şi s-a sprijinit de marginea dulapului.

– Ai puterea să alegi, Clementine, iar tu alegi să te agăţi de vechile dureri.

– Nu mă pot abţine.

– Sigur că poţi. Trecutul nu mai există decât în mintea ta. Poţi opta să renunţi la el oricând.

– Nu pot.

– Acum el nu te mai reprezintă.

Ea s-a încruntat, gata să-l înfrunte.

– Ai încercat vreodată să faci un pas înapoi şi să priveşti situaţia prin ochii ei?

Tânără şi-a coborât vocea.

– Nu cred că trebuie să-i înţeleg deloc punctul de vedere. Ea e cea care mi-a furat tatăl şi i-a făcut pe părinţii mei să divorţeze.

– Lucru care, desigur, a fost devastator pentru tine, la vremea respectivă. Dar nimic nu e vreodată chiar atât de simplu. Ai stat vreodată cu ea, s-o întrebi ce s-a întâmplat, ca de la femeie la femeie?

– Mama mi-a spus toată povestea.

– Cum ar fi putut? Ea ştie doar partea ei.

Clementine a simţit cum îi creşte furia.

– Ştie destul. A fost acolo, pentru Dumnezeu!

– Ba nu, n-a fost. I-a zâmbit înţelegător. Nu spun să uiţi trecutul, ci doar să-l accepţi şi să te desprinzi de el astfel încât să nu-ţi distrugă prezentul. Nu poţi schimba ce s-a întâmplat, dar îţi poţi schimba percepţia. Întotdeauna există mai mult de o versiune a unei poveşti. Nu mai eşti un copil. Ar trebui să încerci să înţelegi totul cu mai multă compasiune, în loc să învinovăţeşti şi să continui să te simţi rănită.

– Nu ştii nimic despre povestea asta, Rafa. Aici ai sărit calul, a izbucnit ea.

– Îmi pare rău. Nu e treaba mea.

– Nu, nu este. Şi-a încrucişat braţele cu un aer defensiv. Cred că ar trebui să pleci.

– Ascultă, Clementine, văd că eşti înverşunată. Eu spun doar că nu trebuie să fii. Depinde de tine.

– Nu vreau să vorbesc despre asta.

– OK, o să plec. S-a îndreptat către uşă. Apoi s-a întors şi i-a zâmbit cu tristeţe. Poftă bună la crabi.

Fierbând de mânie şi autocompătimire, Clementine l-a privit cum pleacă. Cum îndrăznea să se bage în familia ei şi să-i spună cum să se poarte? Era clar că-l judecase greşit. După acele câteva cuvinte bine alese, rostite în biserică, ea crezuse că o înţelege. Din felul în care o privise, avusese impresia că e atras de ea. Dar acum, când se gândea mai bine, îşi dădea seama că el se uita la fel la toată lumea. Poate că, până la urmă, era doar un argentinian tipic, pus pe seducţie numai dintr-o plăcere sportivă. N-ar fi trebuit ea să aibă mai multă minte? Frumuseţea e doar de suprafaţă.

Atenţia i-a fost distrasă de soneria telefonului mobil. Numărul lui Joe era afişat pe ecran. A suspinat resemnată. Măcar Joe era bun. Nu se uita urât la ea când îi vorbea despre mama ei vitregă şi nu încerca s-o facă să privească lucrurile din punctul de vedere al Marinei. De parcă asta ar fi fost important sau interesant pentru ea! Cel mai important, Joe era îndrăgostit de ea.

– Bună, Joe, a spus ea. Ţi-ar plăcea un crab la cină?

– La tine sau la mine?

– Tu ce crezi? a întrebat ea cu sarcasm.

– OK. Vino cât de repede poţi. Mi-e foame.

Pe când se întorcea la hotel, Rafa şi-a dat seama că se purtase prosteşte. Tatăl lui mereu îi spunea să nu încerce să îndrepte lumea. În tinereţe fusese întotdeauna atras de răţuşca cea urâtă, de câinele rănit, de sufletul frânt, dar o persoană acceptă ajutorul doar dacă îl cere. Clementine credea că îi e bine acolo unde se află. Nu voia să fie salvată şi, oricum, el îşi avea propriile lui probleme. Se va revanşa faţă de ea mâine-dimineaţă, apoi nu va mai deschide subiectul vreodată.

După ce a mers în apartamentul lui să facă o baie şi să se schimbe în haine curate, a coborât. În hol, câţiva oaspeţi sporovăiau cu Jake, iar în salon putea vedea grupuleţe de oameni aşezaţi în jurul măsuţelor de cafea, bând câte ceva înainte de cină. Pe Marina a găsit-o în faţa şemineului, împreună cu cele patru doamne. Pat şi Veronica îşi povesteau excursia.

