capitolul 31

– Nu-mi vine să cred că s-a terminat, a spus Pat cu tristeţe. A trecut atât de repede!

– Mi-aş dori să mai stăm o săptămână, tu nu, Grace? a adăugat Veronica, aplecându-se pentru a mirosi încă o dată crinii. O, ador mirosul acestui loc.

– Va trebui să veniţi din nou anul viitor, a spus Marina.

– Ne-am distrat de minune, a zis Jane, încercând să pară veselă, deşi sufletul parcă i-ar fi fost plin cu beton. Mulţumesc mult de tot, Marina.

Gazda lor i-a simţit inima grea şi s-a întrebat dacă nu cumva asta avea vreo legătură cu generalul. Fuseseră nedespărţiţi în ultimele câteva zile, dar acum remarcase absenţa bărbatului de la micul dejun.

– Poţi veni oricând doreşti, i-a răspuns ea cu o voce joasă, astfel încât celelalte să n-o poată auzi. Poţi fi musafira mea.

Obrajii lui Jane s-au înroşit la aluzia Marinei, şi bătrâna s-a grăbit să refuze.

– O, n-aş vrea să fiu o povară. Sunt sigură că o să venim din nou vara viitoare.

– Dacă mai suntem pe-aici, a intervenit Grace sec.

Marina le-a însoţit pe aleea cu pietriş, unde la aştepta autocarul ce avea să le ducă acasă.

– Aici e o oază. Uiţi de tine, a spus Pat, măsurând casa din priviri pentru ultima oară.

– Ştiu. Un paradis, nu-i aşa? a încuviinţat Veronica. Acum încep să-mi reamintesc de mine.

– Ce iad! a chicotit Grace.

– Nu-i aşa de rău. Mă simt un alt om, a răspuns Veronica. Totuşi, o să-mi lipsească frumoasa mea cameră.

– Iar mie o să-mi lipsească maestrul, a spus Grace, când Rafa şi-a făcut apariţia pe alee, urmat de un Bis-cuit exuberant.

– Îmi pare rău că plecaţi, le-a spus el doamnelor.

A încercat să nu se uite la Marina, care privea gânditoare câinele.

– Biscuit arată mult mai bine decât în seara în care l-aţi salvat, a spus Pat, fluierând din toată inima şi lovindu-şi coapsele cu mâinile.

Biscuit s-a repezit nerăbdător către ea.

– Aşadar, o să-l păstraţi, a spus Veronica.

– Sigur, a răspuns Rafa. N-are unde să meargă.

Pat s-a aplecat şi a frecat viguros spinarea cârlionţată a câinelui.

– Ce câine bun eşti tu! Da, eşti un câine tare bun.

Grace şi-a dat ochii peste cap.

– De ce toţi englezii au senzaţia că şi câinii lor pricep ce li se spune?

– O, dar el pricepe, a insistat Pat.

Grace a plescăit din limbă.

– Totul ţine de tonul vocii. Uite, Pat.

S-a apropiat de animal şi, cu acelaşi ton entuziast ca al lui Pat, l-a alintat.

– Eşti un câine foarte rău, da, eşti un câine foarte rău.

Biscuit dădea din coadă atât de tare încât mai avea puţin şi decola ca un elicopter.

– Vezi, dacă o spui cu aceeaşi intonaţie, animalul ăsta fraier nu face diferenţa.

– Eşti o babă cinică, a spus Pat. Sau ar trebui să spun cu cea mai voioasă voce a mea: eşti o băbăciune caraghioasă, Grace.

Şi-au luat rămas-bun şi s-au suit în maşină. Şoferul a pornit motorul. Marina şi Rafa s-au retras pentru a le face cu mâna. Tocmai când se pregăteau să iasă de pe alee, vechiul Mercedes al generalului s-a ivit de după colţ, claxonând, cerându-le să oprească.

– A întârziat la micul dejun, a remarcat Marina, uitându-se la ceas.

– Nu cred că a venit pentru micul dejun, a spus Rafa.

