capitolul 21

Toscana, 1971

Floriana stătea întinsă pe plajă, cu privirea pierdută. Se gândea la stele, atât de strălucitoare, de vibrante şi se întreba câte dintre ele arseseră cu multă vreme în urmă, lăsându-şi doar lumina să sclipească în continuare precum o amintire. Aşa îşi imagina ea moartea. Mama ei putea foarte bine să fie moartă, pentru că nu avea să se mai întoarcă vreodată. Floriana accepta asta acum. Cândva existase o amintire, la fel de strălucitoare ca acele stele, dar şi ea ajunsese la capătul puterilor. Abia dacă îşi mai putea închipui cum arăta mama ei. Cu siguranţă nu-şi mai ţinea minte frăţiorul. Dar se întreba deseori pe unde or fi şi dacă femeia se mai gândea vreodată la ea. Aceste rătăciri ale minţii îi provocaseră durere şi, într-un fel ciudat, disconfortul o bucurase, aşa cum limba caută dintele rănit. Acum inima i se împietrise şi nu mai simţea nimic, nici măcar ură.

Trecuseră aproape cinci ani de la plecarea lui Dante, iar ea se gândea la el în fiecare zi. Avea aproape şaisprezece ani, era o tânără femeie, şi totuşi, în sinea ei, rămăsese aceeaşi fetiţă care trăgea cu ochiul prin porţile domeniului La Magdalena; şi încă îl mai iubea.

După plecarea lui crezuse că lumea ei făcuse implozie şi că voinţa ei de a trăi se prăbuşise. Ce rost mai avea să continue fără Dante în viaţa ei? Căutase alinarea în biserică, pentru că nimănui altcuiva nu-i păsa decât lui Iisus, iar El îi întinsese o mână şi îi atinsese inima, şoptindu-i blând la ureche astfel încât ceilalţi să nu poată auzi. Îi spusese să aştepte, pentru că va veni cu siguranţă acea zi în care Dante se va întoarce şi o va cere în căsătorie. Aşadar, îşi ştersese lacrimile, îşi îndreptase umerii şi se hotărâse să facă exact aşa cum îi ceruse El, pentru că Iisus şi mama Lui, Maria, o iubeau – iar în caz că atenţia Le-ar fi fost distrasă de problemele altcuiva, ea mergea la biserică în fiecare zi ca să aprindă o lumânare pentru Dante şi să Le reamintească faptul că rugăciunile ei erau prioritare.

În vara următoare, Costanza a fost invitată la vila La Magdalena pentru a se juca împreună cu Giovanna, cea mai mică dintre copiii Bonfanti. S-a aflat că mama Costanzei o abordase pe Signora Bonfanti la liturghie şi îi sugerase să le apropie pe cele două fetiţe. Aceasta fusese încântată, îmbrăţişând-o pe mama Costanzei ca pe o prietenă de mult pierdută. Contesa Aldorisio nu pomenise nimic de Floriana. Era nerăbdătoare ca fiica ei să-şi găsească tovarăşe de joacă din aceeaşi clasă socială ca şi ea, acum că începuse să crească. Dar Costanza insistase. Era prea speriată să meargă singură şi ştia foarte bine că Floriana fusese cea care le câştigase inimile, nu ea. Contesa cedase cu condiţia ca, atunci când se va obişnui cu Giovanna, s-o lase pe Floriana în urmă. În plus, odată ce ea şi cu Signora Bonfanti reluaseră legăturile, o putea duce personal pe domeniul La Magdalena, aşa că nu mai avea nevoie de o escortă.

N-a trecut mult până când Costanza şi Giovanna au devenit prietene la toartă. Asemenea micuţei Aldorisio, Giovanna era timidă şi nesigură. Nu avea nici siguranţa de sine a surorii ei, nici farmecul fratelui. Floriana s-a ţinut după ele, dar curând s-a plictisit de jocurile lor. Tânjea ca Dante s-o mai plimbe printre copaci, dar el era plecat şi nu ştia când avea să se întoarcă. Aşa că fetiţa se distra împreună cu Noapte Bună. Câinele era o părticică din Dante de care se putea agăţa. L-a învăţat să aporteze, să se aşeze la comandă şi s-o urmeze pe când ea făcea slalom printre copaci. Se jucau de-a v-aţi ascunselea şi nenumărate alte jocuri pe care le inventase pentru el, iar uneori pregătea spectacole pentru Giovanna şi Costanza, care stăteau una lângă alta în rochiţele lor elegante şi băteau din palme cu drăgălăşenie de parcă ar fi fost la teatru.

