capitolul 28

Beppe şi Dante au sosit la birou la ora nouă, ca în fiecare dimineaţă. Şoferul lui Beppe i-a luat de la casa familiei aflată pe Via dei Giardini şi a parcurs drumul de douăzeci de minute până la fabrica ce îşi avea sediul într-un parc industrial de maximă siguranţă, aflat la periferia oraşului Milano. Beppe era mândru de fiul său. Acesta învăţa repede, cu entuziasm, şi nu pierduse vremea, suflecându-şi mânecile şi apucându-se să deprindă fiecare aspect al afacerii, de la podeaua fabricii până la sala de consiliu. Făcea furori îmbrăcat în costumul lui bleumarin, cu cămaşa albă impecabilă şi era o figură autoritară din cap până în picioare. Într-o zi avea să-i ia locul tatălui său, iar Beppe era mai mult decât convins că tânărul era omul potrivit pentru treaba asta.

Cerul se întunecase şi părea că va ploua, dar înăuntru luminile străluceau, iar clădirea zumzăia de activitate. Angajaţii erau foarte conştienţi de aşteptările ridicate ale patronului şi se asigurau că ajung la birourile lor înaintea lui. Prea mulţi lucrători fuseseră concediaţi fără explicaţie pentru că nu-şi luaseră munca în serios. Beppe se plimba prin biroul compartimentat unde capetele erau plecate deasupra maşinilor de scris, telefoanele sunau, ţigările fumegau, iar angajaţii lucrau cu frenezie. A zâmbit în sinea lui, savurându-le teama, cea care genera nivele de productivitate atât de mari.

Dante a intrat în biroul său, lăsându-şi tatăl cu secretara lui cea creaţă şi trecută de prima tinereţe, Signora Mancini. Aceasta l-a întâmpinat cu o cafea neagră şi un zâmbet roşu aprins, urmându-l în birou cu teancul de corespondenţă. Acolo, Beppe Bonfanti se afişa în toată splendoarea lui, într-o încăpere concepută să arate la fel de somptuoasă ca propriul salon de pictură de acasă. În cameră se aflau un dulap din lemn de nuc pentru băuturi, cu sticle de cristal, o măsuţă de cafea frumos ornamentată, încărcată cu volume strălucitoare, un set de canapele şi fotolii acoperite cu cea mai fină mătase, iar pe ziduri, tablouri ale artiştilor din toată lumea. Biroul antic era mare, pentru a reflecta importanţa proprietarului, iar în spatele lui ferestre uriaşe dădeau spre un heleşteu ornamental, plin de lebede şi gâşte.

– Şedinţa de la ora nouă este deja pregătită în sala de consiliu, a spus Signora Mancini, aşezându-i scrisorile pe birou. Signor Pascale tocmai a sunat să spună că mai întârzie puţin.

– Pascale întârzie întotdeauna, a mormăit Beppe, scoţându-şi haina şi pălăria.

Secretara i le-a atârnat în cuierul de lângă uşă, aşa cum făcea în fiecare dimineaţă, apoi i-a aşteptat instrucţiunile ca un labrador bine dresat. Bărbatul şi-a aruncat privirea pe teancul de scrisori şi s-a încruntat. Deasupra se afla un plic alb pe care era scris de mână, cu cerneală neagră, „Privat şi confidenţial“.

– O să începem şedinţa fără el, a continuat Beppe, luând plicul şi deschizându-l. Probabil că a dormit prea mult. Ar trebui să investească într-un ceas deşteptător mai bun.

Signora Mancini s-a uitat cum şeful ei scoate din plic o coală de hârtie mică şi albă. Ochii lui s-au îngustat în vreme ce parcurgea pagina. După câteva clipe a inspirat adânc, umflându-şi nările. Femeia a simţit cum îi îngheaţă sângele în vene, pe măsură ce aerul din încăpere se răcea.

– Adu-mi-l pe Zazzetta, a spus el cu o voce joasă, fără să-şi ia ochii de la scrisoare.

Signora Mancini a plecat cu inima bubuindu-i în piept. Când Beppe Bonfanti era furios, nu-şi pierdea cumpătul ca alţii, ci devenea rece şi calm, de parcă ar fi ţintit cu o armă.

