capitolul 24

Dante s-a urcat în maşina sa Alfa Romeo Spider, argintie, primită cadou de la tatăl său la întoarcerea din America. Noapte Bună a sărit pe bancheta din spate şi s-a aşezat, cu limba afară, gata pentru o nouă aventură. Cu capota coborâtă şi cu vântul răvăşindu-i părul ud, Dante a mers vâjâind printre chiparoşi, către poartă. Era îndeajuns de dibaci pentru a remarca o schimbare în aerul din jurul Costanzei. Nu era o coincidenţă faptul că Floriana nu venise la petrecere şi nici nu fusese invitată astăzi să-şi însoţească prietena. Era exclusă în mod deliberat. Ei bine, o să le arate el. A strâns de volan cu hotărâre şi a condus în josul coastei, către Herba. În doar câteva minute străbătea străzile dintre vechile clădiri, făcându-le cu mâna localnicilor care se holbau uimiţi la superba maşină.

A parcat chiar în faţa casei de pe Via Roma şi a sunat la poartă. Când a văzut că nimeni nu apare, a mai sunat încă o dată. În sfârşit, vocea morocănoasă a unei bătrâne s-a făcut auzită de cealaltă parte a uşii.

– Bine, bine, vin. Ai răbdare.

Poarta s-a deschis, şi chipul rotund al unei femei în vârstă, pe care Dante a luat-o drept Signora Bruno, şi-a făcut loc prin deschizătură. Când l-a văzut pe tânăr, ea l-a recunoscut numaidecât. Ochii lui chiar aveau culoarea unei mări tropicale. A deschis larg poarta, zâmbindu-i dulce.

– Am venit după Floriana. E aici?

Privirea lui rătăcea prin curte.

– Nu, a plecat cam acum jumătate de oră.

– Ştiţi unde s-a dus?

– Am presupus că a plecat să se vadă cu tine.

Frustrarea i-a întunecat chipul lui Dante.

– Bănuiesc că n-o ia pe şosea.

– Bineînţeles că nu. O ia pe scurtătură, printre maci.

– Mulţumesc, signora, mi-aţi fost de mare ajutor.

– Signora Bruno, a spus ea, prezentându-se. Sunt ca o mamă pentru Floriana. Aşa am fost decât a dispărut Loretta împreună cu frăţiorul copilei.

Dante era uimit.

– Floriana are un frăţior?

– Avea un frăţior.

– Nu mi-a spus niciodată.

– Păi, nici n-o s-o facă. E prea dureros, iar copiii au un fel de a bloca amintirile urâte. Dumnezeu ştie ce s-o fi ales de ei acum.

– E nespus de crud să alegi un copil în detrimentul altuia. Ce soi de femeie poate face aşa ceva?

– Una foarte egoistă. Bănuiesc că vânzătorul ei de roşii n-a vrut un copil mai mare. Micuţul Luca era foarte dulce, iar Floriana îl adora.

– Cum îl chema pe vânzătorul de roşii?

Signora Bruno a remarcat sclipirea decisă din ochii lui şi i-a pus o mână grăsulie pe piept.

– Nu te băga acolo, Dante. Ştiu că vrei să repari totul, dar nu vei putea. Sunt plecaţi de multă vreme. Dacă Loretta ar fi vrut să se întoarcă şi s-o caute, ar fi putut oricând s-o facă. Ştie unde se află. Dar nu vrea, nu-i aşa? Este mai bine ca Floriana să-şi uite trecutul şi să se concentreze pe viitor. Este o tânără deşteaptă şi hotărâtă. Păcat că mama ei n-o poate vedea acum, ar fi fost tare mândră de omul în care s-a transformat fetiţa ei, în ciuda tutu-ror obstacolelor.

– E norocoasă că vă are, signora.

– Ştiu. A alungat complimentul cu o fluturare a mâinii. O să-mi culeg răsplata în rai, fără îndoială.