Damiana era încântată s-o revadă pe Floriana şi o îngrijea ca o mamă, aşa cum făcuse cu un an înainte. O lăsa să-i aducă mingiile atunci când juca tenis cu prietenele şi o invita în dormitorul ei s-o ajute să-şi aleagă rochiile. Dar inima fetiţei tânjea după Dante şi, cu toată atenţia de care se bucura, domeniul La Magdalena părea pustiu fără el.

Dacă n-ar fi fost Signora Bonfanti, mama Costanzei s-ar fi asigurat că Floriana rămâne acasă. Dar femeia aceasta excentrică şi visătoare, care avea frumuseţea delicată a unei silfide, s-a îndrăgostit de orfanella, aşa cum o făcuseră şi cei doi copii mai mari ai ei. Îi aflase povestea tragică de la Dante şi se hotărâse s-o primească pe copilă cu toată dragostea ei maternă, pe care o avea din plin, pentru că tânjise să aibă mai mult de trei copii.

La prima vizită a micuţei, a luat-o de mână şi a dus-o în grădina ei cu sirene, unde Floriana stătuse împreună cu Dante în prima zi în care pusese piciorul pe domeniul La Magdalena. Au rămas acolo toată după-amiaza, privind fântâna, ascultând păsărelele, făcând schimb de gânduri şi de idei. Signora Bonfanti a găsit în Floriana un copil care îi împărtăşea dragostea pentru natură şi curiozitatea insaţiabilă faţă de lume. Fata a găsit în Signora Bonfanti o mamă blândă, care îi împletea flori în păr sau îi citea poezii şi poveşti. O mamă care se ocupa de ea aşa cum propria ei mamă n-o făcuse niciodată.

Puţin câte puţin, micuţa Floriana a devenit o figură constantă pe domeniul La Magdalena. La fel de constantă ca pisicile şi câinii fără stăpân adoptaţi de Dante. Şi, asemenea pisicilor şi câinilor fără stăpân, era mângâiată şi tachinată cu afecţiune de toată lumea, cu excepţia contesei Aldorisio, care îi detesta prezenţa acolo, de parcă i-ar fi ameninţat ambiţiile secrete pentru fiica ei. N-ar fi trebuit să-şi facă probleme, pentru că Giovanna a ajuns s-o considere pe Costanza o soră, iar cele două au păstrat legătura chiar şi în lunile de iarnă, când mezina familiei Bonfanti s-a întors la şcoală în Milano. Floriana vizita La Magdalena în fiecare zi, deşi familia plecase de mult, şi îl lua pe Noapte Bună în oraş, să fugărească porumbeii din Piazza Laconda. Câinele i-a devenit un tovarăş permanent şi cea mai mare bucurie. Spre deosebire de Costanza, care le vorbea de sus angajaţilor, Floriana se împrietenise cu localnicii care lucrau în casa La Magdalena, iar când nu era la şcoală sau la liturghie, îşi pierdea deseori vremea prin grădini, jucându-se cu animalele şi stând la taifas cu grădinarii.

Rămasă din nou singură, Costanza a căutat compania vechii ei prietene, iar Floriana a fost bucuroasă s-o primească înapoi. Dar acum erau nevoite să se întâlnească în oraş sau pe plajă, pentru că mama Costanzei făcea tot ce-i stătea în putere să le despartă. Fata ei avea acum treisprezece ani, detesta să i se spună ce să facă şi cu cine să se împrietenească, simţind o puternică loialitate faţă de Floriana. Dar contesa Aldorisio credea cu tărie că, într-un fel sau altul, cele două vor ajunge să se îndepărteze. Era inevitabil, luând în considerare vieţile lor şi uriaşele diferenţe de clasă socială. Dacă lucrurile nu aveau să se petreacă pe cale naturală, atunci le va da ea o mână de ajutor.

Încă o vară a înflorit, a doua de la plecarea lui Dante, iar Floriana îi simţea lipsa mai mult ca oricând. Au urmat zile lungi şi leneşe pe domeniul La Magdalena, pline cu oameni frumoşi, prânzuri fastuoase şi după-amiezi în grădina cu sirene, citind poezie. Signora Bonfanti o invita pe Floriana s-o ajute la alcătuirea unui tablou-mozaic şi petreceau ore întregi în solariu, tăind pătrăţele de hârtie şi lipindu-le într-o ramă. Fetiţei îi plăcea la nebunie să fie aproape de ea, în vreme ce Noapte Bună sforăia alături. Prin toată casa erau poze cu Dante şi, uneori, prindea frânturi de veşti în vreme ce Signora Bonfanti îşi procesa gândurile cu voce tare, în monologuri fără şir. Se pare că băiatului îi mergea excepţional în America, dar că viitorul lui avea să fie aici, în Italia, unde toată lumea se aştepta ca el să urce pe culmi în compania tatălui său.

