capitolul 29

Devon 2009

Rafa s-a trezit cu Biscuit care se repezise la el în pat cu un salt entuziast. Pentru o clipă a dat să se apere, uitând de salvarea ce avusese loc cu o seară înainte. Apoi, la fel de brusc, totul i-a revenit în minte şi a început să râdă, luând cu drag câinele în braţe.

– A, tu erai, Biscuit! a spus el în spaniolă. Presupun că vrei să mergi afară.

Câinele părea să fi înţeles, pentru că a ţâşnit din pat şi s-a aşezat lângă uşă, dând din coadă.

Rafa s-a îmbrăcat şi a coborât împreună cu noul lui tovarăş. Hotelul se trezea încet la viaţă. Putea auzi trosnetele ţevilor de apă sub podele şi zgomotul blând al veselei din sala de mese, unde câţiva matinali luau deja micul dejun. Shane era în salon împreună cu Tom, în timp ce Jennifer stătea la recepţie, verificându-şi mesajele de pe telefonul mobil. Când Biscuit a dat buzna pe scări, toţi s-au oprit din treabă şi l-au întâmpinat cu voioşie.

– N-arată rău pentru ce spaimă a tras, a spus Shane, bătându-l uşor pe spate.

– A dormit bine, l-a informat Rafa.

– Nu-i aşa că-i adorabil? l-a alintat Jennifer, lăsându-se în jos pentru a-i gâdila urechile. Mă bucur că i s-a dat voie să rămână.

– La mustaţă, a spus Tom cu un rânjet.

Rafa l-a dus pe Biscuit prin faţa hotelului şi l-a privit cum o ia la goană pe pajişte. Era o frumoasă dimineaţă de iunie. Cerul era învelit într-o ceaţă uşoară pe care soarele începuse deja să o străbată, dezvăluind petice de albastru. Bărbatul şi-a băgat mâinile în buzunare şi s-a gândit la Clementine. Imaginea ei mentală îl făcea să se simtă mai uşor. Şi-a închipuit zâmbetul ei şi felul în care acesta îi transforma chipul. Apoi gândurile i s-au întunecat când şi-a amintit de ce venise. Ştia că n-ar fi în interesul lui să se apropie prea mult, mai ales în etapa asta. Dar începea să aibă un sentiment cald de apartenenţă şi începea să-i pese. Gândul că avea s-o vadă mai târziu îl umplea de aşteptare şi nu era sigur că va fi în stare să rabde până la sfârşitul zilei. A intrat agale în grădina de legume, în timp ce Biscuit adulmeca pământul cu nesaţ, descoperind tot felul de mirosuri cu care nu era familiarizat.

Rafa şi-a scos BlackBerry-ul. Simţea nevoia s-o sune doar ca să-i audă vocea. I-a căutat numărul şi a apăsat butonul. Telefonul a sunat de câteva ori, înainte să se activeze căsuţa vocală. El a zâmbit în vreme ce îi asculta mesajul:

„Bună, sunt Clemmie. Nu-i un moment bun. Scuze. Ştiţi procedura.“

A urmat un ţiuit prelung.

– Buenos días, Clementine, a spus Rafa. Sunt în grădină cu Biscuit. Nu mă simt bine să plimb câinele fără tine. Tocmai a găsit o gaură foarte interesantă în iarbă. Noroc că nu e destul de mare ca să se vâre în ea. Trebuie să-i luăm mâncare, nu? Dă-mi de veste când eşti liberă. Să ai o zi bună la birou. Ciao.

Când a închis, l-a văzut pe Biscuit acostându-l pe Harvey care tocmai ieşea din magazia sa, aflată în capătul grădinii. Bătrânul a fost surprins să vadă un câine pe acolo şi a privit neliniştit în jur, pentru a-şi da seama de unde venise. Rafa s-a grăbit să-i explice.

– A, Rafa. Micuţul ăsta e al tău?

– Îl cheamă Biscuit. Eu şi Clementine l-am salvat de pe stânci ieri-seară.

– Marina l-a văzut?

Harvey părea îngrijorat.

– Zice că-l putem păstra.

– Aşa zice?

– Da. N-a fost prea încântată, dar stăpânul lui a încercat să-l omoare. Rafa a ridicat din umeri. Cred că i s-a făcut milă de el.

– Totuşi, eu l-aş ţine cât mai departe posibil de ea, l-a sfătuit bătrânul. Cred că-i e frică de câini.

– O experienţă nefericită din trecut, poate.

