capitolul 26

Pe măsură ce septembrie se apropia tot mai mult, asemenea unui râu care se revarsă inevitabil într-o cascadă abruptă, Dante a început să simtă fiorul rece al iminentei prăbuşiri. Vara fusese o binecuvântată întindere de zile lungi şi leneşe în lumina soarelui, plimbări romantice cu maşina prin zona rurală a Toscanei, perindări idilice pe plajă, dorinţe aruncate pe câmpul cu maci ca nişte seminţe fermecate din care aveau să înflorească finaluri fericire. Dar acum florile se retrăseseră în pământ, iar ultima zi a lui august se scursese. Beppe l-a chemat pe Dante la Milano.

Tânărul nu ştia cum să-şi ia rămas-bun de la Floriana. O iubea din tot sufletul, dar nu se gândise la aspectele practice ale unei relaţii la mare distanţă. Îşi dorea s-o poată lua cu el, însă i-ar fi fost imposibil, aşa cum îi era şi să obţină consimţământul tatălui său pentru a se căsători cu ea. Până când ea avea să împlinească douăzeci şi unui de ani, erau obligaţi de lege să i se supună lui, dar chiar şi atunci, el nu se putea imagina sfidându-şi părintele. În visele lui cu ochii deschişi, o lua în braţe şi fugea cu ea, luând-o de soţie undeva departe, într-o ţară străină, unde nimeni nu-i mai putea opri. Dar astea erau doar fantezii. Realitatea rămânea neschimbată: Dante trebuia să plece la Milano şi să lucreze alături de tatăl său, iar el îşi iubea mult prea mult căminul şi familia pentru a-şi lua lumea-n cap.

În ziua dinaintea plecării, a găsit-o pe Floriana singură acasă. Tatăl ei era plecat sau prăvălit pe lângă vreun zid, pe undeva. Signora Bruno i-a deschis şi l-a condus către micul apartament al fetei. La început Floriana a fost groaznic de ruşinată pentru că el îi văzuse sărăcia, dar umilinţa i s-a risipit curând, când şi-a dat seama că tânărul venise pentru a-şi lua rămas-bun.

Temându-se că tatăl ei ar putea apărea pe neaşteptate, şi-a dus iubitul în camera ei, unde puteau sta de vorbă în linişte. Încăperea era mică, simplă, cu un crucifix pe zidul alb de lângă pat şi cu dale reci pe podea. O comodă cu sertare stătea de cealaltă parte a patului de fier, iar geamul era larg deschis, dar nici unul dintre ei nu era atent la sunetele oraşului care intrau purtate de briză.

Au rămas tăcuţi câteva clipe, uitându-se fix unul la altul, brusc înfricoşaţi de amploarea obstacolelor care se ridicau între ei. Languroasele zile de vară păreau acum atât de îndepărtate, dispărute împreună cu râsul lor lipsit de griji şi cu visele curajoase, iar cei doi căutau fiecare în privirea celuilalt o confirmare că dragostea lor putea fi ocrotită, aşa cum înconjori cu mâinile o flacără plăpândă atunci când vântul suflă tot mai aproape.

Dante a luat-o în braţe şi s-a agăţat de ea.

– O să-ţi scriu şi o să vin aici cât am să pot de des, a spus el, închizând ochii şi savurând aroma de vanilie a pielii ei, cu un dor puternic pentru ceea ce avea să piardă în curând.

– O să te aştept, Dante, a spus ea. Orice s-ar întâmpla, o să te aştept.

Acele cuvinte, „orice s-ar întâmpla“, i s-au împlântat în suflet cu întreaga putere a sensului lor, iar el s-a lăsat în voia durerii. Nu mai gândea logic. Şi-o imagina singură în Herba, fără nimeni care s-o protejeze de intenţiile dezgustătoare ale bărbaţilor răuvoitori. Imaginea ei, vulnerabilă în faţa atacatorilor, l-a umplut de o gelozie furibundă şi de o insuportabilă senzaţie de neajutorare.