Un minut mai târziu Zazzetta stătea în faţa lui. Secretara a închis uşa, apoi s-a întors la biroul ei. Se întreba ce ar fi putut conţine acea scrisoare pentru a-i stârni aşa o reacţie puternică şefului ei. Totuşi, nu era treaba ei să-şi piardă vremea cu asta, nici să se întrebe cum se va descurca Zazzetta. Era mai bine să nu ştie.

Beppe i-a dat scrisoarea. Zazzetta a citit-o. N-a arătat nici un fel de emoţie, dar găurile măslinii care îi ţineau loc de obraji au căpătat o nuanţă palidă, uşor trandafirie.

– Deci, bătrânul beţiv s-a trezit îndeajuns încât să încerce să ne şantajeze, a spus Beppe, aprinzându-şi un trabuc. A chicotit cinic. Probabil crede că are în mână lozul câştigător.

– Suntem siguri că Dante e tatăl?

– Ar putea fi oricare bărbat din Herba. Problema e că nu putem risca, nu-i aşa?

– Nu vrem un scandal, a fost de acord Zazzetta.

– Sunt uimit că fiul meu s-a dovedit a fi atât de prost.

– E tânăr şi îndrăgostit.

– Gândeşte cu scula. Dacă n-ar fi băiatul meu, i-aş tăia-o.

– Dacă n-ar fi băiatul tău, nu ţi-ar păsa.

– Dar este băiatul meu, aşa că, ce ne facem, prietene?

Beppe a ridicat din umeri şi a expirat un nor de fum.

– Ne ocupăm de asta, Capo.

– Da, ne ocupăm în felul cel mai simplu. Îl plătim pe bătrânul nemernic să tacă şi scăpăm de problemă.

L-a privit pe Zazzetta cu ochii reci ai unui bărbat care, până atunci, mai ordonase de multe ori îndepărtarea eficientă a inamicilor.

– O facem să dispară.

– Chiar trebuie să luăm măsuri atât de drastice? Este o fată...

– Fă-o să pară un accident.

– Dar, Capo...

– E singura cale, altfel taică-său o să ne sugă sângele tot restul vieţii. Nu va fi ultima oară când va veni să ceară bani. Nu vreau ca treaba asta să atârne deasupra capetelor noastre, nici al prostului de Dante. Problema trebuie să dispară, punct. Există doar un fel de a ne asigura că n-o să se întoarcă să ne mai bântuie iar şi iar. S-a întors să se uite pe fereastră. Mă întreb dacă lui Moş Sugativă o să i se mai pară ca a meritat când o să-şi dea seama că pasărea lui cu ouă de aur a dispărut pentru totdeauna.

– N-o să încerce s-o găsească?

– Un bărbat care e în stare să-şi vândă fiica în felul ăsta n-are inimă. Ştii la fel de bine ca mine că Elio e un beţivan, un idiot lipsit de speranţă. O să ia banii şi o să fugă – să sperăm că n-o să mai auzim de el vreodată.

– E ca şi făcut, Capo.

– Bun. S-a întors către Zazzetta. Şi nici o vorbă fiului meu. Poate reuşim să plătim pe careva să-i spună că a fata a fugit cu un vânzător de roşii.

Când a ieşit din biserică, Floriana a dat cu ochii de Costanza, care traversa piaţa încărcată cu plase de cumpărături. Fetele s-au privit una pe alta cu îngrijorare. Relaţia dintre ele devenise ciudată cu mult timp în urmă. În loc să se grăbească să plece mai departe, Floriana a făcut un semn cu mâna. Acum, că era pe cale să înceapă o nouă viaţă, în inima ei era atâta fericire încât nu mai încăpea loc pentru amărăciune.

– Ai nevoie de ajutor? a întrebat ea zâmbind.

Costanza a privit-o îngrijorată.

– Nu trebuie să-ţi faci probleme, nu se vede nici urmă de mama ta.