Dante a urcat iar şoseaua, cu gândul la răutatea Lorettei şi a vânzătorului de roşii care o ademenise departe de casă. Ar fi dat orice să-i găsească. Adevărul era că putea să dea de ei. Tot ce trebuia să facă era să-i ceară lui Zazzetta, iar treaba era ca şi făcută. Nu se îndoia de capacităţile acelui omuleţ dubios. Dar poate că Signora Bruno avea dreptate. La ce-ar fi folosit? De ce să zgândărească povestea şi s-o facă pe Floriana să se simtă, din nou, respinsă?

În vreme ce conducea către porţile domeniului La Magdalena, Noapte Bună a început să latre. Mai întâi Dante a crezut că animalul se bucură de întoarcerea acasă, dar apoi a văzut silueta cunoscută a Florianei urcând încet coasta dealului, către intrare. Purta o rochiţă de vară înflorată şi sandale, părul îi flutura pe umeri şi ducea cu ea un buchet de maci şi o sacoşă micuţă din pânză groasă. El a claxonat, iar fata a ridicat privirea, punându-şi mâna streaşină la ochi.

Noapte Bună a sărit din maşină şi a luat-o la goană pe cărare pentru a-i ieşi în întâmpinare, mai-mai s-o răstoarne când s-a izbit de picioarele ei.

În clipa următoare, Dante o strângea în braţe şi o săruta.

– Unde-ai fost? a întrebat el, îngropându-şi faţa în gâtul ei.

– Am fost mai întâi pe la Costanza.

– E deja aici.

– M-am gândit eu.

El a privit-o în ochi.

– Nu te-a invitat să mergi cu ea?

– Nu-mi pasă. Uite ce maşină arătoasă ai!

– Vii la o plimbare?

– Mi-ar plăcea la nebunie. Pun pariu că merge foar-te repede.

– Dacă ar merge prea repede, Noapte Bună ar putea să cadă din maşină.

– Dragul de Noapte Bună! L-a mângâiat cu afecţiune. A devenit cel mai bun prieten al meu cât timp tu ai fost plecat. Uite, începe să încărunţească în jurul boticului.

– Îmbătrâneşte.

– Dar încă mai e iute şi agil.

Ca şi când ar fi vrut să-i arate că are dreptate, câinele a luat-o în pas săltat pe potecă, spre maşină.

Înăuntru mirosea a piele nouă, încălzită de soare. Noapte Bună a sărit din nou pe bancheta din spate, dând din coadă nerăbdător. Floriana s-a strecurat pe scaunul din dreapta, trecându-şi degetele peste bordul de lemn.

– E o maşină uimitoare, Dante.

– Tata mi-a cumpărat-o.

– Câtă generozitate din partea lui.

Dante a rânjit cu un aer cinic.

– Generozitate, da. Dar mă vede ca pe o prelungire a lui, aşa că e aproape ca şi cum şi-ar oferi lui însuşi o maşină nouă.

A pornit motorul. Acesta a urlat ca un leu, apoi vehiculul a început să accelereze pe şosea, lăsând mult în urmă porţile domeniului La Magdalena. Noapte Bună s-a pitit pe bancheta din spate în vreme ce maşina zbura. Floriana râdea acoperind huruitul şi dându-şi capul pe spate, în vreme ce vântul îi flutura prin păr. După ce a făcut o demonstraţie de viteză, Dante a încetinit astfel încât să poată sta de vorbă.

– Ai fost invitată la petrecerea de ieri-seară, a spus el solemn.

– Ba nu, n-am fost, a răspuns ea. Dar nu mă su-păr, sincer.

– Nu, m-ai înţeles greşit. Ai fost invitată. Mama ţi-a trimis o invitaţie, dar i-a dat-o contesei.

Floriana a devenit serioasă.

– Vrei să spui că tot timpul a existat o invitaţie pen-tru mine?

– Da. Cred că mama Costanzei a uitat să ţi-o dea.

– Pun pariu că aşa a fost, a replicat Floriana pe un ton care lăsa de înţeles că nu credea o iotă. S-a întors pentru a se uita la peisajul pe lângă care treceau. Femeia aia nu m-a plăcut niciodată.