Ameţit de dorul de casă, s-a lăsat purtat de pasiune. A sărutat-o profund, iar ea l-a ţinut mai strâns ca ni-ciodată. O dorinţă sălbatică, de necontrolat, l-a năpădit, iar instinctele au preluat controlul acolo unde raţiunea ar fi trebuit să primeze. A dus-o pe pat şi s-a întins lângă ea. Floriana era dornică să i se ofere, să-i îndeplinească orice dorinţă. Fără o mamă care s-o îndrume, abia dacă realiza ce se întâmplă, fiind conştientă doar de căldura delicioasă care îi umplea coapsele în vreme ce el îşi trecea mâna peste zonele ei intime şi întunecate. Dante a pătruns-o, gemând şi mişcându-se în ritmul propriei lui plăceri crescânde. Broboane de sudoare i s-au adunat pe frunte pe când se adâncea şi mai mult, posedând-o. Floriana şi-a muşcat buza şi a rezistat disconfortului de la început, sigură că această uniune îi va lega pentru eternitate.

Când totul s-a terminat, au rămas înlănţuiţi. Dante tremura de remuşcare, dându-şi brusc seama ce făcuse. În ignoranţa ei, Floriana i-a zâmbit cu obrajii rumeni de fericire pentru că acum chiar îşi aparţineau unul altuia, în toate sensurile, mai puţin cu numele.

– Asta trebuie să rămână un secret, a spus el cu seriozitate. N-am vrut s-o fac.

– Mă bucur că ai făcut-o, Dante. M-am oferit de bunăvoie.

– Dar ai doar şaisprezece ani. Aş putea ajunge la închisoare!

– N-o să suflu o vorbă. O să fie secretul nostru, promit.

Încurajat de vorbele ei, Dante a sărutat-o pe frunte.

– Acum chiar eşti a mea.

– Întotdeauna am fost. Din clipa în care m-ai primit în grădinile tale, am fost a ta.

– Te-a durut?

– Puţin.

– Îmi pare rău.

A sărutat-o din nou, trăgând-o mai aproape.

– Să nu-ţi pară. Nu aşa ar trebui să fie?

Dante nu ştia, pentru că niciodată nu mai deflorase o femeie. Pe măsură ce realitatea arunca o lumină necruţătoare asupra nesăbuinţei sale, el rămânea cu sufocanta senzaţie de a-şi fi luat un angajament foarte serios. Şi-a strâns mai tare braţele în jurul ei şi i-a sărutat tâmpla, şoptind: „Te iubesc“, iar şi iar.

Apoi a plecat.

Floriana aştepta ploaia, dar aceasta n-a venit. Îşi dorea ca norii să acopere cerul, iar şuvoaiele să spele urmele verii, astfel încât aceasta să nu mai poată stărui în aer, chinuind-o. Dar anotimpul nu se lăsa dus, cu zilele lui călduroase şi serile aurii, iar ea simţea lipsa lui Dante ca pe un pumnal ascuţit, înfipt în piept.

Când a vizitat La Magdalena, familia plecase la Milano. Casa era tăcută, doar angajaţii mai rămăseseră, făcând curăţenie, închizând obloanele şi învelind mobilele. Noapte Bună a întâmpinat-o cu aceeaşi afecţiune ca întotdeauna, dar Violetta, Giovanna, Damiana şi Dante plecaseră cu toţii. S-a învârtit prin grădini ca un câine de pripas, asaltată de ecourile fantomatice ale verii ce erau măturate cu jale de vântul toamnei.

Şcoala a reînceput, dar Floriana s-a angajat cu normă întreagă la un restaurant. Contesa a tocmit un profesor particular pentru Costanza, după ce relaţiile dezvoltate de conte peste vară şi-au arătat roadele, răsplătindu-l cu numeroase oferte de muncă. Au început să discute foarte serios despre posibilitatea de a se întoarce la Roma. Cele două fete se mai vedeau foarte rar. Cândva împărţiseră totul, dar acum prăpastia dintre ele se lărgea, iar scurtele lor întâlniri, în faţa bisericii, după slujbă, sau în oraş, când Costanza venea la cumpărături, erau pline de stânjeneală. Tânăra Aldorisio îşi făcuse mulţi prieteni de-a lungul verii; singurul prieten al Florianei plecase, lăsând-o singură şi izolată.