– Nu e aşa, chiar nu e, a protestat fata, dar Floriana a scuturat din cap ca pentru a respinge subiectul şi s-a repezit să-i ia una dintre sacoşe.

– Ce duci aici?

– Îmi pare rău, e chiar grea.

Floriana a tras cu ochiul înăuntru.

– Fructe?

– Mama m-a pus la regim. Costanza a ridicat din umeri. Totuşi, nu sunt sigură că funcţionează, a continuat ea, afişând un zâmbet jalnic.

Copleşită de nostalgia vremurilor trecute, Floriana i-a sugerat să meargă pe plajă.

– Putem sta de vorbă aşa cum făceam odată.

– Nu ştiu. Ar trebui să merg acasă.

– Te rog.

– Păi... poate repede. Dacă nu te deranjează să duci plasa.

– Sunt mai puternică decât par.

– OK, atunci. O să vin, dar nu pentru multă vreme, altfel o să dau de necaz.

Au pornit pe drumul care ducea afară din oraş.

– Aşadar, mama ta este chiar hotărâtă să te mărite, nu-i aşa?

– Face scheme şi planuri.

– Până la urmă o să te căsătoreşti cu cine vrei tu şi cu asta, basta.

– Nu, o să mă căsătoresc cu cine vrea ea. Ştiu că asta mi-e soarta. N-am puterea sau curajul să mă împotrivesc voinţei ei.

– Ai timp să devii mai puternică.

– Sunt singurul ei copil. Şi-a legat toate speranţele de mine.

– Încă mai aveţi de gând să vă mutaţi înapoi la Roma?

– Papà o să devină industriaş, a declarat Costanza cu mândrie.

– Industriaş?

– Da, s-ar putea să ne mutăm la Milano.

– La Milano?

Floriana s-a gândit la Dante şi a simţit cum i se strânge stomacul.

– Am prins doar frânturi de discuţie. Nimeni nu-mi spune nimic. Încă mai cred că sunt prea copil ca să pricep. Sau prea proastă. Oricum, cred că o să lucreze ceva pentru Beppe Bonfanti. Muncă de consultant, bănuiesc. Are foarte multe relaţii în singurul loc în care Beppe nu are.

– Totul se reduce la clasa socială, a rostit Floria-na încet.

– Da, mă tem că aşa e.

S-au aşezat pe nisip, două fete care, cândva, împărtăşiseră atât de multe, şi s-au uitat la ocean.

– Şi eu plec, a spus Floriana.

Costanza era uluită.

– Unde te duci?

– Nu ştiu. Am nevoie s-o iau de la capăt într-un alt loc.

– Cum rămâne cu Dante?

Floriana tânjea să i se destăinuiască, dar Dante o implorase să nu spună nimănui.

– Ce-i cu el? A fost doar o idilă de-o vară, a răspuns ea nepăsătoare.

Costanzei îi părea sincer rău.

– Eşti foarte tristă?

– Nu, sunt bine. Acum mă ocup de viitorul meu. N-are rost să mă mai agăţ de trecut.

– Dar erai atât de îndrăgostită! Credeam că o să te măriţi cu el şi o să trăieşti fericită până la adânci bătrâneţi. Speram s-o faci, pentru că asta ar fi înfuriat-o la culme pe mama.

– Poate că mama ta a avut tot timpul dreptate. Ar trebui să-mi găsesc pe cineva din lumea mea.

– Nu, n-are dreptate. Dragostea n-are limite de clasă, vârstă sau altceva. Costanza a luat-o de mână. Oriunde ai merge, promiţi să ţinem legătura?

– Dacă o să te muţi la Milano, cum aflu unde eşti?

– O să-mi las adresa la Luigi. O poţi lua de la el. Deci, când ai de gând să pleci?

– Mâine.

– Aşa repede?

– Da, totul e aranjat.

– Aşadar nu ţi-ai fi luat „rămas-bun“?

– Plănuiam să plec în linişte.

– Dar unde te duci?

Floriana a trebuit să se gândească repede.

– Am o verişoară în Treviso, aşa că o să merg acolo.

– Credeam că nu mai ai pe nimeni în afară de Elio şi de Zita.

