capitolul 17

Clementine stătea în braţele lui Joe, descoperind cu groază că furia o însoţise până acolo. Îşi amintea cuvânt cu cuvânt discuţia avută cu Rafa şi ardea de indignare. Câtă vreme Joe făcuse dragoste cu ea, fusese neatentă, mulţumindu-se să se lase pradă poftei trupeşti, confundând extazul de moment al orgasmului cu dragostea. Dar acum, când stătea lângă el, cu braţele lui înfăşurate în jurul trupului ei pentru a o ancora în prezent, recăzuse în depresia ei obişnuită.

Se gândea la vorbele lui Rafa – că înverşunarea era problema ei, dar nu trebuia să fie aşa. Tot ce avea de făcut era să privească divorţul din perspectiva Marinei. Mânia îi creştea la ideea că dragostea femeii pentru tatăl ei justifica iadul prin care îi făcuse pe toţi să treacă. De parcă iubirea ar fi absolvit-o de orice responsabilitate! Problema era că Rafa nu ştia despre ce vorbeşte. Nu ştia ce soi de femeie fusese Marina înainte să pună ochii pe Grey şi să mai urce câteva trepte pe scara socială. El şedea bine-mersi pe piedestalul lui, făcând pe filosoful, dar jos, pe pământ, lucrurile nu erau atât de simple şi de ordonate.

– Ar trebui să plec, i-a spus ea lui Joe, dându-se jos din pat.

El s-a uitat la ceas.

– E abia miezul nopţii. Doar, nu eşti dovleac.

– O să fiu dacă nu-mi fac somnul. O să devin o legumă inertă şi morocănoasă. Şi-a tras hainele pe ea. Ultimul lucru de care am nevoie la opt dimineaţa e ca Submarina să intre hotărâtă şi să-mi tragă draperiile.

– Asta-i problema cu locuitul la ai tăi. Ar trebui să te muţi cu mine.

Clementine s-a oprit din îmbrăcat.

– Tu vorbeşti serios?

– Bineînţeles. Nu e mare lucru, dar e acasă.

– Este o idee grozavă. Nu va mai trebui să dau ochii cu Submarina în fiecare zi şi nici cu argentinianul ăla arogant.

– Cine-i argentinianul?

– E artistul casei tocmit de Marina, stă pe timpul verii să le înveţe pe băbăciuni să picteze.

– Nu-ţi place tipul?

– E plin de el. Bărbatul latin tipic, crede că poate seduce orice poartă fustă.

Joe s-a ridicat.

– A încercat să te seducă şi pe tine?

– N-ar îndrăzni. Ştie că nu-l plac.

– Bine.

Ea a râs de gelozia lui şi s-a rostogolit la loc pe pat.

– Eşti cavalerul meu în armură strălucitoare?

El a luat-o în braţe.

– Da. Nu-mi place ideea ca altcineva, în afară de mine, să încerce să te seducă.

– Te-ai bate pentru mine?

– Ştii că aş face-o. Cu înverşunare.

– Îmi place când eşti gelos, a tors ea şi s-a cuibărit lângă el, furia risipindu-i-se în faţa tăriei cu care bărbatul îşi afirma devotamentul.

– Argentinianul ăla ar face bine să aibă grijă. Nu flirtează el cu fata mea.

Clementine a condus până acasă simţindu-se mai puternică. Se va muta cu Joe şi toate necazurile ei vor dispărea. Nu îşi putea da seama cum de nu se gândise la asta mai devreme. Era soluţia perfectă pentru toate problemele. CD playerul umplea maşina cu muzica energizantă a lui Pixie Lott. Cu privirile pe parbriz a început să cânte versurile melodiei.