Dante îi scria zilnic, iar Floriana răspundea, exprimându-şi iubirea nesfârşită în cuvinte scrise mărunt şi îngrijit. Îi preţuia scrisorile şi le păstra într-un sertar al măsuţei de toaletă, legate cu panglica roz pe care Violetta o folosise pentru a-i împacheta brăţara. Inelul ei cu diamante era cea mai puternică legătură pe care o avea cu el şi ţinea la el ca la ochii din cap, mângâindu-se cu gândul că valoarea lui reflecta, cu siguranţă, seriozitatea intenţiilor lui de a se însura cu ea într-o bună zi.

Când a început să se simtă rău, a crezut că era din cauza mâncării proaste. Dar până şi mirosul alimentelor o făcea să vomite. După câteva zile de greaţă constantă, a început să-şi facă probleme, crezând că ar putea fi bolnavă, şi a mers la Signora Bruno. Bătrâna i-a pus câteva întrebări iscoditoare despre frecvenţa vărsăturilor şi durata stării de rău, iar Floriana a răspuns sincer, temându-se că poate fi pe moarte.

Dar Signora Bruno a luat-o în apartamentul ei şi a pus-o să se aşeze în sufragerie, închizând uşa în urma ei. Părea inexpresivă ca o piatră de mormânt când a întrebat-o dacă Dante făcuse dragoste cu ea. La început fata a fost evazivă, amintindu-şi cuvântul dat. Dar când bătrâna i-a spus că ar putea fi însărcinată, Floriana a recunoscut adevărul.

– Aşa se întâmplă? a întrebat ea cu inocenţă.

Signora Bruno a scuturat din cap, revoltată.

– Nimeni nu ţi-a spus vreodată?

– Cine să-mi spună?

– Mătuşa ta?

– Zita? Nu, n-am discutat niciodată despre asta.

– Blestemată fie femeia aia că nu e în stare de nimic! Dar Costanza?

– Nici ea nu ştie.

– Nu se poate! Tu îţi dai seama cât de grav e? O să ai un copil. Cum o să ascundem sarcina?

– De ce-aş vrea s-o ascund?

– Pentru că tu însăţi eşti un copil, draga mea şi asta e împotriva legii. Dante ar putea ajunge la răcoare. Este un bărbat în toată firea, ar fi trebuit să ştie mai bine. Ce l-a apucat?

Signora Bruno îşi frământa mâinile.

– Ce-o să facă Beppe Bonfanti când o să afle? Dumnezeu să te-ajute!

Bucuria iniţială a Florianei pentru că nu era bolnavă în faza terminală s-a risipit, pe măsură ce realiza seriozitatea situaţiei.

– Ce mă fac?

– Poţi să mergi imediat şi să vorbeşti cu părintele Ascanio. El e singurul care te poate ajuta.

– N-o să-i fac probleme lui Dante?

– Părintele Ascanio e preot, e obligat să păstreze taina spovedaniei. Eu n-am vreun secret pe care el să nu-l ştie. De fapt, bănuiesc că ştie toate secretele din Herba. N-o să spună nimic şi nici eu, ferească Dumnezeu. Şi-a făcut cruce. Dar nu te pot ajuta. Nu sunt pregătită. El este singurul care va şti ce să facă.

– Trebuie să-i spun lui Dante.

Signora Bruno s-a repezit asupra ei ca un iac furios.

– Să nu faci una ca asta! Ştiam eu de la bun început că nu-i lucru curat cu familia aia. Trebuia să te fi avertizat, în loc să te las să-ţi pierzi capul. Nu-i sufla o vorbă lui Dante, ai priceput? Nu înainte să vorbeşti cu părintele Ascanio. Trebuie să asculţi de sfaturile lui şi numai de-ale lui.