– Şi eu credeam la fel, până de curând. Zita mi-a pomenit de ea şi am profitat de ocazie. E căsătorită şi are copii de-o vârstă cu mine. A fost de acord să mă primească până când o să-mi găsesc o locuinţă a mea.

– Dar ce-o să faci?

Floriana a simţit un junghi de vinovăţie în vreme ce îşi înfrumuseţa viaţa.

– Asta e diferenţa dintre noi, Costanza. Eu sunt fericită să fac orice. Orice: curăţenie prin case, servit la mese, grădinărit. Sunt gata să pun mâna pe orice. Fetele ca tine sunt prea nobile ca să se coboare atât de jos. A început să râdă. Nu-ţi face griji pentru mine, sunt foarte rezistentă.

– Mereu am admirat asta la tine, Floriana.

– Totuşi, nu mai spune nimănui că plec, te rog.

Costanza s-a încruntat.

– Vorbesc serios. Nimănui. Pot avea încredere în tine, nu-i aşa?

– Ştii că poţi. Dar de ce nu trebuie să afle nimeni?

– Pentru că nu vreau ca tata să vină după mine.

– Înţeleg.

– Vreau doar să plec fără zarvă.

– Dar Zita trebuie să ştie.

– Da, Zita ştie, dar n-o să afle că şi tu ştii. Aşa că, te rog, nu-i spune nimic.

Floriana aproape că rămăsese fără suflare după ce urzise o reţea atât de complicată de minciuni.

– Pur şi simplu, păstrează vestea pentru tine.

– Aşa o să fac. Apoi, cu o voce joasă, Costanza a continuat: O să-mi fie dor de tine, să ştii.

– Şi mie o să-mi fie dor de tine.

– Ne-am distrat, nu-i aşa?

– Cu siguranţă.

– Până când mama ne-a despărţit. Pentru asta n-o s-o iert niciodată.

– Nu fi ranchiunoasă, doar ai grijă să nu devii la fel de snoabă ca ea.

Floriana a făcut o faţă caraghioasă şi amândouă au izbucnit în râs.

– Nimeni nu mă mai face să râd, s-a plâns Costanza. Îmi lipseşte umorul tău.

– Atunci trebuie să fii tu aia cu umor.

– O să încerc.

– Dacă oamenii o să se amuze cu tine, o să fii întotdeauna populară şi atunci o să te poţi mărita cu oricine vrei tu.

– Aş vrea eu! Costanza s-a uitat la ceas. Ar fi bine să plec. A fost plăcut să stăm aici şi să vorbim, exact ca pe vremuri. Vii?

– O să merg cu tine până la răspântie. Pe urmă o să trebuiască să faci restul drumului singură. Nu vreau să dau nas în nas cu mama ta.

– Nici eu!

Când a venit vremea să se despartă, Floriana i-a dat sacoşa cu fructe.

– Nu le mânca pe toate o dată, a spus ea, simţind brusc lacrimi în ochi.

– Nu mi s-ar permite aşa o nebunie. Costanza s-a uitat cu tristeţe la prietena ei. Ai grijă de tine, Floriana.

– Şi tu.

Deodată, Costanza şi-a pus jos plasele, aruncându-şi braţele în jurul umerilor Florianei. A strâns-o îndelung.

– Sper că noua ta viaţă o să te facă fericită. Sper că o să-ţi ofere tot ce ţi-ai dorit vreodată. Sper că îngerii te vor avea în pază.

Când s-a îndepărtat, Floriana şi-a dat seama că plângea şi ea.

A privit-o cum urcă pe cărare, cu mersul ei lent şi greoi. Neputând să mai îndure, s-a întors şi s-a grăbit spre casă. Trebuia să-şi facă bagajele şi să se pregătească pentru a doua zi. Hotărâtă să nu se mai gândească la trecutul pe care îl părăsea, a rămas concentrată asupra viitorului.

Când a revenit în apartament, a fost întâmpinată de tatăl ei. Nu părea beat sau mahmur, dar avea cea mai neobişnuită expresie pe chip. Până să apuce să-i spună ceva, ea a observat că alături de ei, în cameră, să mai afla un străin, un bărbat puternic, solid, cu păr negru, des, şi o piele uleioasă.