A parcat pe aleea cu pietriş şi s-a grăbit să traver-seze către clădirea vechilor grajduri. Luminile rămăseseră aprinse în hol, dar în restul casei era întuneric. A zâm-bit în vreme ce urca scările, câte două trepte o dată. Gata cu furişatul înăuntru ca un tâlhar în noapte. Gata cu întrebările enervante la micul dejun. Gata cu obligaţia de a împărţi aceeaşi locuinţă cu mama ei vitregă. Va fi liberă.

A doua zi de dimineaţă, la un mic dejun cu cafea şi croasante, şi-a informat familia despre planurile ei. Marina a fost uluită.

– Eşti sigură că asta vrei, Clemmie?

– Sunt absolut sigură că asta vreau, a răspuns ea cu emfază.

– Dar îl iubeşti?

– Nu cred că te priveşte pe tine.

– E cam la repezeală.

– Clemmie este cam repezită, a fost remarca usturătoare a lui Jake.

– Uite ce e, vă anunţ, nu vă cer părerea.

Grey a fost mai împăciuitor.

– Draga mea, dacă asta îţi doreşti, atunci ai binecuvântarea mea. Nimeni nu ştie mai bine decât tine ce te face fericită.

– Mulţumesc, tată.

– Grey, nu cred că...

– Clemmie e destul de mare încât să ştie ce face.

Marina s-a uitat disperată la fiica ei vitregă. Se întreba dacă cearta cu Rafa avea vreo legătură cu decizia ei.

– Păi, dacă nu merge te poţi întoarce oricând.

– Mersi pentru încrederea de care dai dovadă, a izbucnit Clementine.

– E mare lucru să te muţi cu un bărbat.

– Până la măritiş mai e doar un pas, a spus Jake.

– De parcă m-aş mai mărita după frumosul exemplu pe care ni l-au dat părinţii noştri.

– Nu e drept, a spus Marina.

– O, ba eu cred că este. După iadul prin care am trecut, de ce Dumnezeu aş vrea să li se întâmple aşa ceva copiilor pe care i-aş putea avea?

Grey a intervenit:

– Clemmie, ăsta nu-i momentul să pornim un scandal. Cred că e o idee foarte bună să te muţi cu Joe şi să câştigi puţină independenţă. De acum eşti femeie şi nu e treaba noastră ce faci.

– Atunci aşa rămâne, a răspuns Clemmie, ridicându-se.

Marina a observat că nu mâncase nimic, dar s-a abţinut de la a-i sugera să-şi ia un croasant pe care să-l mănânce la birou.

– Şi, când plănuieşti să te muţi? a întrebat ea.

– În seara asta.

– Atât de repede?

– Ce atâta grabă? a întrebat Jake.

– Vreau să fiu cu Joe, a răspuns fata. Sunt îndrăgostită.

Dar cuvintele au sunat goale chiar şi pentru ea.

– Ai nevoie de ajutor la împachetat? a întrebat Marina, cunoscând răspunsul înainte ca fiica ei vitregă s-o re-peadă furioasă.

– Ce Dumnezeu, nu sunt copil! Îmi fac singură bagajele, mersi frumos.

S-au uitat la ea cum părăseşte hotărâtă încăperea, trântind uşa din faţă în urma ei.

– Cei de la birou o s-o iubească în dimineaţa asta, a spus Jake, turnându-şi încă o cană de cafea.

– Ce-a apucat-o? a întrebat Grey.

– Cred că ştiu, a oftat Marina.

– Este grozav că se mută, a continuat Jake. N-o să mai fim nevoiţi să-i îndurăm proasta dispoziţie în fie-care dimineaţă.

– E nefericită, Jake, l-a mustrat Marina, încă trăgând cu ochiul spre uşă, sperând că tânăra s-ar putea întoarce dintr-o clipă în alta, pentru a-şi cere scuze.

– Divorţul s-a petrecut acum multă vreme, a spus Jake nepăsător. Se mai întâmplă rahaturi, dar, hei, am supravieţuit.

– Roade un os vechi, a spus Grey cu înţelepciune. Încearcă să i-l iei şi se pune pe mârâit.

