capitolul 20

Clementine stătea pe locul pasagerului, în maşina închiriată a lui Rafa, minunându-se că, în sfârşit, erau împreună, doar ei doi. A coborât geamul şi a lăsat să intre miresmele verii, purtate de briză. La început conversaţia lor a fost stângace pentru că amândoi vorbeau în acelaşi timp, se poticneau în propriile cuvinte, râdeau pentru a-şi ascunde nervozitatea. Acum atmosfera se schimbase. Clementine nu ştia de ce sau când, dar între ei exista un fior care nu mai fusese până atunci.

Rafa, îmbrăcat lejer în blugi şi cămaşă albă, o privea din când în când şi zâmbea. Purta ochelari de soare, iar părul lui des se ridica în bătaia vântului. Întotdeauna îl considerase chipeş, dar acum, cunoscându-l un pic mai bine, vedea că frumuseţea lui era mult mai profundă. El avea darul de a vedea ce e mai bun în oameni şi o generozitate care îi făcea ochii şi zâmbetul să strălucească într-un fel aparte.

Mai presus de toate, Clementine se plăcea pe sine atunci când era cu el, de parcă, în privirea lui, vedea o versiune mai bună a propriei persoane: mai curajoasă, mai isteaţă, mai frumoasă. S-a uitat la peisajul rural şi a remarcat cât de luxuriant era. Verdele strălucitor al frunzelor şi albastrul uimitor al cerului îi umpleau sufletul până când era gata-gata să explodeze de fericire.

Au oprit la răspântie, iar Rafa a ocolit maşina pentru a deschide portbagajul.

– Ce ai acolo? l-a întrebat ea, sprijinindu-se de poartă şi lăsându-şi privirea să-i rătăcească spre casa uitată de Dumnezeu.

– Provizii, a spus el cu un rânjet.

Clementine s-a întors şi l-a văzut cum scoate o sacoşă de pânză groasă.

– Ce-i aia?

– Un picnic.

– Cine ţi l-a pregătit?

– Heather.

El a tras cu ochiul înăuntru.

– Qué bueno, a pus şi o sticlă de vin.

Lui Clementine i-a crescut inima.

– Unde o să-l aşezăm?

– Pe plajă, zic eu. Nu crezi?

– Bună idee.

Totuşi, nu fusese o idee atât de bună să se îmbrace în rochie. Cărarea spre plajă era îngustă şi mărginită de rugi. Nu se gândise la aspectul practic când îşi pregătise ţinuta.

– O să te iau în spate, i-a propus Rafa.

– O, nu, sunt mult prea grea, a protestat ea.

– Ba nu eşti. Data trecută m-am strâmbat în glumă. Eşti micuţă. Te-aş putea sălta pe umăr şi abia dacă te-aş simţi. Ia, du sacoşa. Apoi s-a ghemuit. Urcă-te.

Dorindu-şi să fi avut câteva kilograme în minus, Clementine s-a urcat nesigură în spatele lui. Sângele îi ardea obrajii din pricina apropierii intime, dar n-a avut timp să stea prea mult pe gânduri. Rafa s-a ridicat, şi-a pus mâinile sub genunchii ei şi a pornit-o pe cărare.

– Vezi, abia dacă-mi dau seama că eşti acolo.

– Mincinosule, a râs ea.

– Cine a zis asta?

S-a întors, făcându-se că se uită în spate. Ea a râs din nou. Rafa s-a răsucit în partea cealaltă.

– Şi asta? Credeam că sunt singur.

– Caraghiosule!

– Cine a zis asta?

– Dacă o să te tot învârţi, o să mă apuce ameţeala.

– A, tu erai.

– Da, eu eram, atât de uşoară încât ai uitat că sunt la tine în spinare.

Rafa a străbătut poteca, atent să-i ferească picioarele goale de spini. În sfârşit, au ajuns la nisip, iar el a lăsat-o uşurel jos.

– Vezi, nici măcar nu mi s-a tăiat răsuflarea.