Florianei ar fi trebuit să-i fie teamă, dar şi-a trecut mâinile peste burtă şi n-a simţit decât uimire şi fericire. Urma să aibă copilul lui Dante. Tatăl lui nu va mai putea să le refuze consimţământul, acum că ea îi purta în pântece nepotul – un băiat, poate, şi un moştenitor al uriaşei lui averi. A zâmbit, cu gândul la soartă şi la cât fusese de abilă, oferindu-i singurul lucru care avea s-o lege irevocabil de Dante, pentru totdeauna.

Toate astea erau menite să se întâmple. Dumnezeu îi ascultase rugăciunile şi îi dăduse ceva ce doar el putea trimite: o nouă viaţă care le aparţinea doar ei şi lui Dante.

Ignorând sfatul primit de la Signora Bruno, ea s-a grăbit să-i scrie iubitului ei. Câteva zile mai târziu, valetul vilei La Magdalena şi-a făcut apariţia la uşa ei cu un mesaj: tânărul telefonase pentru a spune că va veni s-o vadă. Copleşită de fericire la gândul că va fi iar cu el, s-a apucat să-şi cureţe apartamentul, fredonând un cântecel vesel pe când lucra. S-a uitat la camera modestă, la mobila simplă, imaginându-şi viitorul care o va duce departe de tatăl ei şi de locul ăsta demn de milă. Se şi vedea stând în grădina cu sirene, cu Dante alături, citind poezii, în vreme ce fiul lor îşi lansa vaporaşele de jucărie în fântână. Noapte Bună îi stătea la picioare, sforăind sub razele soarelui. Poate că până atunci va aştepta un al doilea copil. Vor avea mulţi. Într-o casă ca La Magdalena putea avea oricâţi copii dorea.

Totuşi, o aştepta o dezamăgire. Acel Dante care şi-a făcut apariţia la uşa ei nu era tânărul radiind de fericire pe care îl aştepta. În loc s-o ia în braţe cu entuziasm, el părea întunecat şi îngrozit. Inima fetei s-a prăbuşit ca o piatră aruncată în apă.

– Eşti bine? l-a întrebat ea, cuprinzându-i talia cu braţele.

– Trebuie să vorbim, Floriana. Am venit de cum am aflat. Eşti sigură că eşti gravidă?

– Cred că sunt, dar nu ştiu foarte sigur.

– Cui i-ai spus?

– Doamnei Bruno. A trebuit să spun cuiva.

– Înţeleg. S-a întors cu faţa spre ea. Niciodată nu-l văzuse atât de înfrânt. Iar ea crede că eşti gravidă?

– Da. L-a privit încruntată. Credeam că o să fii fericit.

– Fericit? Draga mea Floriana, n-ai idee ce înseam-nă asta.

– Ne putem căsători.

– Ăsta nu-i momentul pentru fantezii. Tatăl meu n-ar permite niciodată una ca asta.

– Dar îi port în pântece nepotul!

– Nu-i pasă lui de nepot. Abia dacă dă două parale pe propriii copii. E la fel de sentimental ca statuile alea caraghioase din grădină. Nu-i pasă decât de bani şi de reputaţie.

– Deci n-o să-i spui?

Bărbia fetei a început să tremure. A inspirat adânc, umflându-şi pieptul şi ambiţionându-se să depăşeas-că dezamăgirea.

– Nu ştiu ce-o să fac.

El i-a luat mâinile în ale lui, subjugat de imaginea femeii pe care o iubea şi de gândul la sămânţa pe care o plantase în trupul ei.

– Dar n-o să te abandonez. O să găsim noi ceva. A luat-o în braţe şi a strâns-o la piept. E responsabilitatea mea. Eu te-am băgat în treaba asta şi eu o să te scot. Cumva, o să fim împreună, îţi promit.

– Sunt fericită, Dante. Nu mi-e deloc frică. Acum îmi dau seama că tot ce mi-am dorit vreodată e un copil. Cineva pe care să-l iubesc şi să-l îngrijesc. O părticică din tine care va fi mereu cu mine, orice s-ar întâmpla.

El şi-a pus mâna pe abdomenul ei plat.

– Greu de închipuit că acolo e un copil.