Uşa din faţă s-a deschis. Totuşi, nu Clementine a fost cea care a intrat în hol, ci Bertha. Obişnuitul ei oftat fusese înlocuit de un zâmbet exuberant.

Marina s-a ridicat.

– Îmi pare rău pentru ea, a spus ea, ducându-şi cana la chiuvetă.

– O să-şi găsească drumul, a zis Grey, zâmbindu-i înţelegător soţiei sale.

Bertha a năvălit înăuntru, umplând bucătăria cu izul de Anaïs Anaïs.

– Ce-a apucat-o pe Clemmie în dimineaţa asta? Mai avea puţin şi dădea cu maşina peste mine.

– Fuge mâncând pământul, a spus Jake.

– Se mută, a explicat Marina.

– Se duce să locuiască împreună cu iubitul ei, nu-i aşa? a zis Bertha, aruncându-şi geanta pe un scaun.

– Aşa e, i-a răspuns Grey. Am plecat, iubito. Mă întorc la prânz.

– Nici o veste de la William Shawcross? l-a între-bat Jake.

– Nimic încă. O să mă ţin de capul lui. Sunt sigur că e foarte solicitat, i-a răspuns tatăl său.

– Mai sunt şi alţii pe care îi putem aborda.

– Dar eu pe Shawcross îl vreau, a replicat Grey.

Bertha a început să strângă masa. Grey a fost primul care a remarcat că femeia nu s-a dus mai întâi să pornească focul pentru ceainic. Nici nu mai ofta obosită, ţinându-se de şale şi plângându-se de dureri. I-a făcut semn din priviri soţiei sale. Marina a zăbovit în uşă pentru a vedea ce l-a făcut să rânjească. Bertha, îmbrăcată într-o rochie azurie şi cu un colier de mărgele roşii săltându-i vesel pe sâni, aproape că dansa în jurul mesei în timp ce strângea farfuriile şi tacâmurile, iar buzele ei date cu luciu fredonau o melodie.

– Măcar cineva e vesel în dimineaţa asta, a spus Grey.

– O, da, a răspuns menajera. E o zi superbă.

– Dar Clemmie aproape că te-a omorât, a interve-nit Jake.

– Dar n-a făcut-o.

A pus teancul de farfurii pe marginea chiuvetei şi a deschis maşina de spălat vase.

– Arăţi foarte bine, a spus Marina. Culoarea te prinde.

– Ştiu. Asta a spus şi domnul Santoro, iar el e un bărbat care le remarcă pe femei.

Marina n-a îndrăznit să se uite la Grey, ca să n-o apu-ce râsul.

– Cu siguranţă aşa face, a fost ea de acord.

– Muncesc o oră aici, pe urmă mă duc dincolo să-i fac curat în cameră. Apoi mă întorc şi termin, a informat-o Bertha.

Marina l-a privit cu surprindere pe Jake.

– Tu te ocupi de camera domnului Santoro?

– Nu e o treabă pentru alea tinerele, a spus Bertha plină de importanţă.

Jake s-a ridicat.

– Ea e femeia potrivită pentru sarcina asta, a spus el, luându-şi haina şi strecurându-se pe lângă mama lui vitregă, rămasă încă în cadrul uşii.

– Bine, a spus Marina încordată. Doar să nu uiţi să te întorci şi să termini aici.

Bertha i-a zâmbit.

– Bineînţeles că nu. Camera lui Clemmie va avea nevoie de o curăţenie straşnică după ce se va muta. Cine ştie ce o să găsim acolo.

Marina a mers la hotel să-l caute pe Harvey. L-a găsit în grădină, discutând cu domnul Potter. Stătea cu mâinile în şold, în vreme ce grădinarul se sprijinea de sapa lui. Cei doi râdeau din toată inima, de parcă tocmai ar fi împărtăşit o glumă bună.

– Harvey, a spus Marina apropiindu-se. Am nevoie de tine.