S-au aşezat pe plajă şi au privit valurile care se rostogoleau încet la mal. Pescăruşii se roteau purtaţi de briză, cei mai curajoşi lăsându-se pe stâncile din apropiere, în speranţa că vor căpăta nişte resturi de la picnicul lor. Rafa a turnat vinul, iar Clementine a despachetat sendvişurile.

– Pentru prietenia noastră reînnoită, a spus el, ridicându-şi paharul. Vreau să spun cât de rău îmi pare că m-am băgat. Relaţia ta cu Marina nu mă priveşte. Adevărul e că vă plac pe amândouă şi aş vrea ca şi voi să vă agreaţi una pe alta.

Ea şi-a ridicat paharul.

– Îţi accept scuzele, cu îngăduinţă de data asta.

– Deci, suntem din nou prieteni?

– Da. Cu siguranţă.

Au băut o vreme în linişte. Apoi Clementine a inspirat adânc.

– Ţii minte ce mi-ai spus, că ar trebui să mă detaşez de trecut ca să nu-mi stric prezentul? Ce-ai vrut să spui mai exact?

El a privit-o îngrijorat.

– Nu vrei cu adevărat să vorbeşti despre asta, nu-i aşa?

– Ba da, vreau.

– Promiţi că n-o să mai pleci furioasă?

Ea a început să râdă.

– Îmi pare rău că mi-am pierdut cumpătul. Promit că n-o să mai plec. Oricum, tu ai cheile de la maşină.

– OK, dacă insişti, o să-ţi împărtăşesc umilele mele gânduri.

– Eu cred că sunt foarte valoroase. A luat o înghiţitură din sendvişul cu carne de curcan. S-ar putea să învăţ ceva.

– Mai întâi trebuie să-mi înţelegi filosofia de viaţă.

– Care este?

– Pornesc de la încrederea în capacitatea noastră de a ne alege destinele. Venim aici, pe pământ, pentru a ne trăi viaţa şi a învăţa să fim fiinţe umane entuziaste şi iubitoare. Cât vieţuim, facem multe alegeri care afectează atât viitorul nostru, cât şi pe cel al fiinţelor din jur. Imaginează-ţi o pietricică aruncată într-un iaz. Ai putea crede că ea se scufundă pur şi simplu, dar te-ai înşela. Pietricica formează unde care se întind până la mal, unde mişcă o frunză aflată pe ţărm. Un bondar se îneacă în apă, dar acum se poate căţăra pe frunză şi se poate salva. Bondarul zboară şi aterizează pe braţul unui copil, care îl priveşte uimit şi astfel îşi dezvoltă dragostea faţă de natură. Părinţii copilului se ceartă, dar mama vede insecta şi intră în panică la gândul că fiul ei ar putea fi înţepat. Amândoi părinţii se reped să ajute copilul şi îşi uită cearta, uniţi în iubirea lor pentru cel mic. Bondarul zboară şi... ei bine, poţi inventa orice poveste vrei. Concluzia e că nimic din ceea ce faci nu e izolat. Aşa că, vezi tu, alegerile tale sunt importante. Dacă alegi să te agăţi de vechile ranchiune, vei crea un viitor nefericit, pentru că fiecare hotărâre pe care o vei lua se va naşte din resentiment. Marina s-a îndrăgostit de tatăl tău şi s-a măritat cu el. Nu mai contează dacă l-a furat de la mama ta sau l-a salvat dintr-o căsnicie nefericită – şi crede-mă, fiecare persoană implicată îşi va avea propria versiune asupra celor întâmplate şi nici una nu va semăna cu cealaltă. Dar tu, Clementine, poţi alege cum să reacţionezi. Eşti un adult acum, cu propriul tău viitor de construit. Dacă te vei detaşa din punct de vedere emoţional, le vei da binecuvântarea ta şi vei încerca să vezi partea bună a Marinei în loc s-o cauţi pe cea negativă, îţi vei croi un prezent mai fericit pentru tine însăţi.

Ea a rămas o vreme pe gânduri, cu ochii spre mare.

– Niciodată nu i-am oferit Marinei o şansă, a spus ea încet. Întotdeauna am urât-o pentru că l-a luat pe tati de lângă mine.

– Tatăl tău încă mai e aici. Poate că tu trebuie să fii un om mai bun şi să-i întinzi lui o mână.