– Ştiu. Signora Bruno zice că n-o să se vadă cel puţin şase luni.

– Măcar asta ne mai dă un răgaz. Nu spune o vorbă nimănui, ai înţeles?

Ea a încuviinţat din cap.

– O să-ţi găsesc un alt loc în care să locuieşti, departe de aici.

– Dar vreau să fiu cu tine.

– Asta pur şi simplu nu se poate, Floriana. Îţi dai seama ce scandal ar fi? Nimeni nu trebuie să afle vreodată.

– Dar copilul nostru se va naşte în afara căsătoriei!

– Nu există altă cale.

Floriana s-a albit la faţă.

– Nu putem avea un copil în afara căsătoriei. Este un păcat.

– Deja am făcut cel mai mare păcat, Floriana.

Cuvintele lui au plesnit-o peste faţă şi au usturat-o, dar şi-a ridicat bărbia, luptând pentru pruncul ei nenăscut.

– Ne putem căsători în secret.

Dante s-a smuls de lângă ea şi s-a dus către fereastră, de parcă ar fi căutat o cale de scăpare.

– Pentru tine totul e foarte simplu, tu nu ai nimic de pierdut.

Floriana s-a aşezat pe pat, cu braţele încrucişate.

– Tot ce contează e că vă iubesc pe tine şi pe copi-lul nostru.

– Dar viaţa e mai complicată de-atât.

– Doar dacă o laşi să fie.

– Sunt moştenitorul tatălui meu.

– Nu poţi să pleci pur şi simplu?

– Şi din ce-o să trăim?

– Am trăit din nimic toată viaţa şi am fost fericită.

– Eu am o responsabilitate faţă de părinţii mei. Mi-e sortit să preiau compania tatălui meu. Nu pot să arunc totul la gunoi şi să plec în lume. Tatăl meu m-ar renega. I-aş frânge sufletul mamei şi n-aş mai avea nimic. Nu-ţi dai seama? Aş pierde totul.

– Ai pierde doar ce nu contează.

Dante s-a simţit ca un om care se îneacă. Nu se îndoia de iubirea lui pentru Floriana, ci de capacitatea de a-şi înfrunta părintele. Toată viaţa făcuse ce trebuia şi îi câştigase dragostea lui Beppe, care era sută la sută condiţionată. Îşi respecta foarte mult tatăl, dar, dacă ar fi cercetat în adâncul sufletului, acolo unde zac ascunse toate adevărurile, ar fi descoperit urmele fricii rămase în adâncuri încă din copilărie, alături de aceeaşi veche nevoie de a-i face pe plac. Şi-a blestemat slăbiciunea, dar n-avea ce face. Nici nu-i trecea prin cap să-i mărturisească tatălui său despre Floriana. Mama lui poate că ar fi fost mai înţelegătoare, dar nici măcar ea, cu firea ei sentimentală, n-ar putea aproba o căsnicie cu fata, chiar dacă aceasta ar avea vârsta potrivită.

Dante i-a dat Florianei bani cu care să-l poată suna de la telefonul public, promiţându-i că va pleca şi va găsi cea mai bună soluţie pentru a rezolva problema. Totuşi, n-avea nici cea mai vagă idee cum să procedeze. Dacă ar fi putut să dea totul înapoi şi să se întoarcă la vechea lui viaţă... dar posibilitatea asta nu mai exista. Dragos-tea lui îl legase de Floriana, iar acum, că ştia despre copilul lui care creştea în pântecele ei, îi era imposibil s-o părăsească. Se simţea responsabil pentru amândoi. Povara datoriei nu mai atârnase niciodată atât de greu pe umerii lui.