– Data viitoare ar trebui să veniţi şi voi, le-a spus Pat lui Grace şi lui Jane. La anii noştri ce ne trebuie e un pic de aventură. La urma urmei, ai vârsta pe care o simţi, iar acum eu mă simt de cincizeci de ani.

– Pentru tine e OK, Pat, dar Jane are un rău de mare teribil şi nici mie nu îmi sunt prea dragi valurile, a replicat Grace, sprijinindu-se de perne şi sorbind şampanie.

Îmbrăcată în caşmir crem şi purtând pantofi delicaţi, nu părea amatoare de ieşiri în aer liber, cu atât mai puţin de mări agitate.

– Poate dacă aş lua o pastilă... a spus Jane cu vo-ce slabă.

– Chiar aşa, a fost de acord Pat. Acum se fac lucruri minunate. Buline pentru orice.

– Cred că mâine ar trebui să facem o plimbare plăcută pe faleză, a propus Veronica. Aşa ne putem bucura toate de o excursie împreună.

– Puteţi merge în Dawcomb-Devlish, a zis Marina. Sunt acolo câteva magazine noi de vizitat. A, bună, Rafa.

Artistul stătea în faţa lor într-o cămaşă albastră şi pantaloni sport, mirosind, ca de obicei, a santal, cu părul umed şi răvăşit.

– Bună seara, a salutat el politicos.

Femeile i-au zâmbit admirativ.

– Stai jos, l-a invitat Marina.

El s-a aşezat pe paravanul şemineului.

– Ce-ai făcut cu crabii ăia? a întrebat Pat.

– Clementine a zis că o să-i mănânce la cină.

– Pe toţi? a exclamat Veronica.

– Are un iubit, a spus Marina pe jumătate în şoaptă.

Surprinsă, bătrâna a ridicat din sprâncene.

– Chiar aşa?

– Da, un băiat de prin oraş pe nume Joe. Bineînţeles, nouă nu ni s-a permis să-l cunoaştem.

S-a uitat către Rafa. Era vital ca fiica ei vitregă să pară că nu e disponibilă.

– Tipic tinerilor. Când fata mea era de vârsta ei a avut prieten mai bine de un an, înainte să ni-l prezinte, a spus Pat.

– Pun pariu că, odată ce l-ai cunoscut, ţi-ai dat seama de ce îl ţinuse secret, a râs Grace.

– Ai absolută dreptate, Grace. A fost un şoc!

– Nu în sensul bun?

– Întotdeauna am fost foarte deschisă când a venit vorba de alegerile copiilor mei, a răspuns Pat, făcând-o pe generoasa. Am învăţat să accept că ceea ce-i face pe ei fericiţi nu e obligatoriu să mă facă şi pe mine fericită. Asta e valabil în cazul lui Duncan. Un tip foarte de treabă, doar că nu e genul meu. E jurnalist.

– Oh, a făcut Grace cu emfază.

– Atâta vreme cât sunt fericiţi împreună... i-a zis Veronica Marinei.

– Da, a răspuns ea gânditoare. Asta-i tot ce mi-am dorit vreodată pentru ea.

În acel moment Jake şi-a făcut apariţia pentru a le conduce către sala de mese.

– Domnul Santoro li se va alătura doamnelor? a întrebat el.

– Nu, a spus Marina, înainte ca Rafa să aibă timp să se gândească la o scuză. O să-i gătesc paste la mine acasă. Fac un sos de roşii foarte bun.

– Pierderea noastră, câştigul tău, a spus Grace, ridicându-se cu mişcări ţepene.

– Îl puteţi avea mâine toată ziua, a replicat Marina.

– Presupun că eşti obişnuit să se bată femeile pe tine, i-a zâmbit Pat lui Rafa, amintindu-şi de Sue McCain şi de iubitul ei argentinian.

– Sunt flatat, a replicat el.

– Ăsta nu-i un răspuns, i-a tăiat-o Grace. Dar o să-l luăm drept un „da“.

Au râs toate în vreme ce îl urmau pe Jake afară din cameră. Veronica a rămas în urmă pentru a merge alături de Jane care i-a zâmbit recunoscătoare.

Marina şi Rafa au traversat către clădirea vechilor grajduri. Un porumbel gras stătea pe turn şi gângurea către girueta în formă de cocoş.