– E geloasă, asta-i tot.

– Mă priveşte de sus. Dar sunt obişnuită şi nu-mi pasă. Ce rău poate să-mi facă?

– Nu-ţi poate face nici un rău. El i-a luat mâna peste schimbătorul de viteze. De acum eşti cu mine, Floriana, şi nimeni nu te va mai răni vreodată.

Costanza a rămas surprinsă când Floriana a coborât spre piscină împreună cu Dante. Brusc a cuprins-o vinovăţia, dorindu-şi să nu fi fost atât de capricioasă şi de rea, excluzând-o.

– Uite pe cine am cules de pe drum, a spus Dante cu un zâmbet triumfător.

Apoi a intrat în vestiar pentru a-şi pune costumul de baie.

Costanza s-a repezit spre Floriana, încercând cu disperare să se scuze.

– Îmi pare rău, Floriana, a spus ea cu o voce slabă. Mă aşteptam să fii deja aici.

Tânăra i-a alungat scuzele cu o ridicare din umeri.

– Cum a fost petrecerea?

Costanza s-a încruntat.

– A fost minunată. Mi-aş fi dorit atât de mult să fii şi tu acolo.

– Am fost invitată, să ştii, dar mama ta a uitat să-mi dea invitaţia. O simplă greşeală.

– Mama mea?

Costanza s-a uitat lung la ea, nevenindu-i să creadă.

– Eşti sigură?

– Foarte. Signora Bonfanti a zis că i-a dat-o mamei tale, ea urmând să mi-o transmită mie.

– Nu pricep. Atunci de ce nu ţi-a dat-o?

– E clar că n-a vrut să vin.

Costanza părea oripilată, iar Floriana a luat-o de mână ca s-o liniştească.

– E OK, înţeleg. Nu sunt din lumea voastră, Costanza. Nu vă condamn, dar n-am să pretind c-o plac pe ma-ma ta.

– Vrei să-i zic ceva?

– Nu.

Costanza a răsuflat uşurată – gândul de a-şi înfrunta mama o speria de moarte.

– Las-o baltă. Nu mai contează. Ce s-a făcut nu se mai poate desface.

Floriana a zâmbit, iar Costanza a fost mulţumită să vadă că ea îşi recăpătase spiritul de luptătoare.

– Vino să înoţi. Eu şi Giovanna vrem să vedem câte ture de bazin putem face pe sub apă.

– Tu câte poţi face?

– Una şi jumătate.

– Iar Giovanna?

– Două.

– Deci eu o să fac trei.

Şi Floriana s-a îndreptat cu paşi hotărâţi către vestiar, pentru a se schimba în costumul de baie.

Dante s-a aruncat în piscină şi a făcut câteva ture de bazin. Când Floriana şi-a făcut apariţia într-un costum de baie albastru-deschis, el s-a oprit din înotat şi a început să calce apa ca să se uite la ea. Formele fetei se dezvoltaseră în cei cinci ani cât fusese plecat. Avea talia îngustă, şoldurile mai late, coapsele mai pline, iar sânii îi erau grei şi rotunzi. Nu mai era copila de la care îşi luase rămas-bun, ci o tânără pe cale să devină femeie. A simţit acel cunoscut fior de excitare în zona intimă şi a înotat pentru a o întâmpina.

Floriana a sărit în apă. Când a scos capul ca să respire, Dante era chiar lângă ea, zâmbindu-i larg. Ar fi vrut s-o strângă în braţe şi s-o sărute pasional, dar s-a abţinut pentru că nu erau singuri. În schimb, i-a şoptit dorinţa lui la ureche, apoi a tras-o iar sub apă, unde îi putea fura un sărut fără să fie văzuţi.