– Faci să pară atât de uşor.

– Uite ce e, nu suntem caricaturi, ci fiinţe umane complicate, imperfecte. Dragostea este mai mare decât noi toţi. Înţelege doar că ei au avut motivele lor, probabil nu acelea la care te gândeşti tu, şi ia o decizie conştientă de a renunţa la ele. Ele sunt ca o barjă uriaşă pe care o tragi printre valuri. Taie frânghia. Eliberează-te. Te poţi ridica la mari înălţimi, în ciuda startului teribil pe care l-ai avut în viaţă. I-a zâmbit cu înţelegere. Mai probabil, datorită lui.

– Ai zis că ar trebui s-o întreb pe Marina despre versiunea ei.

– Poate într-o zi, aici pe plajă, unde veţi fi singure şi netulburate, ai putea-o ruga să-ţi povestească ce s-a întâmplat. Dar numai când vei fi pregătită să asculţi fără să judeci. Numai când te vei fi detaşat suficient încât să nu revii la starea dinainte.

– Eşti foarte înţelept, Rafa.

– Asta spune toată lumea, dar nu sunt. Încă mai învăţ, încă mai caut.

– Pari să ştii destule deja.

– Cu cât ştii mai multe, cu atât îţi dai seama câte mai ai de învăţat. Şi-a turnat încă un pahar de vin. Să-ţi mai pun?

Ea a încuviinţat din cap.

– Ştii, va trebui să mă cari în sus pe potecă.

– Încă vreo câteva pahare şi s-ar putea să te car până acasă!

Mareea s-a furişat în vreme ce ei stăteau de vorbă pe nisip. Soarele portocaliu coborâse la orizont, dând o nuanţă vineţie norilor de pe cerul albastru pal. Totul era atât de romantic, în ritmul hipnotizant al valurilor şi în ţipetele melancolice ale pescăruşilor, încât Clementine era sigură că el avea să se aplece şi s-o sărute. În interiorul ei, inima a început să-i bată mai tare, aşteptând. Intensitatea privirii lui, vioiciunea cu care zâmbea, felul jucăuş în care o tachina, toate arătau că era atras de ea. Vinul le ascuţise simţurile şi putea simţi fiecare vibraţie dintre ei de parcă ar fi fost făcuţi din curent electric.

În acea clipă, tocmai când credea că el e pe cale să o sărute, s-a auzit lătratul unui câine speriat, venind tocmai din celălalt capăt al plajei, unde marea se izbea de stânci.

Rafa s-a ridicat.

– Tu auzi? A cercetat plaja din priviri. Nu-l văd. Tu-l vezi?

Clementine era uşor iritată că momentul fusese întrerupt, dar panica din acel lătrat i-a atras curând atenţia.

– Să mergem şi să vedem.

S-au grăbit să parcurgă plaja, lăsând picnicul pe nisip. Lătratul era constant şi insistent, iar teroarea din el le-a dat senzaţia unei urgenţe. Începură să alerge. S-au oprit în capătul ţărmului şi au ascultat. Rafa a privit-o serios.

– Trebuie să fi rămas blocat pe stânci.

Amândoi au cercetat bolovanii, dar n-au văzut nimic.

– Cum putem ajunge la el?

– O să înot de jur împrejur.

– Nu e periculos?

– Sper că nu. Dar un câine e în pericol, iar eu nu rezist în faţa unui animal suferind.

S-a dezbrăcat repede, rămânând în chiloţi.

– Atunci o să vin cu tine.

A început şi ea să se dezbrace.

– Eşti foarte curajoasă, Clementine.

– Nesăbuită, vrei să spui.

Dar felul în care o privea i-a dat putere.

S-au aventurat în mare. Apa era rece, dar după o vreme corpurile li s-au obişnuit. Au înotat cot la cot, dar nici unul n-a scos o vorbă, prea ocupaţi să asculte lătratul şi să încerce să ghicească unde se afla câinele. Clementine n-ar fi îndrăznit niciodată să înoate singură atât de departe. Valurile se spărgeau de stânci, iar plaja părea să fi rămas mult în urma lor.