Nu voise să pară atât de disperată. Amândoi s-au întors, privind-o alarmaţi.

Harvey i-a remarcat imediat expresia tensionată de pe chip.

– Ne vedem mai târziu, Potter, a spus el, înainte de a traversa pajiştea către ea. E totul OK?

– Trebuie să vorbesc cu tine.

– Se face.

A urmat-o prin grădina copiilor, unde micul apeduct secase, apoi pe uşile franţuzeşti care dădeau în biroul ei. Femeia s-a prăbuşit pe canapea cu un geamăt.

– Clemmie se mută, a spus Marina, scuturând din cap dezolată. Nu ştiu ce să fac.

Harvey s-a aşezat lângă ea, faţa lui bătrână şi înţeleaptă zâmbindu-i cu blândeţe.

– Când ţi-a spus?

– În dimineaţa asta. S-a ciondănit cu Rafa ieri-seară şi acum se mută cu un bărbat de care nici nu-i pasă.

– Marina, dragă, nu mai este sub controlul vostru. Acum e o femeie în toată firea.

– Dar văd cum face o greşeală teribilă.

– În privinţa căreia tu nu poţi face nimic.

Ea şi-a înghiţit lacrimile.

– Rafa mi-a spus că a supărat-o, dar în realitate nu e vorba de el. E vorba de mine.

Harvey i-a luat mâna între degetele lui mari şi aspre, mângâind-o cu tandreţe. Ea s-a întors încet către el, cu ochii ei negri, strălucitori şi trişti. Brusc nu mai era o femeie de cincizeci de ani, ci o fetişcană care se uita la el pierdută şi singură.

– Nu pot avea copii, pentru Dumnezeu, nu pot avea copiii mei... şi... şi...

Cuvintele i s-au oprit în gât.

– E OK.

A luat-o în braţe şi a ţinut-o strâns, aşa cum face un tată cu fiica lui suferindă.

Ea şi-a pus capul pe umărul lui şi a închis ochii, lacrimile înghesuindu-i-se pe sub gene.

– Nu pot nici măcar să le câştig dragostea copiilor mei vitregi.

Bătrânul a îmbrăţişat-o cu toată puterea, dorindu-şi mai mult ca orice s-o facă din nou să zâmbească.

– Dar e normal, Marina. Copiii vitregi întotdeauna o să-şi iubească mai mult părinţii naturali şi, de cele mai multe ori, o să-i considere pe părinţii vitregi nişte uzurpatori. Aşa o să fie mereu.

– Am senzaţia că sunt pedepsită.

– Pentru ce?

A simţit că mâinile ei îl apucă de pulover.

– Mi-e frică, Harvey.

– De ce?

– Am făcut ceva groaznic.

S-a retras şi l-a privi în ochi. Inima lui s-a strâns când a simţit teroarea din sufletul ei.

– Spune-mi, draga mea, ce-ai făcut?

Ea şi-a acoperit gura cu o mână tremurândă, de parcă s-ar fi luptat să ţină în frâu un secret oribil şi a scuturat din cap.

– Nu pot...

– Orice-ar fi, o să te înţeleg. Te cunosc atât de bine, Marina. N-ai putea face nimic care să mă determine să te desconsider.

– N-am mai spus nimănui, nici măcar lui Grey.

Harvey a rămas pe gânduri vreme de câteva clipe. Marina avea în ea ceva sălbatic, ce el nu mai văzuse până atunci – o imagine fugitivă a cuiva pe care nu-l cunoştea.

– Dacă vrei să mi te destăinui, n-o să suflu o vorbă, promit.

Cuvintele lui erau ca o frânghie aruncată unei femei care se îneacă, iar ea s-a agăţat de ele cu uşurare.

– Am încredere în tine, Harvey.

– Ştiu că ai.

Marina a inspirat adânc, gata să-şi descarce, în sfârşit, povara secretului ei.