Damiana a venit să se bronzeze împreună cu nişte prieteni şi, curând, piscina se umpluse cu tineri care se jucau în apă, beau sucuri întinşi pe şezlonguri şi sporovăiau în lumina soarelui. Costanza se distra cu Giovanna. Au încercat s-o includă şi pe Floriana, dar, după ce le-a dovedit tuturor că ea îşi putea ţine respiraţia sub apă mai mult ca oricine, aceasta a înotat pentru a i se alătura lui Dante. Costanza n-a fost surprinsă. Ştia că Floriana e îndrăgostită de el şi că tânărul o îndrăgise mereu. Nu i-a dat prin cap că sentimentele fetei erau împărtăşite.

Când au urcat pentru masa de prânz, Violetta s-a bucurat nespus s-o revadă pe orfanella, aşa cum era ea cunoscută în familie. A luat-o în braţe şi a sărutat-o voioasă.

– Îmi pare atât de rău pentru încurcătura cu invitaţia ta, Floriana, a spus ea, părând sincer necăjită din pricina asta. I-am dat-o contesei pentru că nu ştiam unde stai. E doar vina mea, ar fi trebuit să te întreb sau să ţi-o fi dat personal. Mor de ruşine la gândul că ai fi putut crede că nu te-am vrut.

– Mi-ar fi plăcut le nebunie să vin, dar sunt fericită că n-am fost uitată, a răspuns Floriana din toată inima.

Dante a luat-o de după umeri.

– Acum e aici, a spus el şi doar mama lui i-a sesizat tonul neobişnuit al vocii.

I-a privit pe cei doi stând împreună şi aproape că a văzut vibraţiile dintre ei, ridicându-se precum căldura care se înalţă în miezul verii de pe o şosea încinsă.

Beppe a stat în capul mesei şi a făcut mare caz de prezenţa Costanzei. Floriana stătea vizavi de el, dar bărbatul nu i-ar fi dat atenţie nici dacă ar fi stat la dreapta lui. Costanza era fiică de conte şi nepoată de prinţ, iar asta era tot ce conta. Dante şi Floriana se purtau de parcă ar fi fost singuri la masă. Cu capetele apropiate, discutând şi râzând ca doi vechi prieteni, nu mai aveau ochi pentru nimeni altcineva. Violetta şi-a privit fiul cu interes şi cu o oarecare tristeţe, pentru că nu exista nici o şansă ca această tânără iubire să se transforme în ceva mai important. S-a gândit la averea şi poziţia socială a soţului ei, meditând la forţa separatoare a banilor. Cândva, Floriana ar fi fost acceptabilă. Acum, Beppe va pune ochii pe o fată cum era Costanza.

În acea după-amiază, Dante i-a dat iubitei sale o lecţie de tenis. Giovanna i-a împrumutat fetei o pereche de tenişi şi o rachetă, apoi s-a întors la piscină pentru a sta la soare împreună cu Damiana, Costanza şi prietenii lor. Rămaşi singuri pe teren, Dante s-a aşezat în spatele ei, înconjurând-o cu braţele, arătându-i cum să ţină racheta. Şi-a înfăşurat degetele pe mâner, dar buzele i-au alunecat pe gâtul Florianei şi a sărutat-o acolo unde pielea ei era fină şi caldă. Ea a început să râdă şi s-a scuturat în joacă, pentru a-l alunga.

– Se presupune că-mi dai o lecţie.

– Îţi dau. O lecţie de dragoste.

– Stupido!

– Nu mă pot abţine, eşti prea delicioasă.

– Deci, o ţin aşa. Când pot să lovesc mingea?

– Îmi place curajul tău, a spus el, nedorind să-i dea drumul. Pentru fiecare ratare, primesc un sărut.

– Te aştepţi să fiu complet lipsită de coordonare.

– Mă bazez pe asta.

– Dar dacă am un talent înnăscut?

– O să mi le revendic cu forţa!

– Dante!

El a ridicat din umeri.

– Pentru că pot.

Tânărul a mers de cealaltă parte a fileului. Floriana şi-a ridicat racheta, hotărâtă să-i arate că nu are de gând să se lase aşa uşor. Dante i-a aruncat mingea. Fata a privit-o sărind, şi-a tras înapoi racheta şi a lovit-o.