– Uite, o peşteră! a strigat Rafa. Cred de-acolo vine.

Au înotat în jurul golfului, unde apa era mai calmă, şi s-au grăbit să urce pe micuţa plajă. Mareea se apropia iute; n-avea să mai treacă mult până când peştera avea să se umple cu apă. Câinele i-a simţit venind şi a început să chelălăie.

– E OK, băiete. O să fie bine.

Rafa s-a lăsat pe vine şi l-a mângâiat. Animalul a dat vesel din coadă.

– Uite, a fost legat de o piatră.

Cu siguranţă câinele fusese condamnat la moarte în acea peşteră.

– Nu pot să suport aşa ceva!

– Reuşeşti să-l dezlegi?

– Da.

Clementine s-a apucat să desfacă nodul, şocată că cineva ar putea fi atât de crud. Odată ce a terminat, i s-a alăturat lui Rafa pe nisip, pentru a mângâia câinele.

– Ce rasă e?

– Corcitură. Probabil din cauza asta stăpânul lui nu l-a mai vrut.

A început să-i vorbească animalului în spaniolă.

– Cum o să-l ducem pe plajă?

El s-a uitat la gura peşterii.

– Ar fi bine să pornim. În curând o să se întunece, iar fluxul se apropie. Nu vrem să rămânem blocaţi aici peste noapte.

– Nu cred că am supravieţui peste noapte. Probabil că pe timpul fluxului peştera asta e sub apă.

– OK, băiete, va trebui să vii cu noi.

La început a părut că le va fi imposibil să-l mute. Câinele era atât de agitat şi de speriat, încât picioarele lui tremurânde nu voiau cu nici un chip să se clintească. Dacă n-ar fi trebuit să treacă prin apă, Rafa l-ar fi putut duce în braţe, dar n-aveau de ales; pentru a-l salva, câinele trebuia să înoate.

Rafa i-a luat capul în mâini şi l-a privit în ochi. Apoi i-a spus calm, dar pe un ton autoritar, ca şi cum i-ar fi vorbit unui copil:

– O să vii cu noi, micuţule prieten. O să avem grijă de tine şi o să te ducem într-un loc sigur, dar trebuie să ai încredere în noi.

L-a mângâiat pe urechi, pe bot şi, după o vreme, pe când marea se furişa deja în peşteră, animalul s-a liniştit. I-a urmat în apă. Rafa i-a vorbit tot timpul, încurajându-l, îndemnându-l, lăudându-l. Clementine înota de cealaltă parte a câinelui astfel încât acesta să se simtă protejat. Încet, şi-au croit drum după colţ. Vântul se înteţise, iar marea era mai agitată. Făceau eforturi mai mari pentru a înota, dar Clementine a strâns din dinţi şi a stat cu privirea aţintită asupra plajei. Căţelul înota din toate puterile, cu nasul în sus, cu nările umflate şi ochii mari de spaimă. Dar a mers înainte, curajul întrecându-i frica.

În cele din urmă au ajuns pe nisip. Animalul a păşit pe uscat, şi-a scuturat apa din blană, apoi a dat din coadă atât de tare încât ai fi zis că fundul o să i se desprindă cu totul. Clementine şi Rafa s-au opintit să iasă din valuri şi s-au prăbuşit în genunchi pentru a-l felicita.

– Isteţ câine! au exclamat ei cu răsuflarea tăiată, iar animalul a părut să-i înţeleagă, lingându-le feţele fericit.

– Trebuie să-l ducem acasă. O fi îngheţat şi deshidratat. Dumnezeu ştie de când stătea legat în peştera aia.

– Avem apă în sacoşa de picnic, a sugerat Clementine.

– Bine. Hai, băiete, să te ducem acasă.

Câinele a băut din sticlă şi a mâncat resturile de sendvişuri. Într-adevăr, era însetat şi înfometat.

– Ştii, Marina urăşte câinii, a spus Clementine.

– Cum poate cineva să-i urască?

– Nu ştiu. Pur şi simplu aşa e.

– O să ne facem griji pentru asta mai târziu. Hai să-l uscăm mai întâi şi apoi stăm de vorbă cu ea. Nu-l poţi lua cu tine la muncă, aşa că va trebui să-l tolereze la hotel.