Deodată, cineva a bătut la uşă. S-au uitat alarmaţi unul la altul, ca doi conspiratori, surprinşi în timp ce urzeau un plan. N-aveau încotro. Momentul era pierdut. Când uşa s-a deschis, aerul a ieşit din încăpere şi, odată cu el, tensiunea care se acumulase constant. Curajul Marinei s-a dezumflat ca un sufleu. Şi-a ridicat ochii roşii către fiul ei vitreg care acum stătea în prag.

– Scuze, am întrerupt ceva? a întrebat el.

Era obişnuit cu firea schimbătoare a mamei sale şi nu era deloc surprins s-o vadă plângând pe umărul de nădejde al lui Harvey.

– Nu, e în regulă, a spus ea.

– Tocmai i-am făcut o rezervare lui Charles Reuben.

Marina s-a albit.

– Acel Charles Reuben?

– Da, şi-a rezervat două nopţi, împreună cu soţia lui, Celeste.

– Pe bune?

– M-am gândit că ar trebui să ştii.

– I-ai spus tatălui tău?

– E plecat.

– Când sosesc?

– Vineri, pe 12 iunie.

Marina şi-a trecut degetele prin păr.

– Există un singur motiv pentru care s-ar caza aici.

– Să arunce o privire, a spus Jake.

– Cu gândul de a cumpăra.

Chipul lui Harvey s-a întunecat.

– Cine e bărbatul ăsta?

– A cumpărat unele dintre cele mai bune hoteluri din lume, i-a răspuns Marina.

– Doamne Dumnezeule, a oftat Harvey. Chiar crezi că îl vrea pe-al nostru?

– Poate. Altfel de ce-ar veni să stea aici?

– De ce nu trimite un aghiotant? a întrebat Jake. Adică, de ce s-ar deranja să vină în persoană?

– O, asta nu mă surprinde. Se potriveşte foarte mult cu stilul lui Charles Reuben. E un celebru manager. Probabil vrea doar să ne verifice.

– Ce-ar trebui să facem? a zis Jake.

– O să ne purtăm cu el aşa cum ne purtăm cu toţi oaspeţii noştri, i-a răspuns Marina cu un tăiş de oţel în glas.

– Şi dacă ne face o ofertă pe care n-o putem refuza? a spus Jake.

– Niciodată să nu spui „nu putem“, Jake. S-a ridicat în picioare. Asta e o lecţie pe care viaţa mi-a predat-o şi pe care aproape că o uitasem. N-o s-o mai uit încă o dată.

Râsetele se auzeau de sub cedru şi se risipeau deasupra pajiştii.

– O, ai un dezvoltat simţ al umorului, domnule general, a spus Pat, înmuindu-şi pensula în vopsea verde.

Bătrânul s-a uitat la cele patru femei aşezate în faţa şevaletelor şi s-a hotărât că erau o companie destul de plăcută pentru un moşneag sătul să stea singur.

– Ai face bine să fii cuminte, Pat, a spus Grace. Vine profesorul.

Pat a râs în barbă, în vreme ce Rafa se plimba prin spatele ei pentru a-i vedea progresele.

– Nu-i rău, a spus el, scărpinându-şi obrazul nebărbierit. Pot simţi fericirea şi nostalgia din copacul tău.

– Poţi? l-a întrebat ea surprinsă.

– Da, pot.

– Îmi aminteşte de vremea când eram copil, a spus Pat gânditoare. Singurul lucru care mă deosebeşte acum de cine eram odată este bătrânul meu corp morocănos. În interior încă mă mai simt exact la fel.

– Eu încerc să nu mă uit în oglindă, a spus Veronica.

– Eşti foarte tăcută, Jane, a intervenit generalul.

– Mă concentrez, i-a răspuns ea.

– Pot să mă uit? Am nevoie să-mi întind picioarele.

– Dacă trebuie... Nu e foarte bun.