– Poate. S-a aplecat să-l mângâie. Drăgăstos câine, nu-i aşa? Nu cred că o să treacă mult până când o s-o cucerească. Apoi i-a vorbit lui Biscuit. Tu n-o să sperii pe nimeni, nu-i aşa?

– Nu cred că o să-l gonească pe Baffles, ce zici?

Harvey a chicotit.

– Ai dreptate în privinţa asta. Nu-i vreun rottweiler. Totuşi, un câine e mai bun decât nici unul. S-ar putea să ne surprindă şi să ni-l aducă pe hoţ târându-l de guler.

Rafa l-a urmărit cum îşi îndreaptă şapca din tweed şi apoi traversează încet grădina. Biscuit a luat-o la fugă în direcţia opusă, iar pictorul n-a avut încotro şi a trebuit să-l urmeze.

În vreme ce cobora poteca spre plajă, BlackBerry-ul i-a anunţat primirea unui mesaj. Ştia că e de la Clementine, înainte să scoată aparatul din buzunar, iar inima i s-a umplut de bucurie.

Într-adevăr, bună dimineaţă! Ai ieşit devreme. Va trebui să-l dresăm pe Biscuit să doarmă până târziu. Ia-mă după muncă şi mergem împreună. Nu uita să aduci clientul. Ar putea fi mofturos. C

S-a întors la hotel în pas vioi. Jennifer l-a informat că un grup de şase fete vor sosi cu trenul de la Londra pentru a petrece un weekend al burlăciţelor şi ar putea fi dornice să picteze. A mai adăugat că un cuplu din Olanda, pasionat de ornitologie, urma să ajungă în acea seară, putând fi şi el interesat. Rafa a dat din umeri nonşalant. Dacă aveau destule pensule, el era bucuros să-i şcolească pe toţi.

A luat micul dejun împreună cu generalul, Pat, Jane şi Veronica, în vreme ce Grace a mâncat în cameră. Biscuit stătea cuminte la picioarele lui, neştiind că era subiectul lor de conversaţie.

– Cum poate cineva să fie atât de crud? a spus Veronica după ce auzise cum Biscuit fusese lăsat în peşteră să se înece.

– Sunt nişte oameni tare răi pe lumea asta, a continuat Pat. Sue McCain zice că nu poţi avea încredere într-o persoană căreia nu-i plac câinii, iar eu cred că are dreptate. Oricine maltratează câinii are o inimă de piatră.

– Aşa e! a exclamat generalul, făcându-i cu ochiul lui Jane, care îşi ascundea roşeaţa în spatele ceştii cu cafea.

Cei doi bătrâni aveau multe în comun. Rafa a remarcat entuziasmul cu care ea îi povestea despre copilăria petrecută într-o garnizoană din Germania şi felul în care generalul o asculta cu interes, dând din cap şi rememorând propriile zile petrecute în armată. Parcă ar fi fost singuri la masă. N-a fost surprins când cei doi au declarat că vor renunţa la lecţia de pictură pentru a se plimba prin Salcombe. Schimbul de priviri dintre ei era tandru şi poznaş în acelaşi timp. Pat era pe punctul de a le propune să-i însoţească, dar Veronica a întrerupt-o brusc, sugerându-i încă o ieşire cu barca lui Grey. Pe bătrână nimic n-ar fi putut-o tenta mai tare ca marea, iar generalul a oftat uşurat, zâmbindu-i recunoscător Veronicăi.

Dimineaţa s-a scurs încet. Rafa şi-a dus elevii pe plajă, unde aceştia s-au aşezat pe stânci pentru a picta oceanul. Cele şase fete venite pentru weekendul burlăciţelor chicoteau şi flirtau cu atâta obrăznicie, încât abia dacă s-au atins de pensule, în vreme ce Grace se uita urât la ele din celălalt capăt al plajei şi li se plângea Veronicăi şi lui Pat de lipsa lor de rafinament.

După prânz, Rafa s-a retras în dormitorul lui ca să petreacă o vreme singur. Tocmai se uita pe fereastră la superba privelişte a oceanului, care nu înceta să-l captiveze, când, deodată, atenţia i-a fost atrasă de ivirea pe neaşteptate a Marinei. Femeia a traversat pajiştea în direcţia lui Biscuit, adormit la umbra cedrului. A privit-o cum se apropie încet, cu mâinile în buzunare, puţin adusă de spate, apoi stă o vreme şi se uită la câine, singură cu gândurile ei. Rafa se întreba la ce o fi chibzuind – şi dacă nu frica fusese cea care o făcuse să se retragă seara trecută, atunci ce?