– O să te pună să-l duci la un adăpost pentru câini.

– Animalul ăsta rămâne cu mine. Este soarta, nu-ţi dai seama? Ne-a fost dat să-l găsim. I-a zâmbit jucăuş. E alegerea mea să-l păstrez.

Ea i-a surâs, bucurându-se că aveau ceva ce doar ei doi împărtăşeau.

– Atunci e şi al meu.

S-au îmbrăcat, uzi fiind, şi au tremurat tot drumul până la maşină. Rafa s-a oferit să o care pe Clementine, dar ea a refuzat, explicându-i că animalul are nevoie de atenţia lor. Coborâtul dealului cu ea în spate era una, dar urcatul era cu totul altceva şi nu-i păsa câţi spini i-ar fi sfâşiat pielea, atâta vreme cât era scutită de umilinţa de a fi lăsată jos la mijlocul drumului pentru că era prea grea.

Au aşezat câinele pe bancheta din spate, unde acesta s-a întins ca un mop îmbibat în apă. După o vreme, huruitul motorului l-a adormit.

În ciuda căldurii din maşină, când au ajuns la Polzanze Clementine şi Rafa încă mai tremurau amândoi. Frigul le intrase până în măduva oaselor.

– Lasă-mă pe mine să mă ocup de Marina, a propus Rafa în vreme ce maşina parca în faţa casei.

– N-o să te contrazic în privinţa asta, a spus Clementine, muşcându-şi buza nervoasă. Sper să-l putem păstra.

– O să-l păstrăm, nu-ţi face griji.

– Mă duc să aduc nişte prosoape vechi şi o pătură.

– Ai cu ce să te schimbi?

– O să împrumut capotul tatei.

Tom a ieşit din hotel. S-a holbat mirat la ei în vreme ce coborau din maşină.

– Tom, vrei să stai tu cu câinele cât mă duc să aduc nişte pături? l-a rugat Clementine.

– Câinele?

– Da. Am găsit un câine legat într-o peşteră. Era pe cale să se înece. A trebuit să înotăm ca să-l salvăm. Acum doarme pe bancheta din spate, bietul de el.

Tom a scuturat din cap.

– Ăă, ştii ce zice şefa despre câini.

– Acum e altceva. E speriat şi nu are pe nimeni care să-l îngrijească.

– Unde e Marina? a întrebat Rafa.

– În seră, cu generalul şi cu doamnele tale.

– Bine, mă duc să mă schimb în nişte haine uscate şi apoi merg să vorbesc cu ea.

– Baftă, i-a spus Clementine.

– O să ai nevoie de mai mult, a adăugat Tom.

Clementine a reapărut puţin mai târziu, înfăşurată în capotul şi cu papucii lui Grey, înarmată cu un prosop vechi şi nişte pături. Rafa, într-o pereche de blugi curaţi şi un pulover, ieşea din hotel împreună cu Marina. Se vedea clar pe faţa ei că încă nu-i spusese. Clementine şi-a aruncat privirea în spatele maşinii. Câinele dormea în continuare. Părea tare dulce, cu blăniţa lui cafenie încreţită de apa mării, cu trupuşorul ridicându-i-se şi coborând în ritmul respiraţiei. Cum ar fi putut cineva să respingă o asemenea creatură neajutorată?

– Deci, care e surpriza? a spus Marina, apropiindu-se de maşină.

Cu un aer îngrozit, Tom s-a retras în tăcere, dar a rămas îndeajuns de aproape încât să poată auzi.

– Am salvat un câine, a spus Rafa cu nepăsare. Era legat într-o peşteră şi lăsat să se înece. Eu şi Clementine a trebuit să înotăm ca să-l salvăm.

Marinei rămas cu gura căscată de oroare.

– Un câine?

– Da, nu-i aşa că-i adorabil? Acum doarme. A fost atât de speriat!

Era clar că Rafa încerca să facă apel la compasiu-nea ei.

Marina a tras cu ochiul înăuntru, frământându-şi mâinile cu îngrijorare.

– Ştii că nu pot ţine câini în hotel, a spus ea, dar Rafa i-a simţit slăbiciunea din voce şi a insistat.