Generalul s-a ridicat şi a mers greoi până acolo. Stând lângă ea a simţit o mireasmă caldă de trandafiri. Şi-a umflat nările ca s-o mai adulmece o dată, dar briza a măturat-o înainte ca el să apuce s-o savureze. S-a uitat la tabloul lui Jane.

– E mai mult decât bun, a murmurat el, recunoscând o urmă de melancolie în rozul şi griurile fumurii pe care le folosise.

Totuşi, spre deosebire de pictura lui, exista un sentiment de speranţă în felul în care desenase cerul.

– Eu cred că e foarte bun, Jane.

Ea a roşit de plăcere.

– Vorbeşti serios sau doar eşti politicos?

– Nu mă pricep prea bine la politeţuri, a liniştit-o el.

– Atunci îţi mulţumesc pentru compliment.

– Lumea te cam subestimează, nu-i aşa, Jane?

– Sue McCain mereu zice că trebuie să fii atent la oamenii tăcuţi, a spus Pat. Şi ar trebui să ştie despre ce vorbeşte, pentru că ea a fost tăcută ca un vulcan inactiv, aşteptând doar ca bărbatul potrivit s-o pună pe jar.

– Sună destul de bine, Pat, a spus Veronica. Ar trebui să fii scriitoare.

– Şi presupun că exact asta a făcut argentinianul, a spus Grace. Niciodată să n-ai încredere într-un argentinian.

Şi-a supt obrajii pe când Rafa se aşeza în spatele ei pentru a-i evalua munca.

– Flirtezi cu mine, doamnă Delennor? a tachinat-o el.

– Dumnezeule, nu, sunt mult prea bătrână!

– Cred că tabloul dumitale are nevoie de ceva mai multă profunzime, a spus el. Staţi, daţi-mi voie să vă arăt.

I-a luat pensula şi a înmuiat-o în vopsea. Femeia l-a privit cu admiraţie cum o face să alunece pe hârtie.

– Pentru tine e teribil de uşor, nu-i aşa? a spus ea, topită toată.

– Cu asta mă ocup.

– E ca mersul la cumpărături pentru mine. Cu asta mă ocup eu. Ce pot să spun? Mă pricep de minune să cheltui bani.

Pat şi Veronica au râs ca un cor grecesc. Jane era prea ocupată să discute cu generalul pentru a le auzi.

– Miroşi a trandafiri, i-a spus el, adulmecând o altă undă de parfum. Trandafiri cu un strop de ceva dulce... ştiu, e miere.

– Ai un simţ al mirosului foarte ascuţit.

– E una dintre puţinele plăceri care mi-au mai rămas, a răspuns el.

Jane s-a oprit din pictat.

– Cu siguranţă asta nu e adevărat. Trebuie să fie multe alte lucruri care îţi plac. Cum ar fi o companie plăcută, o mâncare bună, peisajele frumoase.

– Nu ştiu...

Privirea ei s-a pierdut între ramurile copacului.

– Când a murit soţul meu, am crezut că nu mi-a mai rămas nimic de iubit. Vezi tu, el a luat o parte atât de mare din mine. Dar acum îmi dau seama că încă sunt eu şi continui să merg pe calea vieţii, însă într-un alt fel. Depinde doar de mine să fac ca felul ăla să fie special, altfel ce rost ar mai avea să trăiesc?

– Şi soţia mea a murit. Nu pot pretinde că nu mă simt singur.

Jane s-a uitat la el, expresia de pe chip îmblânzin-du-i-se pe măsură ce inima i se umplea de înţelegere.

– Ştiu cum te simţi, a spus ea cu blândeţe. Şi eu mă simt singuratică.