După mult timp, ea s-a aşezat lângă animal şi i-a pus mâna pe cap. Rafa putea simţi povara tristeţii ei de parcă aceasta ar fi apăsat şi pe umerii lui. Câinele dormea în continuare, dar Marina i-a mângâiat uşor blana, fără să-şi ia ochii de la el. Rafa abia dacă îşi putea lua ochii de la ea. Ar fi vrut să coboare şi să i se alăture. Ar fi vrut s-o întrebe de ce câinele o întrista atât de mult. Dar ştia că ar fi fost inoportun. N-o cunoştea suficient şi nu voia să-i strice momentul. Într-un târziu, s-a îndurat să se dezlipească de la fereastră şi a intrat în baie, să se împrospăteze pentru lecţia de după-amiază.

Clementine ar fi vrut să-i povestească lui Joe despre Biscuit, dar se temea să nu-şi trădeze sentimentele tot mai puternice pe care le avea pentru Rafa. Cele două erau înlănţuite: Biscuit era scuza care îi va aduce împreună, iar ea nu se putea gândi la câine fără să-şi amintească eroismul lui Rafa. Aşa că inventase o poveste despre cum îşi ajutase tatăl să repare barca şi căzuse în apă, motiv pentru care venise îmbrăcată în capotul lui, cu hainele ude într-o pungă de plastic.

Joe o crezuse pentru că dorise s-o creadă. Dacă o bănuise că minte, nu lăsase să se vadă. Îşi pusese braţele lui mari în jurul ei, iar dacă o simţise încordându-se, ignorase lucru ăsta.

Clementine petrecuse multă vreme în baie, rememorând fiecare clipă a salvării – cum Rafa înotase curajos, cum o încurajase cu încredere, cum îi păsase atât de mult de animalul aflat în pericol. Bărbatul îi ajunsese la inimă, iar ea deschisese larg uşa, primindu-l înăuntru. Doar că el nu ştia că intrase deja.

Atunci de ce n-o termina pur şi simplu cu Joe? Îşi pusese de multe ori întrebarea asta şi întotdeauna se oprise la acelaşi răspuns: atunci n-ar mai avea pe nimeni.

Dimineaţă, dragostea a trezit-o devreme. L-a lăsat pe Joe dormind, întins pe tot patul, dar era prea surescitată ca să mai simtă vreun regret. Stomacul îi era plin de furnicături, de parcă acolo ar fi mişunat nebuneşte un muşuroi întreg de insecte. Nu-i era foame, dar tot s-a oprit la cafeneaua Black Bean pentru a se simţi mai aproape de Rafa, chiar dacă el nu era acolo. Când a primit mesajul vocal, inima i-a tresărit de entuziasm. Gândul că vor merge în acea după-amiază la magazinul pentru animale a impulsionat-o toată ziua.

A stat visătoare la biroul ei, pe jumătate ascultând văicărelile Sylviei în legătură cu Freddie care se întreba dacă acesta îşi va părăsi vreodată soţia, iar pe jumătate rememorând iarăşi şi iarăşi operaţiunea de salvare. Răspândea acea lumină molipsitoare a iubirii, iar fiecare bărbat intrat în birou o simţea, era atras de ea, apoi pleca având câţiva stropi pe umeri şi un mers mai vioi. Domnul Atwood a zăbovit pe lângă ea cât mai mult posibil, dând târcoale biroului ei ca un ţânţar. Clementine abia dacă l-a observat.

Joe i-a tot dat telefoane, dar a reuşit să-i evite apelurile. Sylvia o privea cu suspiciune, întrebându-se de ce era prea ocupată ca să stea de vorbă cu el. Dar când Rafa şi-a făcut apariţia la cinci şi jumătate, împreună cu Biscuit, Sylvia şi-a dat seama de ce: Clementine era îndrăgostită – dar nu de Joe. A simţit cum aerul dintre cei doi vibra ca o întreagă orchestră de viori şi nu şi-a putut stăpâni gelozia. De ce ei nu-i ieşise niciodată în cale Marea Dragoste?

Alintând cu drag câinele, Clementine i-a mai povestit încă o dată Sylviei cum îl salvaseră. Rafa a replicat că dacă vreodată îl va găsi pe omul care legase animalul în peştera aceea, îl va bate măr cu mâinile lui. Clementine s-a uitat cu mândrie la admiraţia ce radia pe chipul Sylviei. Nu doar că era frumos, dar mai era şi erou. Biscuit îşi revenise din şocul experienţei la un pas de moarte, aşa cum numai un câine o poate face. Dădea din coadă şi se gudura, împingându-şi nasul în palma lui Clementine de fiecare dată când ea nu mai era atentă şi se oprea din mângâiat. Era clar că se bucura de noii lui stăpâni.