S-a înjurat singur pentru că nu avea curajul de a fugi şi a o lua de la capăt într-un alt loc. Dar, oricum ar fi privit lucrurile, căsătoria rămânea imposibilă. Ar fi putut s-o instaleze într-un apartament, undeva pe lângă Milano, astfel încât să poată naşte în secret, dar apoi? Viitorul era sumbru pentru amândoi. A oprit maşina pe marginea drumului, chiar la ieşirea din Herba, apoi şi-a sprijinit capul de volan, închizând ochii disperat, dorindu-şi să uite de sine. Unde i-o fi fost capul? Niciodată n-ar fi trebuit să se îndrăgostească de Floriana. Relaţia lor era condamnată încă de la început. În minte i se învârteau imagini care deveneau tot mai mari şi mai distorsionate: scandalul, furia tatălui său, dezamăgirea mamei sale, speranţele Florianei zdrobite încă o dată. Toate erau prea greu de îndurat.

Apoi o licărire de speranţă s-a arătat prin întuneric. Dante s-a ridicat şi s-a gândit la ea. Cu cât se gândea mai mult, cu atât speranţa sporea, până când tânărul s-a convins că era pe drumul cel bun. A întors maşina şi a condus înapoi spre Herba.

Părintele Ascanio a fost surprins să-l vadă pe Dante. Ai lui plecaseră de mult la Milano şi, de obicei, nu se întorceau decât în vara următoare. Când a remarcat amărăciunea de pe chipul tânărului, a fost sigur că avusese loc un deces în familie şi că Dante venise să-l informe-ze personal.

– Ce s-a întâmplat, fiule?

– Trebuie să vorbesc urgent cu dumneavoastră, a răspuns tânărul.

– Sigur. Te rog.

Preotul a luat-o înainte spre capela unde, nu cu multă vreme în urmă, îi spusese Florianei că dragostea ei nu avea nici un viitor. S-au aşezat. Dante a inspirat adânc. A remarcat un iz de alcool venind din spatele lui şi s-a întors pentru a se asigura că erau singuri.

– Cu ce te pot ajuta? l-a întrebat părintele Ascanio pe un ton blând şi liniştitor.

– Am mari necazuri, părinte. Am păcătuit.

Tânărul şi-a luat capul în mâini.

– Nu-ţi fie frică. Dumnezeu îi iartă pe cei care se căiesc.

– O, eu mă căiesc! Îmi regret greşeala din tot sufletul.

– N-ai prefera să folosim confesionalul?

Dante s-a ridicat şi i-a aruncat preotului o privire disperată.

– Nu. Am nevoie de un ajutor mai practic.

– Înţeleg.

– Părinte Ascanio, mă cunoaşteţi de când eram copil.

– Aşa e.

– Şi întotdeauna m-aţi călăuzit cum aţi putut mai bine, dând dovadă de mare înţelepciune şi tact. Nu-i aşa?

– Întotdeauna m-am străduit.

– Ei bine, acum am nevoie de înţelepciunea dumneavoastră, dar mă tem să nu mă judecaţi.

– Fiule, eu nu sunt aici să te judec. Sarcina asta nu-mi revine mie, ci lui Dumnezeu, în marea Lui înţelepciune. Spune-mi ce necazuri ai, iar eu o să fac tot ce-mi stă în putere să te sfătuiesc.

Dante a înghiţit în sec. Nu mai putea să se uite în ochii preotului, aşa că şi-a coborât privirea către lespedea de la picioarele lui.

– Floriana e însărcinată.

Părintelui Ascanio i s-a tăiat răsuflarea. Şi-a dus repede mâna la piept, simţind acolo o durere ascuţită care l-a făcut să tresară. Şi-a înăbuşit un geamăt. Primul lui gând a fost la Floriana, atât de inocentă, de încrezătoare şi de curajoasă, iar inima i s-a umplut de compasiune. Apoi s-a gândit la Dante, la nesăbuinţa acestuia, şi a încercat din răsputeri să nu-l condamne cu cele mai aspre critici.

Dante a simţit oroarea preotului şi fără să se uite la faţa acestuia. Şi-a îngropat capul în mâini, copleşit de ruşine.

Părintele Ascanio s-a ridicat şi a mers către altar. Şi-a pus mâinile pe faţa de masă din pânză albă şi a închis ochii în rugăciune. Care era lucrul cel mai bun pentru Floriana? A încercat să rămână detaşat, ca un chirurg pregătit să taie carnea unui pacient, dar inima i se umfla şi i se contracta, în vreme ce cântărea fiecare variantă.