Floriana nu-l plăcea pe Signor Beppe. Acesta nu avea nimic din şarmul sau bunăvoinţa fiului său. Chipul lui era frumos într-un fel aspru, cutele dintre ochi coborau adânc peste privirea întunecată şi vicleană, iar gâtul îi era gros ca al unui taur. Gura îi era strâmbă atunci când se relaxa, crudă atunci când zâmbea, iar când râdea, părea superficial, de parcă ar fi făcut-o pentru efect şi nu de bucurie. Gândul părea să-i stea mereu numai la muncă şi întotdeauna era chemat la telefon sau în biroul lui, unde vorbea cu bărbaţi în costume negre, fumând trabucuri care răspândeau duhoare în holul de marmură. Signora Bruno spunea că Beppe Bonfanti face parte din mafia locală, ba chiar ordonase uciderea unor oameni, însă, cu toate că ochii lui erau teribil de reci, Floriana îşi alungase din minte bârfele bătrânei, considerându-le doar un zvon. Nu putea crede că tatăl lui Dante e un criminal. Că era de temut, asta nu încăpea îndoială.

Era în permanenţă urmat de Zazzetta, un omuleţ sinistru, vânos, chel, cu un nas acvilin, care mereu îi şoptea câte ceva la ureche şi nota lucruri în carneţelul său cu coperte negre. Signor Beppe îl asculta ca pe nimeni altul şi părea să aibă puterea de a-i capta atenţia doar ridicând o sprânceană. Bărbatul se baza pe el pentru orice, numindu-l bracio destro – mâna lui dreaptă. Floriana nu-l plăcea nici pe Zazzetta.

Signora Bonfanti nu-i stătea în cale soţului ei, iar acesta n-o căuta vreodată. Abia dacă a observat-o pe Floriana, aşa cum niciodată nu băga de seamă animalele fără stăpân care rătăceau pe terasă la ora prânzului, dar a remarcat-o pe Costanza. Părea să se bucure de prietenia ei înfloritoare cu fiica lui cea mică şi i-a pus fetei un şir interminabil de întrebări despre ea şi despre familia ei. Costanza i-a spus Florianei că Beppe îi invitase pe părinţii ei la cină şi că acum adulţii erau prieteni apropiaţi. Fetiţa n-a priceput însemnătatea acestui lucru. Ei îi păsa doar de Dante, de mama şi de câinele lui.

Trecuseră cinci ani lungi de când Floriana îl întâlnise pentru prima dată pe Dante, iar acum vara venise din nou. Dar de data aceasta avea să fie mai frumoasă ca oricând, pentru că el urma să vină acasă. Aflase de la Costanza, care la rândul ei primise vestea de la Giovanna. Avea să fie o mare petrecere în cinstea întoarcerii lui. Floriana stătea întinsă pe nisip şi simţea fiori de entuziasm încreţindu-i pielea. În sfârşit, Dante va veni acasă. În sfârşit, vor fi din nou împreună. Niciodată nu-i dăduse prin gând că el s-ar fi putut îndrăgosti de altcineva sau că nu se va îndrăgosti de ea, pentru că aprinsese câte o lumânare în fiecare zi vreme de aproape cinci ani şi îi înălţase rugăciuni lui Iisus. Cu o asemenea hărţuire constantă, era de neconceput ca pe El să-l lase inima s-o ignore.

– Deci? Ce zici? Cea albastră sau cea albă? a întrebat-o Costanza în după-amiaza următoare, întinzând rochiile pe pat.

Avuseseră grijă să se furişeze în casă pe când contesa era plecată, iar pozna lor le dădea o acută stare de agitaţie.

Floriana s-a sprijinit de perne şi s-a uitat îndelung la amândouă.

– Păi, aia albastră e drăguţă, cea albă este cam ca de mireasă, nu crezi?

– Deci, cea albastră?

– Pune-o pe tine.