– Dar era cât pe-aci să moară. E responsabilitatea noastră să-l îngrijim. E foarte mic, aproape un pui. Nu-l putem da.

Marina s-a uitat ţintă la el. Teama din ochii ei i-a luat pe toţi prin surprindere. Destul de neaşteptat, Clementine a simţit un junghi ascuţit în piept, iar inima i s-a umplut de milă. Marina părea atât de mică, de parcă orice pală de vânt ar fi putut s-o spulbere.

– E OK, Marina, o să-l iau eu, s-a oferit ea. Domnul Atwood va trebui pur şi simplu să-l suporte la birou. Poate dormi sub masa mea.

– Nu, nu-l poţi duce la serviciu, a spus Rafa.

– O pot întreba pe mama, a propus Tom. Are deja o pisică, dar, nu se ştie niciodată, poate o să se înţeleagă.

Marina părea să se lupte cu propria conştiinţă.

– Nu-l pot da, a murmurat ea. Nu pot. Trebuie să avem grijă de el.

– Îl pot ţine în camera mea, a spus Rafa cu blândeţe. Mi-ai dat un apartament enorm, Marina; e loc suficient pentru amândoi.

Ea s-a uitat în maşină, la corcitura adormită. Apoi ochii i s-au umplut de lacrimi. Nimeni nu ştia ce să spună. Nu se aşteptaseră ca ea să reacţioneze aşa.

– Îmi pare rău, Marina. Nu mi-am dat seama că ţi-e frică de câini.

– Nu mi-e frică de ei, a răspuns ea, îndreptându-se şi venindu-şi în fire. E un scump. Cum o să-i spuneţi?

– Nu ne-am gândit, a răspuns Rafa, uitându-se la Clementine pentru ajutor.

– Biscuit, a răspuns ea, zâmbindu-i mamei ei vitrege.

Marina a mustăcit şi s-a şters pe obraji.

– Biscuit. A început să râdă. Ăsta-i un nume bun.

– Mă gândeam eu că o să-ţi placă.

– Sigur, a spus Rafa, neştiind gluma pe care o împărtăşeau cele două. O să-l duc sus şi o să-l bag în pat.

Marina a preluat controlul.

– Tom, du-te şi spune-le la bucătărie să-i pregătească ceva de mâncare şi du sus un vas cu apă. Clementine, tu mergi cu Rafa şi aranjează un pat mic. Sunt sigură că avem un coş pe undeva – mă duc să caut.

S-a îndreptat hotărâtă către clădirea vechilor grajduri.

Au urmărit-o îndepărtându-se.

– Ce-a fost asta? a întrebat Rafa.

Clementine a ridicat din umeri.

– Habar n-am. E un mister. Măcar ştim că nu se teme de câini.

– Dacă nu se teme de ei, atunci care e problema?

– Poate că e vorba de blană. E foarte mândră de casa ei.

– Nu, e mai mult de-atât. Aproape că a luat-o razna.

– Mai face asta din când în când. De obicei, Harvey sau tata sunt prin preajmă ca s-o remonteze.

Rafa s-a încruntat.

– De ce?

– Pui prea multe întrebări, Rafa.

Dar el a continuat să privească vechea clădire a grajdurilor, mult după ce Marina dispăruse în interior.

Rafa l-a dus pe Biscuit sus şi l-a aşezat peste păturile întinse de Clementine pe patul de rezervă. Era atât de somnoros încât abia dacă îşi mai putea ţine ochii deschişi. Tom şi-a făcut apariţia ceva mai târziu, aducând un vas cu apă şi ceva resturi de pui, iar Marina a găsit un vechi coş de picnic din răchită, ca soluţie temporară. A doua zi aveau să meargă şi să cumpere cele necesare de la magazinul pentru animale. Se pare că Biscuit urma să rămână.