– Ce se întâmplă? a întrebat Floriana, simţind pericolul, dar neştiind ce formă va lua.

– Fiica mea, a spus Elio, întinzându-se către ea.

Fata a tresărit şi a mijit ochii.

– Ştiu că aştepţi un copil.

Lumea a început să se învârtă necontrolat, iar ea şi-a pus mâna pe zid pentru a-şi menţine echilibrul.

– Nu te alarma. Sunt fericit, Floriana. O să fiu bunic. Omul ăsta e aici ca să te ducă într-un loc sigur, unde poţi naşte fără scandal. Când o să fii gata, o să te poţi întoarce şi o să fim iar o familie.

Ea s-a holbat la străin şi gura i s-a uscat. Unde era Dante? Cum aflase tatăl ei? A observat că acesta ţinea un plic gros, maroniu.

– O, ăsta? a spus el, lovindu-l cu mâna. E un mic dar de la Beppe.

– L-ai şantajat? a şuierat ea, nevenindu-i să creadă că propriul părinte o putuse trăda în asemenea fel.

– Poate că nu eşti fericită acum, dar mai târziu o să-mi mulţumeşti.

– Unde e Dante? a întrebat ea. Unde e?

– Te aşteaptă acasă, a spus străinul.

– Dar trebuia să mă întâlnesc cu el abia mâine.

– Planul s-a schimbat, a continuat bărbatul. Trebuie să vii acum.

– Pot să-mi împachetez lucrurile?

Străinul a dat din cap.

– Bineînţeles.

Ea a trecut pe lângă cei doi şi a intrat în dormitor, închizând uşa în urma ei.

Primul instinct a fost să sară pe fereastră şi să fugă. Dar dacă bărbatul spunea adevărul? Dacă tatăl ei îl anunţase pe Beppe, iar acesta îi dăduse bani ca s-o întreţină? Dacă Dante o aştepta la La Magdalena? La urma urmei, el n-ar fi avut cum s-o anunţe, fără un telefon în casă. Poate că Beppe va prelua de acum controlul situaţiei, ceea ce, cu siguranţă, ar fi un lucru bun, nu? În cazul acesta n-ar mai fi nevoiţi să se furişeze, ci şi-ar putea declara deschis dragostea.

Gândind astfel, a început să-şi pună cele câteva lucru-şoare într-o geantă. Nu i-a luat mult. Era nerăbdătoare să plece din casă şi cât mai departe posibil de tatăl ei. Era ceva rece în privirea lui, ceva ce nu recunoştea şi nu-i plăcea.

Când a ieşit, Elio a încercat s-o îmbrăţişeze, dar ea s-a ferit dezgustată şi s-a grăbit să coboare scările, urmându-l pe bărbatul negricios care mirosea a parfum ieftin. S-a uitat în jur după Signora Bruno, dar aceasta se făcuse nevăzută. S-a urcat în maşinuţa neagră parcată pe Via Roma, în vreme ce starea ei oscila între entuziasm şi teamă. Nu părea genul de maşină pe care ar deţine-o Beppe Bonfanti, iar fata a ezitat, instinctele strigându-i că ceva nu era în regulă. Dar acum nu mai putea face nimic. În vreme ce Florianei îi pulsa sângele în tâmple, străinul a pornit motorul, iar maşina huruit pe stradă.

Fata n-a scos o vorbă. Era prea speriată. Şi-a fixat privirea pe drumul din faţa lor. Măcar mergeau în direcţia bună. A remarcat mâinile bărbatului. Erau mari, puternice şi ţineau foarte strâns de volan. Apoi privirea i s-a strecurat pe lângă ele, către portieră şi a văzut că aceasta era încuiată. Toate erau încuiate. Răsuflarea i s-a oprit în piept, iar capul a început să i se învârtească de groază. Porţile domeniului La Magdalena s-au înălţat în faţa lor, iar ea a simţit un uriaş val de dor revărsându-se asupra ei, obligând-o să se lase pe banchetă. A început să-şi frământe mâinile, palmele umezindu-i-se din pricina transpiraţiei. S-au apropiat încet, atât de încet încât ea parcă şi-ar fi ieşit din propriul trup, privind acum în jos. Parcă s-ar fi uitat la un film despre viaţa altcuiva.