Mai târziu în acea după-amiază, Sugar Wilcox a venit la hotel ca să bea ceva cu prietenele ei. Avea o rochie albastru-deschis, descheiată la câţiva nasturi în plus, şi un zâmbet timid, menit să-l ademenească pe misteriosul artist al casei. S-au aşezat pe terasă într-un nor de parfum, arătându-şi picioarele bronzate şi unghiile vopsite, sorbind cocktailuri din frumoase pahare mov. Rafa terminase lecţiile şi o căuta pe Clementine. Se gândise mult la ea de-a lungul zilei, iar acum era nerăbdător să-şi ceară scuze şi să redevină prieteni. În vreme ce traversa terasa, aşteptându-se s-o găsească bându-şi ceaiul în lumina soarelui, a dat de Sugar care îi zâmbea ispititor.

– Salutare, străine, s-a alintat ea.

– Sugar, i-a răspuns bărbatul, luat prin surprindere.

– Stai cu noi la un cocktail.

– Păi, eu tocmai...

– Nu accept scuze. Dă-mi voie să-ţi fac cunoştinţă cu prietenele mele: Jo, Becca, Hailey şi Flo.

Rafa nu mai avea cale de scăpare. Sugar a pocnit din degete pentru a chema ospătarul.

– Ce bei?

– Un Martini, a răspuns el politicos, aşezându-se.

– Tocmai le povesteam prietenelor mele despre tine, a continuat ea. Toate vrem să luăm lecţii de pictură.

– Sunt sigur că se poate aranja.

Le-a privit pe fetele zâmbitoare, arse de soare, şi a ştiut că nici una dintre ele nu era câtuşi de puţin interesată de artă.

– Nu în fiecare zi îşi face apariţia un străin în oraşul nostru. Am fi nebune să nu profităm de serviciile tale.

Fetele au chicotit. Rafa nu s-a putut abţine să râdă şi el, de prostia lor. S-a lăsat pe spătarul scaunului în vreme ce ospătarul îi aşeza cocktailul în faţă. Le putea juca jocul mai bine decât reuşeau s-o facă ele.

– Deci, fetelor, câte dintre voi au iubiţi care nu ştiu că sunteţi aici?

S-au privit una pe alta cu aere vinovate.

– Flo, Becca şi Hailey, a spus Sugar, chicotind cu nasul în paharul ei.

Hailey s-a strâmbat.

– Brian nu e un iubit, e un prieten cu privilegii.

– Şi tu, Sugar?

A sorbit din băutură şi s-a uitat la ea cum se topeşte sub privirea lui.

– Eu? Sunt foarte singură.

Clementine s-a întors acasă de la serviciu şi s-a apucat să-şi facă bagajele. Marina nu era acolo ca s-o poată tortura. Tatăl ei şi Jake trebuie să fi fost încă la hotel. Casa era goală. Brusc, mutatul nu i se mai părea o idee atât de bună. S-a prăbuşit pe pat, rozându-şi unghiile. Oricât ar fi urât-o pe mama ei vitregă, vechea clădire a grajdurilor începuse să i se pară un cămin. Dormitorul ei fusese întotdeauna un loc în care putea evada. Acum unde se va duce când îşi va dori să fie singură? Îi va cere Joe mereu câte ceva? Va avea parte de linişte?

Şi-a lăsat câteva haine în dulap şi nişte pulovere de iarnă în sertarele comodei. Nu va avea nevoie de ele până la toamnă. Aruncând o ultimă privire, a închis uşa, apoi şi-a târât valiza pe scări. Spera că Marina se va întoarce şi o va implora să nu plece. Poate dacă atât mama vitregă, cât şi tatăl ei se vor ruga de ea să rămână, ar putea fi convinsă să se răzgândească. Dar nici unul n-a venit.

Şi-a târât valiza până la maşina şi s-a opintit să o urce pe bancheta din spate. În continuare nu era nici ţipenie. Nici măcar Rafa, care i se plimbase prin minte toată ziua ca o plută încăpăţânată. Curioasă unde sunt toţi, s-a aventurat în hotel şi s-a apropiat de recepţie, unde Jennifer lucra în spatele computerului.

– Bună, i-ai văzut pe Marina şi pe tata?