Costanza n-a avut nevoie să i se spună de două ori. S-a grăbit s-o îmbrace şi s-a aşezat în faţa oglinzii înalte care atârna pe perete. Acum era mai voluptuoasă, sânii îi erau mai mari, şoldurile mai late deasupra unor coapse scurte, porcine şi a unor picioare mici, ca nişte copite. Îi plăcea mâncarea şi înghiţea cantităţi copioase de pâine şi paste pentru a se consola în vreme ce se lamenta din pricina corpului ei stângaci.

– Par grasă în asta? a întrebat ea, muşcându-şi buza de jos şi sugându-şi burta.

– Bineînţeles că nu, a minţit Floriana. Pari voluptuoasă. Aşa trebuie să fie italiencele.

– Tu nu eşti.

– Am şolduri şi sâni.

– Nu ca ai mei.

– Dar tu ai titlul nobiliar şi părinţii. Ce preferi?

– Ar trebui să ţin regim.

– Atunci ţine regim.

– N-o să se schimbe nimic la timp pentru mâine-seară.

– Atunci mănâncă şi fii fericită. Albastrul arată adorabil, pe bune că aşa e.

– Tu ce o să porţi?

– N-am nimic special. Probabil că o să împrumut o rochie de la mătuşa Zita. Suntem cam de aceeaşi statură şi ea e foarte cochetă, aşa că o să aibă ceva drăguţ.

– Poţi să împrumuţi din bijuteriile mele, s-a oferit Costanza, făcându-i-se brusc milă de ea.

– Chiar aşa? a spus Floriana, cu ochii mari.

– Hai să ne uităm.

S-a repezit spre măsuţa de toaletă şi a deschis cutia cu bijuterii.

– Ăştia au fost ai bunicii mele, a spus ea, scoţând o pereche de cercei cu diamante.

Floriana a rămas fără suflare.

– Sunt superbi.

– Probează-i.

– Nu i-aş putea purta pe ăştia.

– De ce nu?

– Mama ta ar face o criză de nervi.

– N-o să afle decât atunci când va fi prea târziu. Oricum, de ce ţi-ar păsa ce crede mama? Ia, pune-i.

Floriana şi i-a prins la urechi. A tras scăunelul în faţa măsuţei de toaletă şi s-a aşezat, apoi şi-a privit cu uimire imaginea din oglindă. Diamantele albe străluceau ca nişte ţurţuri pe pielea ei arămie.

– Vezi cum îţi luminează faţa?

– Sunt foarte frumoşi, a oftat Floriana, ridicându-şi părul de pe gât. Îmi place felul în care captează lumina şi strălucesc ca nişte stele.

– Atunci împrumută-i.

– O, n-aş putea. Sunt prea valoroşi.

– Te rog, mi-ar face plăcere să te văd cu ei.

– Mă simt de parcă aş fi altcineva – un impostor.

– Dar arăţi ca o prinţesă.

Floriana s-a uitat la reflexia ei şi deodată inima i s-a umplut de un dor pentru ceva ce nu va putea fi vreodată.

– Mama are o cutie mare de bijuterii, plină cu pietre preţioase, toate moştenite de la bunica, a continuat Costanza. Într-o zi o să-mi rămână mie moştenire.

– Eşti foarte norocoasă.

– Ştiu. Dar asta e tot ce-o să-mi rămână moştenire. Papà a pierdut o avere şi încă n-a reuşit să o recupereze. Mama speră că o să iau vreun bărbat cu bani, şi atunci am fi din nou bogaţi.

– Sunt sigură că aşa o să se întâmple, a spus Floriana vag, privindu-şi visătoare diamantele.

Costanza a tresărit când s-a auzit uşa de la intrare trântindu-se la parter. Floriana a ieşit brusc din transă.

– Asta-i mama ta.

– Nu poate fi.

– Ai zis că a plecat pentru toată ziua.

– Aşa a făcut.

Floriana şi-a scos iute cerceii şi i-a pus pe măsuţa de toaletă.

– Ei, şi ce dacă mă prinde aici? Ce poate să-mi facă? Sigur n-o să mă furişez pe fereastră ca un hoţ.

Costanza şi-a frământat mâinile îngrijorată.

– Eşti prietena mea şi cu asta, basta, a spus ea, încercând să fie curajoasă.

Au auzit paşi pe scări, apoi vocea familiară a contesei.

– Costanza!

Fata i-a aruncat o privire neajutorată prietenei sale.

– Sunt în dormitor, mamă.