Sylvia i-a urmărit plecând împreună. Tocmai citea în Gazette despre un nou jaf. Unul mic, de data asta, ce avusese loc în locuinţa privată a soţilor Edward şi Anya Powell, care, din întâmplare, erau buni prieteni cu Grey şi Marina. Unicul obiect furat era un inel de logodnă cu un diamant enorm pe care Anya îl punea întotdeauna într-o scrumieră pe pervazul ferestrei atunci când spăla. Singura dovadă că bijuteria fusese furată şi nu rătăcită era bileţelul pe care scria „mulţumesc“ în caligrafia inconfundabilă a lui Baffles, hoţul gentleman. Jurnalistul care scrisese articolul spunea că exista o şansă ca aceasta să fie o păcăleală, un jaf la indigo, altfel de ce s-ar obosi Baffles să intre într-o casă doar pentru un mic giuvaier, dacă nu cumva îl excita faptul că, din nou, le scăpase printre degete anchetatorilor?

Clementine şi Rafa au mers direct la magazinul pentru animale. Au umplut un cărucior cu mâncare pentru câini, biscuiţi şi jucării. Bărbatul lua bunătăţile de pe rafturi şi le aşeza pe podea, pentru ca Biscuit să le poată mirosi. Clementine îi privea amuzată, în vreme ce Rafa era convins că prietenul lor are capacitatea să aleagă după pachet ce-i place mai mult. Ea şi-a dat seama că niciodată nu se mai distrase atât de bine. Sigur, şi alţi oameni o făcuseră să râdă, dar nicicând cu un asemenea sentiment de abandon. Mai presus de toate, simţea că ea era o companie plăcută. Rafa scotea la iveală ce era mai bun în ea şi îi plăcea persoana în care se transforma atunci când se afla în preajma lui.

Au pus cumpărăturile în portbagajul lui Rafa, apoi au condus până în Salcombe pentru a-l scoate pe Biscuit la o plimbare. Nu li s-a părut potrivit să-l ducă pe plaja pe care îl auziseră pentru prima dată lătrând după ajutor, aşa că l-au dus pe o plajă cu pietricele din apropiere şi l-au eliberat din lesă, lăsându-l să exploreze în voie. S-au plimbat în sus şi în jos, sporovăind mulţumiţi, apoi au găsit în zonă un pub şi s-au aşezat afară, în lumina apusului, savurând o cină uşoară. Clementine n-a mai simţit nevoia să se îmbibe cu alcool. Nu mai voia să uite de sine.

Când i-a sunat telefonul, ea s-a uitat la numele de pe ecran şi a făcut o grimasă.

Rafa a ridicat din sprâncene.

– Joe? a întrebat el.

Tânăra a încuviinţat din cap. Şi-ar fi dorit ca el să se supere, dar Rafa n-a făcut decât să-i zâmbească.

– Ai de gând să-i răspunzi?

Fără prea mare tragere de inimă, ea a dus telefonul la ureche.

– Bună, Joe.

– Unde eşti?

– Sunt la un pub cu un prieten.

– Cu argentinianul şi câinele lui, a spus Joe sec.

Clementine a fost luată prin surprindere. Nu se aşteptase ca el să ştie.

– Am trecut pe la biroul tău, dar plecaseşi deja. Uite ce e, Clemmie, trebuie să vorbim.

– Ai dreptate, trebuie.

L-a văzut pe Rafa mângâindu-l pe Biscuit, dar ştia că el trage cu urechea.

– Când te întorci?

– Curând.

– Vorbim atunci.

– OK.

A închis.

– Sylvia i-a spus că am plecat cu tine. N-a sărit în sus de fericire.

Rafa s-a îndreptat şi s-a uitat la ea, cu ochii lui căprui plin de înţelegere. Fata şi-a amintit de prima clipă în care el o privise aşa, în biserică, atunci când ea îi spusese că o bănuieşte pe Marina că i-ar fi furat tatăl. Şi atunci fusese la fel de irezistibil ca acum.

– Ar trebui să te muţi înapoi cu părinţii tăi.

– Ştiu.

– Nu-l iubeşti.

– E chiar atât de evident, hm?

– Mă tem că nu trebuie să fii un geniu ca să-ţi dai seama că l-ai folosit doar ca să te răzbuni pe mama ta vitregă – poate şi pe mine.

Clementine s-a înroşit, dar a refuzat cu un gest concluzia lui.

– Abia m-am mutat cu el.

– E irelevant. Nu poţi rămâne într-o relaţie dacă inima ta nu e acolo.

– Sunt o fire tare mândră.