Bătrânul a ieşit din maşină ca un tânăr ofiţer, s-a întins spre bancheta din spate şi a scos de acolo un buchet enorm de trandafiri albi. Uşa autocarului s-a deschis încet, iar o Jane roşie în obraji a coborât uşor.

– Vreau să te rog să rămâi, i-a spus generalul, oferin-du-i florile.

Jane şi-a lipit nasul de ele, neştiind cum să răspundă. Se simţea caraghioasă în fâstâceala ei.

– Miros minunat, a zis ea. Cât de drăguţ din partea ta să te gândeşti la mine.

– M-am străduit mult să găsesc unii parfumaţi, a spus el. I-am ales pentru că miros ca tine.

O lumină caldă s-a răspândit pe chipul ei, iar Jane a zâmbit jenată.

Generalul se legăna pe călcâie înainte şi înapoi, în vreme ce îşi lua inima în dinţi pentru a ţine micul discurs pe care îl repetase toată noaptea. Şi-a dres glasul.

– A trecut multă vreme de când n-am mai invitat o femeie la o întâlnire.

– A trecut multă vreme de când n-am mai fost invitată.

Roşeaţa lui Jane s-a accentuat.

– Mi-ar plăcea să mă căsătoresc cu tine, Jane.

– Să te căsătoreşti cu mine?

– Păi, sigur. N-avem tot timpul din lume, de ce să ne mai ascundem pe după deget? Te plac foarte mult. Chiar foarte mult şi cred că şi tu mă placi pe mine.

– Da, te plac.

– Deci, ce zici?

Jane s-a uitat în jur, ruşinată pentru că se afla în centrul atenţiei. Marina şi-a dus mâna la gură, uluită de propunerea neaşteptată a generalului. Se cunoscuseră cu doar o săptămână în urmă. Rafa zâmbea larg. Veronica, Pat şi Grace practic atârnau afară din maşină, nerăbdătoare să-i audă răspunsul. Jane şi-a muşcat buza de jos ca să-i oprească tremuratul.

– Păi... da, a răspuns ea timid. De ce nu? Da, te rog.

– Sue McCain ar fi tare mândră de tine, a spus generalul, făcându-i cu ochiul lui Pat. Mottoul ei trebuie să fie ceva de genul: „Trăieşte clipa“.

Pat a chicotit, scuturând din cap.

– Foarte amuzant, generale. Drept să-ţi spun, nu sunt sigură care e mottoul ei. O să-mi amintesc s-o întreb.

S-a dat jos din autocar pentru a li se alătura.

– Ei bine, tinere, i-a lătrat Grace şoferului, nu te mai ţine de fleacuri şi scoate valiza lui Jane din maşină! Ea rămâne aici.

– O, norocoasă, norocoasă fată! O să locuiască în Devon! a spus Veronica, topită toată, tamponându-şi ochii cu o batistă. O, Doamne, acum trebuie s-o luăm de la capăt cu despărţirea.

În cele din urmă, autocarul a dispărut în lungul aleii. Generalul i-a dus valiza lui Jane în hol, în vreme ce ea privea neliniştită în zare.

– Ce facem acum? l-a întrebat ea. La un moment dat va trebui să merg acasă ca să-mi pun treburile la punct şi să-mi anunţ familia.

Generalul a luat-o de mână.

– Nu-ţi face griji, draga mea, ai tot timpul din lume pentru asta. Acum o să mergem şi o să luăm un mic dejun copios.

– Ar fi drăguţ.

Jane abia dacă ciugulise ceva mai devreme.

– E din partea casei, a spus Marina. La fel şi şampania.

– Şampania? a repetat Jane surprinsă.

– Sigur. Un mic dejun cu şampanie e singurul fel în care poţi sărbători o logodnă.

– Un mic dejun cu şampanie, la vârsta noastră, a râs Jane.

– Tocmai din cauza asta îi dăm bice, a spus generalul însufleţit. Eu propun să ne punem pirostriile cât mai repede posibil. Unde ai vrea să mergem în luna de miere? a întrebat-o el.