Clementine a ignorat cele trei apeluri ratate de la Joe şi a fost de acord să rămână la cină cât timp hainele ei erau la uscat. S-au retras în clădirea vechilor grajduri şi au stat în jurul mesei din bucătărie, mâncând spaghetele cu midii pe care Marina le pregătea mai bine decât orice bucătar. Grey li s-a alăturat, interesat să afle povestea câinelui, dar mai degrabă îngrijorat din pricina soţiei lui şi a reacţiei acesteia faţă de noul oaspete. Rafa tânjea s-o întrebe de ce nu-i plăceau câinii, dar intuiţia i-a spus că acel drum e unul întunecat şi plin de pericole.

La ora unsprezece, Rafa s-a ridicat de la masă.

– Ar fi bine să mă duc să văd ce face Biscuit, în caz că se trezeşte şi descoperă că a rămas singur. S-ar putea speria.

– După aşa o aventură, îmi închipui că va fi agitat multă vreme de-acum încolo, a spus Grey.

– Ar trebui să plec şi eu, a spus Clementine. Tată, poţi să mă duci cu maşina? Pe-a mea am lăsat-o în Dawcomb.

– Sigur, a răspuns Grey, ridicându-se.

Marina s-a încruntat. Simţea şovăiala Clementinei şi îşi dorea ca tânăra să aibă curajul de a recunoaşte că se înşelase şi să se întoarcă acasă.

– Te conduc, a spus Rafa, apoi s-a întors către Marina. Mulţumesc pentru cină. Găteşti spaghete mai bine decât un italian.

Marina a zâmbit.

– Mulţumesc. Ăsta da, compliment, având în vedere că vine din partea cuiva pe jumătate italian.

Rafa a însoţit-o pe Clementine pe aleea cu pietriş.

– Ce mai zi! a spus el, băgându-şi mâinile în buzunare.

– De ce de fiecare dată când sunt cu tine, ajung să-mi scot hainele şi să sar în apă?

– Dacă nu te poţi dumiri singură, atunci nu eşti atât de isteaţă pe cât te-am crezut.

Ea a zâmbit.

– Înseamnă că faci eforturi extraordinare ca să dezbraci o fată.

– Cu unele fete e nevoie de mai multe şmecherii.

– Îi dai lui Biscuit un pupic din partea mea?

– O să-i dau mai multe. Vino să-l vezi mâine. La urma urmei, e al amândurora.

– Aşa o să fac.

– Te sun dimineaţă să-ţi spun ce mai face.

– Sper să aibă o noapte bună.

– După spaima pe care a tras-o azi, o să doarmă ca un prunc. Rafa a început să râdă. Şi eu la fel.

Clementine s-a suit în maşina tatălui ei şi au pornit pe alee. L-a văzut pe Rafa în oglinda retrovizoare, urmărind-o, şi i-a făcut cu mâna pe geam. El i-a răspuns. Tânăra şi-a încleştat degetele în poală şi a inspirat adânc, cu un aer satisfăcut.

Grey a lăsat-o chiar în faţa locuinţei lui Joe, dar în loc să intre, ea l-a aşteptat pe tatăl ei se îndepărteze, apoi a plecat să-şi ia Mini-ul. Încă nu voia să dea ochii cu iubitul ei. Avea de gând să mai întârzie puţin şi să se simtă aproape de Rafa, aşa că s-a dus până la casa uitată de Dumnezeu.

Luna era mare şi strălucitoare, scăldând peisajul în suficientă lumină încât Clementine să poată vedea pe unde merge în vreme ce traversa câmpul. Nu-i era frică să umble singură. Se simţea bine în bătaia vântului, acoperită de pătura nopţii. Era prea întuneric ca să intre în biserică, aşa că s-a aşezat pe treapta de la intrare şi s-a sprijinit de zid, ascultând foşnetul frunzelor şi murmurul lin al mării. Razele lunii poleiau crestele valurilor, stropindu-le cu argintiu pe când acestea se înălţau şi apoi cădeau. În acea seară, frumuseţea n-o mai făcea să se simtă melancolică, ci fericită. Inima îi era plină şi caldă ca un cozonac proaspăt scos din cuptor. Acum ştia că Marea Dragoste există şi că se poate furişa brusc în sufletul cuiva, aproape înainte să apuce s-o recunoască. Ei bine, ea o recunoscuse şi, cu un fior de aşteptare, tânjea să o primească înăuntru.