– Mândria nu-i răneşte decât pe cei mândri. Renunţă la ea. Toată lumea greşeşte, nu e nimic nefiresc în asta. Aşa e viaţa. Dar dacă te agăţi de situaţiile nefericite doar pentru că eşti prea mândră ca să te desprinzi de ele, abia atunci eşti proastă. I-a luat mâna într-a lui. Nu fii proastă, Clementine. Eşti mult prea deşteaptă pentru asta.

Ea a simţit cum i se ridică roşeaţa în obraji. Nu mai exista nimic pe lume în afara mâinii lui şi a senzaţiei pe care i-o oferea pielea lui atingând-o pe a ei. A încercat să se poarte de parcă n-ar fi însemnat nimic, dar era sigură că inima avea să-i sară prin tricou, ca un greiere care încearcă să iasă afară. El o privea atât de intens încât abia dacă se mai putea stăpâni, dar era hotărâtă să nu îşi ferească privirea.

– Eşti o fată foarte specială, i-a spus el încet. Problema e că tu nu te vezi aşa. Trebuie să începi să te priveşti prin ochii mei.

– Tu ce vezi?

– Eu văd un zâmbet foarte frumos. Văd obraji trandafirii şi ochi albaştri încântători, dar, dincolo de toate astea, văd persoana din interiorul tău şi îmi place acea persoană foarte mult.

Clementine s-a foit pe bancă.

– Nu ştiu ce să zic...

El a dat din umeri.

– Atunci nu spune nimic. Eu doar le zic lucrurilor pe nume.

– Aşa le vorbeşti tuturor?

– Doar dacă sunt sincer.

– Dar tu vezi obraji trandafirii şi ochi încântători la toată lumea? Sau... sau... a ezitat. Sau doar la mine?

A râs ca să-şi ascundă jena.

– Doar la tine, Clementine, a răspuns el serios, iar ea i-a simţit privirea ca pe o mângâiere ce îi dezmierda obrazul.

S-au întors în oraş, cu Biscuit aşezat la picioarele Clementinei. În aer plutea tensiunea, acum că amândoi mai avansaseră un pic spre a-şi declara sentimentele. Şi totuşi, n-o făcuseră cu adevărat. Tânăra îşi dorea ca Rafa să oprească pur şi simplu maşina şi s-o sărute. Asta ar fi limpezit atmosfera precum o furtună cu tunete şi fulgere după o zi umedă. Dar el a parcat în faţa casei lui Joe, a coborât şi i-a deschis portiera. Ea a păşit afară.

– Vrei să te aştept? s-a oferit bărbatul.

Clementine ar fi vrut să dea fuga până sus, să-şi ia bagajele şi să dispară în asfinţit împreună cu el.

– Nu, mă descurc, mulţumesc, a spus ea în schimb. Nu ştiu cât o să dureze.

– Vrei s-o previn pe Marina?

– Nu, te rog nu-i spune nimic. O să-i zic eu când o s-o întâlnesc.

– O să fie foarte mulţumită, să ştii. Cred că ţi-a dus dorul.

Clementine a oftat din greu.

– La drept vorbind, şi mie mi-a fost dor de toţi. Ştiam de la început că fac o mare greşeală. Îmi pare rău pentru Joe.

– Dă-mi un mesaj dacă ai nevoie de sprijin.

– După eroismul de care ai dat dovadă pe plajă, nu mă îndoiesc că mi-ai sări în ajutor dacă aş avea nevoie de tine.

– Ştii că aş face-o.

A urmărit-o descuind intrarea din faţă.

– Acu-i acu, a murmurat ea, înainte să dispară în interior, închizând uşa după ea.

Rafa s-a întors la Polzanze. Nu s-a grăbit, admirând vegetaţia luxuriantă a zonei rurale şi norii de vată care pluteau pe aripile vântului, gonind pe cerul întunecat ca nişte bărci cu pânze. Începea să iubească locul ăsta, dar, cel mai surprinzător, începea s-o iubească pe Clementine.

Şi-a muşcat obrazul în timp ce-şi amintea că fusese cât pe ce s-o sărute. În oricare alte condiţii ar fi luat-o în braţe şi ar fi sărutat-o cu zile în urmă. Ar fi sărutat-o în casa uitată de Dumnezeu, ar fi sărutat-o când era furioasă pe el şi îi cerea să plece, ar fi sărutat-o de multe ori de atunci încoace – avusese nenumărate ocazii, dorinţa devenindu-i mereu tot mai puternică – dar un singur lucru îi stătea în cale.

Şi-a aţintit privirea asupra drumului şi a continuat să conducă.