Uşa s-a deschis şi contesa a băgat nasul înăuntru. Când a dat cu ochii de Floriana, reacţia ei iniţială a fost una de oroare, dar şi-a venit repede în fire şi s-a forţat să zâmbească mieros.

– Bună, Floriana, a spus ea încordată. Ce puneţi la cale voi două?

– Probez rochii pentru petrecere.

Mama şi-a examinat fiica. Distrasă de ambiţia ei, a intrat ca să se uite mai bine.

– Îmi place cum îţi vine cea albastră, a spus ea, apucând fusta şi trăgând-o în jos. Totuşi, e un pic cam strâmtă.

Costanza a oftat.

– Îmi sug burta.

– Nu destul, a răspuns contesa însufleţită. Prea multe paste, draga mea.

– Aş putea-o purta pe cea albă.

– Şi să arăţi ca o bezea?

Exuberanţa Costanzei s-a dezumflat asemenea unui balon.

– Şi atunci ce să port?

– O s-o porţi pe asta, dar Graziella o să ţi-o mai lărgească.

A observat cerceii cu diamante de pe măsuţa de toaletă şi a ghicit că Floriana îi probase. A tras aer în piept, umflându-şi nările.

– Şi îi poţi pune pe ăştia, a spus ea. Floriana, cerceii, te rog.

Fata a simţit un junghi din pricina dezamăgirii. I-a ridicat cu grijă şi i-a lăsat să cadă în mâna întinsă.

– Aveam de gând să-i împrumut Florianei, a exclamat Costanza fără să se gândească.

– Florianei? Pentru ce?

– Pentru petrecere.

Contesa a pufnit uşor.

– Draga mea, Floriana nu merge la petrecere.

Furia tinerei a crescut.

– Ba merg la petrecere, a spus ea ferm.

– O, îmi pare rău, greşeala mea. Nu ştiam că ai primit o invitaţie.

Floriana s-a înroşit.

– O invitaţie?

– Da, poţi merge la petrecere doar dacă ai o invitaţie.

– Ai una, nu-i aşa? a întrebat-o Costanza, în vreme ce mama ei îi prindea cerceii în urechi.

– Gata, acum e mai bine. Nimic nu e mai potrivit ca diamantele pentru a înnobila o ţinută. I-a zâmbit fiicei sale. Chiar arăţi adorabil, Costanza. O să fii frumoasa balului.

Florianei i se învârtea capul de ruşine.

– Nu, nu am o invitaţie, a răspuns ea cu voce joasă şi, spre mânia ei, lacrimile au început să-i înţepe ochii.

– Poate veni cu noi, nu-i aşa? a spus Costanza.

– Aş vrea să poată, draga mea, dar dacă n-a fost invitată formal, ar fi nepoliticos.

– Dar Signora Bonfanti o adoră!

Contesa a ridicat din umeri.

– Îmi pare rău, Floriana. Ce dezamăgire! Totuşi, e doar o petrecere.

Costanza şi-a muşcat buza. Voia să-şi ia prietena în braţe, dar mama ei stătea între ele.

Floriana şi-a îndreptat umerii şi a ridicat bărbia.

– Aveţi dreptate, a spus ea. Este doar o petrecere. Iar tu, Costanza, o să străluceşti mai tare decât cea mai luminoasă stea.

A naibii să fie dacă avea să-i permită contesei s-o vadă plângând.

– Ar trebui să plec acum.

O tăcere ciudată s-a lăsat în vreme ce ea se ridica să iasă.

– Nu trebuie, a spus Costanza într-un târziu, sfidându-şi curajoasă mama.

Contesa afişa un zâmbet înţelegător, dar golit de orice sentiment adevărat.

– E foarte puternică, a spus ea, când Floriana a închis uşa în urma ei.

– De ce n-au invitat-o?

– Pentru că nu face parte din lumea noastră, draga mea.

– Chiar contează asta atât de mult?

Contesa şi-a pus mâinile pe umerii fiicei sale şi a fixat-o cu ochii ei reci ca bronzul de tun.

– Ascultă-mă, Costanza. Contează mai mult decât îţi poţi imagina. Provii dintr-o familie bună, să nu uiţi vreodată asta. Banii vin şi se duc, dar tu întotdeauna vei fi o Aldorisio. Floriana e un nimic, un nimeni. Se va mărita cu cineva de teapa ei şi vei uita că aţi fost vreodată prietene. Dar tu, iubita mea, te vei căsători cu cineva de seama ta – sau măcar cu un bărbat demn de tine, în ceea ce priveşte averea. Viaţa e grea. Te va călca în picioare dacă nu eşti destul de abilă încât să preiei controlul.