– Se pare că am un talent înnăscut, a spus ea, zâmbindu-i triumfătoare.

– Norocul începătorului.

– Mai încearcă o dată.

A zvârlit încă o minge. Ea şi-a tras racheta înapoi şi a lovit-o. Dante a făcut o faţă lungă.

– Aşa nu merge.

– Eşti doar un foarte bun profesor.

Tânărul a mai aruncat o minge, de data asta pentru reverul ei şi Floriana a ratat.

– Nu m-ai învăţat lovitura asta!

– Regulile sunt reguli şi trebuie să-mi dai un sărut!

Jubilând, el a sărit peste fileu şi a ridicat-o în sus, apăsându-şi buzele pe ale ei.

– Dacă faci asta de fiecare dată când ratez, n-o să mai învăţ niciodată să joc, a protestat ea, trăgând aer în piept.

– Nici nu mi-am propus aşa ceva.

– Nu?

– Nu, am vrut doar să rămân singur cu tine.

– Nu există şi căi mai simple să faci asta?

– Nu mi-a dat prin minte vreuna.

– Mie da.

A lăsat-o jos, iar ea l-a luat de mână.

– Hai la o plimbare.

Coborând spre plaja pe care o cunoştea atât de bine, Floriana l-a condus într-un golfuleţ ferit de vânt. S-au aşezat acolo unul lângă altul, privind bărcile cu motor care despicau apa în depărtare.

– Acum chiar că te am numai pentru mine, a spus el, luând-o în braţe.

De data asta fata n-a mai protestat. L-a cuprins şi ea în braţe, lăsându-l s-o sărute.

În acea seară, pe când Floriana şi Costanza traversau câmpul cu maci, fericirea fetei se reflecta în mersul ei, făcând-o să salte la fiecare pas. Chipul îi strălucea, iar braţele i se legănau în voie pe lângă corp. Din când în când se apleca pentru a culege florile sălbatice care creşteau printre ierburi.

Costanza încă îşi mai făcea griji din pricina invitaţiei pierdute. Să fi fost, totuşi, mama ei chiar atât de vicleană? Ce rău ar fi făcut Floriana dacă ar fi venit la petrecere? Nu înţelegea deloc, şi totuşi se simţea îngrozitor de vinovată, de parcă, într-un fel, ea însăşi conspirase împotriva prietenei sale. Îşi regreta decizia de a renunţa la Floriana şi s-a hotărât să se revanşeze faţă de ea cu prima ocazie.

– Sunt îndrăgostită, a oftat Floriana, incapabilă să-şi ascundă sentimentele.

– Ştiu că eşti, a răspuns Costanza.

– Iar el mă iubeşte la rândul lui.

– Păi ţine foarte mult la tine. Ştiu şi asta.

– Nu, mă iubeşte. Mi-a spus-o.

Costanza s-a oprit în loc.

– Ce? Ţi-a spus că te iubeşte?

– Da. Noaptea trecută am venit să spionez de pe zid, iar el m-a găsit acolo. Ne-am plimbat şi am stat de vorbă ore în şir, apoi... S-a înroşit, aproape temându-se să rostească vorbele. M-a sărutat.

Costanza a fost uluită.

– Te-a sărutat?

– Da. A fost divin!

Floriana a început să se învârtă, cu braţele întinse.

– Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile şi mi-a răspuns. Îl iubesc pe Dante. Îl iubesc, îl iubesc, îl iubesc şi nu-mi pasă cine o ştie.

Molipsindu-se de la exuberanţa prietenei sale, Costanza a început să râdă.

– Nu-mi vine să cred. Dar e atât de mare faţă de tine.

– Ce contează? Dragostea n-are limite!

– Ai dreptate. Nu contează. Dacă şi el te iubeşte, atunci o să te măriţi cu el. O să ai o cutie cu bijuterii mult mai mare decât a mamei.

Gândul ăsta i-a dat Costanzei o satisfacţie ciudată.