Recepţionera şi-a ridicat privirea.

– Bună, Clementine. Sunt pe-aici. Rafa e în seră.

Clementine a remarcat brăţara care îi atârna la încheietură. Îi părea foarte cunoscută. Tânăra a văzut-o că îşi coboară ochii, dar i-a luat prea mult să ascundă bijuteria sub mânecă.

– Drăguţă, a comentat ironic Clementine.

– Da, un cadou de la tata.

Clementine a ridicat o sprânceană.

– Mi-aş dori ca şi tata să fie la fel de generos. Au nişte piese asemănătoare la Nadia Goodman, pe bulevard. Poate că ar trebui să-l târăsc până acolo zilele astea.

Jennifer a zâmbit stânjenită. Clementine i-a răspuns cu un surâs de om care ştie mai multe. „Neastâmpărat, domnul Atwood“, s-a gândit ea, traversând salonul. „Sau ar trebui să zic, prost, domnul Atwood?“

Pentru o clipă descoperirea a binedispus-o şi abia aştepta să-i spună şi Sylviei. Cine ar fi crezut că Jennifer de la recepţie e amanta domnului Atwood? Dar în timp ce mergea prin salon, către seră, gândurile i-au revenit la plecare, iar moralul i-a căzut iarăşi la pământ. Care era rostul mutării dacă nu avea să provoace nici o reacţie? Merita măcar nişte scuze din partea lui Rafa.

Şi-a trecut privirea peste mese. Atenţia i-a fost atrasă de un grup de fete puternic machiate, îmbrăcate în rochii scurte, subţiri. A recunoscut-o pe Sugar de la Devil’s. Apoi l-a văzut pe Rafa în mijlocul lor, precum un păun între păuniţe. Resentimentele clocoteau în ea când îl privea cum îşi soarbe cocktailul şi râde la comentariile lor, în timp ce Sugar îşi flutura cu neruşinare sânii pe sub nasul lui. Nu încăpea îndoială că el se bucura de atenţia primită.

Deodată, bărbatul a ridicat ochii, atras de magnetismul furiei fetei. S-a oprit din râs şi a pus jos paharul. Clementine, îngrozită că fusese surprinsă urmărindu-l, s-a răsucit şi a fugit. Cu inima bubuindu-i în piept, a trecut ca o furtună prin hotel şi a ieşit în lumina asfinţitului. A simţit că Rafa era chiar în spatele ei.

– Clementine, stai! i-a strigat el.

Dar ea l-a ignorat şi s-a suit în maşină. S-a apucat să bâjbâie după chei.

– Unde pleci?

– Mă mut cu Joe.

A încercat să pară nonşalantă.

– Nu din cauza a ceea ce-am spus ieri-seară?

– Nu te flata singur. Uită de treaba aia.

El şi-a pus mâinile pe capotă.

– Vreau să-mi cer scuze. Am sărit calul.

– Scuzele se acceptă.

– Încă mai eşti furioasă.

– Nu, nu sunt.

– Atunci vino să bei ceva cu mine.

– Pari puţin ocupat.

– Pentru tine am tot timpul din lume.

– Ei bine, eu nu-l am.

– Putem merge în casa uitată de Dumnezeu. Haide, Clementine! Nu mai fi supărată pe mine. Viaţa este prea scurtă.

– Pari a şti multe despre viaţă.

– Am învăţat câte ceva.

I-a zâmbit, dar inima ei a rămas bine ferecată.

– Uite ce e, poate altă dată. Trebuie să plec.

Rafa şi-a luat mâinile de pe maşină şi a făcut un pas înapoi. Ea a pornit motorul.

– Altă dată atunci.

În mugetul motorului, Clementine s-a pierdut în zare. Confuz, Rafa a privit-o cum pleacă. Nu se putea abţine să nu se simtă trist. Când îşi planificase călătoria, nu-şi închipuise că va cunoaşte o fată precum Clementine.