În cele din urmă, s-a întors la locul lui. Dante şi-a ridicat privirea.

– Ce să fac? a şoptit el, simţindu-se mai rău, acum că îşi împărtăşise problema.

– Nu e decât un singur lucru pe care îl poţi face, a răspuns preotul, oftând.

– Orice. Aş face orice pentru Floriana.

– Există o mănăstire, nu departe de aici, unde poate locui pe timpul sarcinii. O cunosc pe maica stareţă de mulţi ani şi nu e un lucru neobişnuit ca ea să primească fete în situaţia Florianei.

A urmat o pauză apăsătoare, iar Dante a ştiut ce urma să fie întrebat pentru că întrebarea plutea în aer, dându-le târcoale ca un balon roşu, strălucitor.

– Intenţionezi să te căsătoreşti cu ea?

– Nu ştiu.

A ridicat din umeri neajutorat şi a lăsat capul în piept. Am visat să mă căsătoresc cu ea. Mă gândisem să aştept până o să ajungă la vârsta potrivită şi pe urmă... Vocea i s-a stins. Iubirea m-a făcut să nu mai văd realitatea situaţiei mele. Tata n-ar accepta-o niciodată ca noră. Ar trebui să renunţ la tot.

S-a înecat cu propriile cuvinte, dându-şi seama că sacrificiul era calea lui Dumnezeu.

– Părinte, sunt slab!

Preotul şi-a adunat toate puterile. Ar fi vrut să-l scuture pe tânăr şi să-l ocărască pentru că îi distrusese viaţa fetei.

– Dar o vei susţine financiar? a întrebat el cu un calm forţat.

– Bineînţeles. O să am grijă de ea şi de copilul nostru. Va trăi ca o prinţesă.

Vorbele îi sunaseră goale, iar acum îşi dorea să nu le fi rostit.

– O să aştept până când o să fiu suficient de înstărit pe cont propriu şi pe urmă o să mă însor cu ea.

– Atunci trebuie să-i spui Florianei ce ai hotărât, iar ea trebuie să fie gata de plecare de îndată ce voi aranja totul cu maica stareţă.

– Aşa o să fac.

– Nu trebuie să sufle o vorbă nimănui.

– Ştie doar Signora Bruno.

– Teresa e o femeie bună şi discretă. Puteţi conta pe ea să păstreze secretul.

– Sunt umil, părinte, şi vă sunt profund îndatorat.

– Nu există datorii de plătit, Dante, doar compensaţii. Du-te, ai grijă de Floriana şi iubeşte-o din tot sufletul. Eşti responsabil pentru situaţia şi pentru viitorul ei. Greşeala este omenească, dar te poţi înălţa făcându-ţi datoria în faţa lui Dumnezeu – căieşte-te, roagă-te să fii iertat şi îndreaptă lucrurile.

– Aşa o să fac, părinte.

– Acum du-te.

Dante a ieşit din micuţa capelă şi a păşit pe dalele de piatră, mergând către uşă. Nu l-a observat pe sacristanul care îngenunchease în rugăciune în capela de alături. Alcoolul îi ieşea prin toţi porii şi se evapora în aer, amestecându-se cu mirosul de ceară topită.

Când paşii lui Dante s-au îndepărtat, bărbatul şi-a ridicat capul, cu ochii mijiţi. Aşadar, Floriana era gravidă. Asta era o surpriză. Dintre toate tainele pe care le auzise de-a lungul numeroşilor ani petrecuţi în biserică, aceasta era, de departe, cea mai şocantă. Dar el era omul discreţiei. Se mândrea cu felul în care păstra secretele. Îşi arunca undiţa în spatele confesionalului, în crăpăturile dintre pereţi şi uşi, pescuind mici informaţii, apoi vedea cât de adânc le poate îngropa. Până acum nu lăsase niciodată vreun peşte să-i scape. Problema era că peştele ăsta se dovedea a fi cel mai mare şi cel mai alunecos pe care îl prinsese vreodată.