– Nu vreau o cutie cu bijuterii. Îl vreau doar pe el. N-am nimic în afară de iubire şi sunt cea mai fericită fată din lume.

Costanza a luat-o pe Floriana de mână şi au alergat amândouă pe câmp.

– Atunci o să-l ai! a strigat ea şi au început să râdă până când au rămas fără suflare şi au fost nevoite să se oprească.

Costanza şi-a însoţit prietena la biserică. Voiau să aprindă fiecare câte o lumânare, Floriana pentru a mulţumi, Costanza din pricina remuşcării. Niciodată nu avea să-şi mai trădeze prietena, aşa să-i ajute Dumnezeu. Padre Ascanio era în amvon, pregătindu-se pentru slujbă, urmat, din umbră, de părintele Severo, sacristanul. Când le-a văzut pe fete, s-a îndreptat către ele pentru a le saluta, măturând din mers podeaua cu poalele sutanei. Întotdeauna veghease asupra Florianei, aceasta fiindu-i datoria ca păstor al turmei. În fiecare săptămână o asculta în confesional cum îşi destăinuia speranţele şi visurile, cu inima atât de plină de credinţă şi spiritul de nezdruncinat. Acum, văzând-o cum îşi aprinde lumânarea cu ochii închişi, cu o expresie de beatitudine pe chip, preotul şi-a dat seama că ceva bun se întâmplase.

– Salutare, copilele mele, a spus el blând.

– Bună seara, Padre Ascanio, a spus Costanza.

Fata s-a înroşit vinovată şi a coborât privirea, aşteptându-se ca părintele să-i cunoască cele mai intime gânduri.

Floriana şi-a sfârşit rugăciunea şi a deschis ochii.

– Bună seara, părinte.

– Dumnezeu este încântat de fericirea ta, a spus el cu un zâmbet.

– Sunt fericită, părinte, a răspuns fata. Sunt şi recunoscătoare. Domnul a răspuns rugăciunilor mele.

Părintele Ascanio s-a încruntat. Să se fi întors mama ei după atâţia ani? Sau să-i fi împărtăşit tânărul Dante Bonfanti dragostea? Părintele Ascanio cunoştea toate secretele din Herba – iar părintele Severo le ştia pe toate ale lui.

– Dante mă iubeşte, părinte.

Strălucea atât de tare, încât preotul nu s-a putut abţine să nu se bucure pentru ea. În sfârşit, Dumnezeu o privise cu bunăvoinţă pe fetiţa Lui. Totuşi, bucuria îi era umbrită de o presimţire rea. Relaţia lor avea puţine şanse şi, cu siguranţă, nu ar fi fost privită cu ochi buni de familia lui Dante.

– Trebuie să te rogi lui Dumnezeu să te îndrume, copila mea.

– Deja mă îndrumă, părinte. Datorită Lui am ajuns aici.

Preotul le-a privit pe cele două fete ieşind în lumina soarelui şi a clătinat din cap.

– Părinte Severo, mă tem că asta n-are să se termi-ne bine.

– Într-adevăr, a răspuns acesta, tamponându-şi capul chel cu o batistă.

Până şi el putea simţi izul de alcool din propria sudoare. Spera să se poată baza pe nasul slab al părinte-lui Ascanio.

– Mă tulbură gândul că inima Florianei s-ar putea frânge din nou, a continuat preotul.

Părintele Severo a dat din cap.

– Totuşi, o să fiu aici să adun cioburile şi să le lipesc la loc. Tatăl ei s-a înhăitat cu Diavolul şi nu te poţi baza pe el. Ne are doar pe noi.

– Îşi are credinţa, a mai spus părintele Severo.

– Este foarte puternică. Dar să fie oare destul de rezistentă încât să mai îndure încă o suferinţă? Nu ştiu. O să mă rog pentru ea.

– Şi eu mă voi ruga, a încuviinţat părintele Severo. Cu ardoare.