– Sunt o gaşcă veselă, nu-i aşa? a spus Marina.

– Sunt toate atât de diferite. Mă întreb ce le-a adus împreună.

– Arta.

– Pe bune?

– Da. S-au înscris în acelaşi club artistic londonez şi au suferit în mâinile unui profesor monstruos.

– Tu când ai de gând să pictezi?

– Am toată vara la dispoziţie, a răspuns ea evaziv.

– Nu-ţi place să pictezi?

– Nu prea mă pricep.

– Asta nu contează. Distracţia e importantă.

– Şi n-am timp.

– Proastă scuză.

Ea i-a zâmbit.

– O să vedem. Acum eşti ocupat până peste cap cu doamnele şi cu generalul.

– Ai dreptate în privinţa ocupatului până peste cap. O să fie ori un dezastru, ori un succes răsunător. Generalului nu i-a plăcut întreruperea de azi-dimineaţă.

– O să se îmbuneze, o să vezi. Formează un grup de femei destul de atrăgător.

– Pentru un octogenar, a spus Rafa.

Marina a deschis uşa, apoi l-a condus prin hol, că-tre bucătărie.

– Ai o casă frumoasă, a complimentat-o el. Miroase delicios. Ce e?

– Smochin, a răspuns femeia, arătându-i o sticlă aşezată pe măsuţa din încăpere. De fiecare dată când trec pe lângă ea, pulverizez puţin.

– E un miros exotic.

– Şi mie mi se pare. Mă bucur că-ţi place.

Şi-a luat şorţul de bucătărie din cuierul de pe uşă.

– Acum, unde o fi soţul meu? L-a strigat, dar n-a răspuns nimeni. Probabil că e îngropat în bibliotecă, citind. Nimic nu-l bucură mai tare ca o carte bună.

– Şi barca lui, a completat Rafa.

– Şi barca lui. Marina a oftat. El n-are nevoie de multe ca să fie fericit. A deschis frigiderul şi a scos o sticlă cu vin. De ce nu stai jos cât pregătesc eu cina?

– Pot să fac ceva? Mă pricep să toc ceapa.

– Bine. Toacă tu ceapa şi eu o să toc roşiile. O să fie un efort de echipă.

Rafa şi-a tras un scaun, iar Marina a turnat vin în două pahare şi a pus masa pentru trei persoane. I-a aşezat în faţă un tocător şi i-a dat două cepe.

– Astea sunt din grădină, a spus ea mândră, aşezân-du-se de cealaltă parte a mesei, cu propriul tocător. Avem o superbă grădină de legume, înconjurată de ziduri. Domnul Potter e un vrăjitor cu o atingere magică. Uită-te la roşiile astea. Le-a ridicat. Nu-i aşa că sunt frumoase şi grase? Stai să vezi, au un gust atât de dulce! Mâine trebuie să-ţi faci timp să vezi împrejurimile. Avem o seră fabuloasă, plină cu orhidee, iar florile sunt în cea mai bună perioadă a anului, înainte ca totul să crească prea mult şi să scape de sub control.

Rafa a observat cum îi străluceau ochii când vorbea despre grădinile ei.

– Povesteşte-mi despre tine, a spus el, curăţând pri-ma ceapă.

– Nu sunt prea multe de zis, a răspuns Marina.

– Întotdeauna ai locuit în Devon?

– Da, chiar sunt foarte retrasă. N-am călătorit mult. Ne-am investit toată energia şi toţi banii în locul ăsta; n-am avut timp să vedem lumea.

– Sigur ai fost în Europa.

– O, da, în locurile obişnuite: Italia, Franţa, Spania şi Portugalia. O săptămână sau două, pe ici, pe colo. Dar niciodată nu mi-am luat rucsacul să merg unde mă poartă gândul. Mi-ar plăcea să fac asta. Dar m-am dedicat prea mult acestui loc şi aici mă simt în siguranţă.

– Nu te mai simţi în siguranţă când pleci?

Ea şi-a oprit cuţitul deasupra ultimei roşii.

– Nu.

A surprins-o sinceritatea propriului răspuns. Îl cunoştea pe Rafa de doar două zile, prea puţin timp pentru a se încrede în el suficient de mult încât să-i dezvăluie temerile ei. Totuşi, exista în ochii lui un aer intim, o înţelegere, care o trăgea afară din carapacea ei.

– Nu te mulţumeşti doar cu suprafaţa oamenilor, nu-i aşa? i-a spus ea zâmbind.

– Natura umană mă fascinează. El a zâmbit timid. Nu mă pot abţine...

– Să ce?