În acea clipă, Noapte Bună a ieşit în fugă pe stradă, rupând vraja. Ea s-a ridicat şi l-a privit disperată. Câinele parcă ştia că fata e în maşină şi a întins gâtul ca s-o vadă. Şoferul n-a încetinit, ci a trecut în viteză pe lângă animal şi pe lângă porţile domeniului La Magdalena. Floriana s-a răsucit pe scaun şi a lovit cu pumnii în geam.

– Noapte Bună! Noapte Bună!

Câinele a recunoscut-o pe dată şi a luat-o la goană după ea.

– Stai jos! i-a ordonat bărbatul. Sau o să mă faci să mă izbesc de ceva.

– Unde mă duci? a întrebat ea.

Când străinul n-a răspuns, fata a început să plângă.

– Nu mă duci la Dante, nu-i aşa?

S-a uitat lung pe geamul din spate, în vreme ce câinele încetinea şi se făcea tot mai mic, până când din el n-a mai rămas decât un punct pe asfalt.

– Ce-o să faci cu mine?

Bărbatul tot n-a răspuns. Îşi avea ordinele lui. A strâns volanul atât de tare încât i s-au albit încheieturile.

A doua zi ploua torenţial. Pitit sub o umbrelă, Dante o aştepta pe Floriana lângă zid, aşa cum stabiliseră. S-a plimbat în sus şi în jos, în jos şi în sus, uitându-se din când în când la ceas, întrebându-se de ce ea nu mai venea. Noapte Bună stătea în mijlocul drumului, cu urechile pe spate, cu coada între picioare, la fel de neliniştit ca stăpânul lui. Chelălăia, mergând în cerc în timp ce Dante devenea tot mai îngrijorat, dar n-avea cum să-i spună stăpânului său ce văzuse.

Cu inima grea, tânărul a condus în Herba. S-a întâlnit cu Signora Bruno în uşă, dar aceasta era la fel de nedumerită. Ea bănuise că fata a plecat să se vadă cu el.

Pe Elio l-a găsit bând în barul lui Luigi. Bărbatul se jelea cu nasul în pahar.

– Mi-am pierdut fiica, se văita el.

– Unde a plecat? l-a întrebat Dante.

– Exact ca mama ei, a spus Elio.

– Despre ce vorbeşti?

– A fugit cu iubitul ei.

– Care iubit?

– Un bărbat pe care l-a cunoscut la piaţă.

– Eşti confuz, a izbucnit Dante.

– Nu, e o curvă! Bărbatul a început să chicotească. Şi tu care credeai că e copilul tău. Ha! Asta e cea mai amuzantă parte a poveştii. Dacă n-aş fi al naibii de supărat, aş izbucni în râs. Exact ca mama ei. Acum chiar sunt singur.

Dante a ieşit din bar clătinându-se. În inima lui ştia că Elio nu poate spune adevărul. Omul era beat şi avea halucinaţii. Trebuia să o găsească, dar de unde Dumnezeu să înceapă căutările?

Când s-a întors pe domeniul La Magdalena, Noapte Bună îl aştepta la poartă, în ploaia torenţială. La început Dante aproape că nu l-a recunoscut: era ud şi plin de noroi, iar blana de pe bot îi era cenuşie, făcându-l să pară bătrân şi trist. Tânărul a coborât din maşină şi a fugit într-acolo, ridicând animalul în braţe. Dar, în vreme ce se îndrepta înapoi spre automobil, senzaţia pierderii l-a copleşit, iar el s-a prăbuşit în genunchi. Şi-a îngropat faţa în gâtul ud al câinelui şi a strigat.

– Unde e? Unde a plecat?

Noapte Bună s-a eliberat din îmbrăţişarea lui şi a început să şchiopăte către mijlocul drumului. Apoi s-a întins pe jos şi, chelălăind, şi-a pus capul între labe.