În acea seară Costanza a luat cina în sufragerie, împreună cu părinţii ei. Mama ei îi tot dădea zor cu petrecerea, comentând extravaganţa întregului eveniment şi povestind despre noii prieteni pe care şi-i făcuse. Fata n-a pomenit nimic de Floriana, dar gândul la ea nu-i dădea pace. Dacă mama ei ar şti că Dante o sărutase şi îşi mărturisise dragostea, ar fi oripilată. Aproape că ar fi meritat s-o aţâţe doar ca s-o vadă cum se zvârcoleşte, dar teama i-a întrecut tentaţia, aşa că a tăcut. Nu trebuie să poarte războaiele Florianei în locul acesteia; ea era mai mult decât capabilă să se lupte singură.

Dante s-a oprit în faţa casei Florianei în maşina lui Alfa Romeo Spider şi a claxonat. Signora Bruno s-a repezit să iasă şi să admire bijuteria pe patru roţi, trecându-şi mâinile peste caroseria care strălucea de parcă ar fi fost făcută din argint curat. Copiii se înghesuiau să se uite mai bine, îndemnându-se unul pe altul s-o atingă.

Dante l-a observat pe cel mai mic dintre ei, care se ridicase pe vârfuri în spatele gloatei, şi i-a făcut semn să vină mai aproape.

– Vrei să stai înăuntru? l-a întrebat el, iar băieţelul a încuviinţat cu entuziasm.

Când Floriana a ieşit, l-a găsit pe Dante pe scaunul şoferului, cu copilul pe genunchi, arătându-i la ce foloseşte fiecare buton.

– Ai grijă cu Floriana, a spus Signora Bruno, făcându-i cu degetul lui Dante.

– Aveţi încredere în mine, va fi preţuită ca o bijuterie, a răspuns el, ridicându-l pe băieţel de pe genunchi şi lăsându-l pe pământ.

– O să aştept trează, a mai spus bătrâna în vreme de Dante pornea motorul.

Copiii s-au retras uimiţi. Floriana le-a făcut cu mâna, iar tânărul a mai claxonat încă o dată. Pe când conduceau încet pe stradă, cei mici îi urmau, ca o haită de câini jucăuşi.

– Unde mergem? a întrebat fata.

– Unde vrei tu.

– Hai să conducem pur şi simplu.

Ea l-a luat de mână, iar el i-a sărutat degetele.

S-au plimbat, în timp ce soarele apunea peste pâlcurile de măslini şi peste viile Toscanei. Lumina s-a înmuiat treptat, iar cerul a început să pălească, până când amurgul s-a lăsat de tot şi în zare s-a ivit strălucirea primei stele. Au găsit un mic restaurant şi au luat cina, mâncând paste acoperite de o pătură de sos de roşii. Flacăra lumânării devenea tot mai strălucitoare pe măsură ce ziua făcea loc serii, iar greierii îşi porneau concertul nocturn. Era târziu când s-au ridicat de la masă şi s-au îndreptat înapoi spre casă.

Dante a parcat maşina pe faleză, cu faţa către mare. Razele lunii formau o potecă de argint de-a lungul apei. A oprit motorul şi au rămas tăcuţi, privind frumuseţea care li se întindea în faţa ochilor. Multă vreme n-au spus nimic, iar liniştea li se părea la fel de confortabilă ca stelele şi luna de pe cer.

– Întotdeauna o să fie aşa, a zis el într-un târziu, trăgând-o mai aproape. Când o să fim bătrâni, o să stăm aici şi-o să vorbim despre copiii noştri. O să îmbătrâ-nim împreună.

– Şi-o să le spunem cum ne-am cunoscut.

– Da, o să le povestim despre piccolina mea care îşi vâra nasul printre gratii pentru a se uita cu dor la casă şi la grădinile ei.

– O să fiu o mamă bună, a spus ea gânditoare. O să le ofer copiilor mei tot ce eu n-am avut vreodată.

El a sărutat-o pe frunte.

– Eu o să-ţi ofer ţie tot ce n-ai avut vreodată.

Floriana l-a privit cu ochi sclipitori.

– Deja ai făcut-o.