– Să caut.

– Cauţi ceva în mine?

– Da. Ai creat locul ăsta superb, cu atâta bun-gust. De unde vin toate astea?

Ea şi-a dus mâna la inimă.

– De aici, a răspuns simplu.

S-a ridicat şi a umplut cu apă o cratiţă pântecoasă. După ce a presărat puţină sare în ea, a pus-o la fiert pe aragaz.

– Mă tem că în seara asta am deranjat-o pe Clementine cu fascinaţia mea, i-a mărturisit el.

– Da?

– Cred că e foarte supărată pe mine.

– Păi atunci aşteaptă-te să o ţină câteva zile. Când Clementine se închide în sine, uşa rămâne zăvorâtă multă vreme.

A turnat ulei de măsline într-o tigaie şi l-a încins pe ochiul aragazului.

– O plac. Regret ce i-am spus.

– Ce i-ai spus?

El a ezitat, conştient că poate repeta aceeaşi greşeală cu Marina.

– I-am spus doar să nu-şi lase trecutul să-i distrugă prezentul. Că nimic nu e vreodată în alb şi negru. Cu cât capătă mai multă experienţă, cu atât are mai multă înţelepciune pentru a-şi judeca viaţa, oamenii care i-au modelat-o şi cu atât are mai multe unelte pentru a înţelege motivaţiile celor din jur. A oftat. Încercam s-o încurajez să se detaşeze din punct de vedere emoţional şi să privească lucrurile din perspectiva unui adult.

Marina a devenit serioasă.

– Vorbeşti despre divorţ.

– Da. Nu era treaba mea. Dar văd o fiinţă rănită şi vreau s-o însănătoşesc.

Copleşită de un val de recunoştinţă şi simpatie, Marina a simţit brusc nevoia să-l atingă. A întins mâna şi l-a bătut uşor pe umăr.

– Eşti foarte dulce, Rafa. Dar e un subiect atât de sensibil. Dacă aş fi în locul tău, eu nu m-aş băga.

– Acum îmi dau seama.

– Ştii, Clemmie avea trei ani când părinţii ei au divorţat. Nu-şi aminteşte cum arăta viaţa pe vremea când erau împreună, dar are o imagine idilică a ceea ce crede ea că era. Adevărul e foarte diferit.

A pus cepele tocate de Rafa în uleiul de măsline. Acestea au început să sfârâie zgomotos.

– Nu cred că asta e problema, Rafa. Dar e mai uşor să dea vina pe alţii decât să-şi asume responsabilitatea pentru propriile necazuri.

– Amintirile în sine nu sunt o problemă – toţi putem învăţa din trecut. Ele devin un necaz doar atunci când le permitem să ne acapareze şi să ne facă nefericiţi. Atunci trecutul nostru devine o închisoare.

Marina s-a întors.

– Cum scăpăm din propria închisoare?

– Concentrându-ne asupra prezentului.

Femeia a revenit la tigaie pentru a amesteca roşiile cu ceapa.

– Concentrându-ne asupra prezentului, a repetat ea gânditoare. Concentrându-mă asupra casei mele.

Tocmai când strecura spaghetele, Grey a intrat în hol.

– Ceva miroase bine, a exclamat el, punându-şi cartea pe masă.

– Spaghete, a răspuns Marina din bucătărie. L-am invitat şi pe Rafa ca să-i mai dau o pauză de la băbuţe.

– Splendid. A intrat în bucătărie şi l-a bătut pe Rafa pe umăr. Mă bucur să văd că Marina ţi-a dat un pahar cu vin. Totuşi, pare cam gol.

A umplut paharul tânărului, înainte de a-şi turna unul pentru sine.

– Ţi-a povestit Rafa despre excursia noastră la pescuit de crabi?

– Pat şi Veronica i-au luat-o înainte.

– Cred că s-au distrat.

– Aşa e.

– Unde-i Clemmie?

– S-a dus să ia cina cu Joe.

– S-a dovedit a fi un pescar destul de priceput, a spus el, aşezându-se şi întinzându-şi picioarele lungi pe sub masă. Am fost plăcut surprins.

– O, cred că poate face orice îşi pune în cap, a spus Marina, aşezând bolul cu spaghete aburinde în mijlocul mesei. Doar că nu ştie asta.

– Ai fost foarte drăguţ cu ea, Rafa, a zis Grey. Tu ai făcut-o să se distreze.

Rafa s-a servit cu o porţie de spaghete.

– Dar te înşeli, Grey, a răspuns el dând din umeri. Ea m-a făcut să mă distrez.