Costanza a dat din cap, dar ochii i-au alunecat spre uşă.

Mama ei a luat-o de bărbie.

– Uită-te la mine, Costanza, şi spune-mi că ai priceput.

– Am priceput, a răspuns ea.

– Bun. Acum, cerceii cu diamante, da, sunt foarte drăguţi, dar cred că ne putem descurca mai bine. Vino cu mine, am diamante mult mai frumoase în cutia mea cu bijuterii.

A azvârlit cerceii pe măsuţa de toaletă.

Floriana a coborât în fugă dealul, cu lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji şi cu un hohot de plâns în coşul pieptului. Abia când a ajuns pe plajă l-a eliberat cu un vaiet puternic. S-a aşezat pe nisip, strângându-şi genunchii la piept, legănându-se înainte şi înapoi. Cum era cu putinţă să nu fi primit o invitaţie? Credea că Signora Bonfanti o place, dar se vede treaba că, până la urmă, şi ea era asemenea contesei, o alunga ca pe un câine vagabond. A inspirat adânc şi a privit către mare. Undeva la orizont, în ceaţa din locul în care marea întâlnea cerul, se afla raiul. Acolo locuia Iisus, într-un palat de marmură, prea departe pentru a-i auzi rugăciunile.

Deodată, un nas rece şi umed s-a lipit de cotul ei. Era Noapte Bună. Cu un val de afecţiune, ea l-a cuprins în braţe şi a plâns în blana lui. Câinele părea s-o înţeleagă şi s-a sprijinit de ea, adulmecându-i pielea cu boticul lui ţepos. După o vreme s-a simţit un pic mai bine. Cu Noapte Bună alături, dându-i putere, a realizat că, de fapt, nu conta dacă va merge sau nu la petrecere. Până la urmă era vorba doar despre o noapte. Dante urma să rămână acolo toată vara. Va avea numeroase ocazii să-l vadă. Şi, oricum, probabil avea să fie prea ocupat să stea de vorbă cu prietenii părinţilor lui, ca să mai aibă timp şi de ea.

– Tot o să mă mărit cu el, i-a spus ea lui Noapte Bună, ştergându-şi lacrimile pe urechea lui. Atunci o să fiu, oficial, mama ta.

Contesa şi-a pregătit o baie. Graziella închisese obloanele şi trăsese draperiile. Ea se dezbrăcase şi se strecurase într-un capot de mătase. Era vechi şi puţin pătat pe o mânecă, dar nu avea bani să-şi cumpere altul. Nu-şi putea permite o asemenea extravaganţă. Dar, dacă era dibace, Costanza se va mărita bine, iar ea îşi va putea permite, din nou, tot ce era mai bun.

S-a uitat prin dormitor, la tencuiala care se cojea, la pata de umezeală din colţ, unde apa pătrunsese printr-o ţiglă spartă, la aerul ponosit al locului. Dacă se apuca să renoveze vila, nu mai termina. Era nevoie de atâta muncă! Soţul ei câştiga bani, dar nu destui încât să le readucă gloria de pe vremuri. Cel puţin mai păstrau încă aparenţele unei măreţii – şi ilustrul lor nume.

S-a îndreptat către scrin. Era o piesă antică, adusă de la Paris în primele zile ale căsniciei lor, care stătuse în dormitorul principal din palatul lor aflat la Roma. A oftat cu gândul la vila de pe Via del Corso. Ce casă prestigioasă fusese aceea şi cât de potrivit fusese să locuiască acolo! O durea teribil amintirea acelei săptămâni în care fuseseră nevoiţi să-şi facă bagajele şi să plece. Într-adevăr întunecate, întunecate zile. A deschis sertarul de sus şi a scos un plic alb, ţeapăn. Cuvintele de pe el fuseseră scrise cu cea mai aleasă caligrafie: „Domnişoarei Floriana“.

Nu se simţea prost. Făcuse ce trebuia. Când Signora Bonfanti îi dăduse plicul pentru a i-l transmite Florianei, contesta profitase de ocazie. Aşa era cel mai bine. De ce s-o lase pe fată să guste lumea în care nu avea să trăiască niciodată? Cu siguranţă asta ar fi fost o dovadă de cruzime. N-ar fi făcut decât să-i crească aşteptările. A pus la loc invitaţia şi a închis sertarul. Era spre binele copilului.