– Aş vrea să stăm chiar aici, a răspuns ea.

– Într-adevăr? Chiar aici, la Polzanze?

– Da, generale. Sunt foarte fericită aici.

– Atunci o să ne întoarcem după nuntă. Dar în după-amiaza asta te duc acasă.

Şi-a ridicat sprâncenele lui stufoase.

– Şi cred că e vremea să-mi spui Geoffrey, nu?

– Geoffrey, a spus ea încet. Ţi se potriveşte.

– Geoffrey şi Jane. Sună bine.

– Te superi dacă vă mut într-o cameră mai drăguţă pentru luna dumitale de miere, doamnă Meister? a spus Marina, gândindu-se la dormitorul pe care tocmai îl eliberase Grace.

– Sunt foarte mulţumită unde mă aflu, a protestat Jane.

– Ei bine, eu nu sunt, a răspuns Marina. Aş fi mai fericită dacă dumneata şi generalul v-aţi petrece primele zile de căsnicie în cel mai bun apartament al nostru.

– Bine, dacă insişti.

– Atunci aşa rămâne. Acum, să deschidem şampania.

Domnul Atwood şi-a tras ciorapul pe cap. Era suficient de gros ca să-i ascundă faţa, dar suficient de subţire ca să vadă prin el. Purta pantaloni negri, o bluză neagră cu guler înalt şi pantofi negri cu talpă moale, astfel încât să nu facă nici un zgomot când se va furişa în casă. A mers pe vârfuri în jurul clădirii spre locul în care o scară fusese aşezată în grădină, sprijinită de peretele din spate. Era îndeajuns de întuneric încât el să se poată confunda cu noaptea, dar fereastra din vecini arunca pe iarbă o rază de lumină, pe care el a evitat-o cu grijă. Se simţea ca o pisică, păşind uşor pe rouă.

A urcat încet scara. Treaptă cu treaptă. Nu s-ar face să cadă şi să se rănească – soţia lui îl credea plecat la o cină de afaceri. Să fie dus la spital în costum de spărgător l-ar putea da de gol. A rânjit cu satisfacţie, mulţumit că reuşea să ţină la un loc atâtea iţe diferite din viaţa lui. Era distractiv să-şi însuşească diverse personalităţi. Era tată, soţ, om de afaceri, amant – iar acum, hoţ. Odată ajuns la fereastra care fusese lăsată întredeschisă, şi-a strecurat degetele în crăpătură. Fără un sunet, a ridicat ivărul şi a deschis-o îndeajuns încât să se poată urca înăuntru.

În vreme ce se opintea cu stângăcie să intre în casă, nefiind tocmai tâlharul-felină pe care se străduia să-l imite, a auzit un gâfâit şi un scâncet excitat. Aşteptarea îi făcea inima să bubuie în piept pentru că acolo, goală puşcă şi întinsă pe pat, îl aştepta Jennifer. Mâinile şi picioarele îi erau legate de cei patru stâlpi ai baldachinului, pielea ei albă, zulufii de păr pubian auriu şi sânii ei rotunzi se întrevedeau în beznă, iar ea tremura nerăbdătoare.

– Ce văd eu aici? a spus el cu cel mai rece glas al lui.

– Nu-mi face rău, s-a văitat ea.

– Să-ţi fac rău? O să te satisfac până la moarte.

– Oooooh, nu!

– Da, o să mă distrez, jucărioara mea.

– Te rog, lasă-mă în pace!

– Iar tu o să fii legată şi pregătită pentru mine.

Fata şi-a tras braţele şi a încercat să-şi elibereze picioarele, dar fără nici un rezultat. Era cu adevărat legată fedeleş. El s-a aşezat lângă ea, plimbându-şi un deget înmănuşat peste gâtul ei, peste ridicătura sânului, în jurul sfârcului care s-a întărit de dorinţă, în jos spre stomac, printre zulufi şi între picioarele ei, unde a stăruit.

Atât de concentraţi erau asupra jocului lor, încât n-au auzit zarva din grădina de jos, nici şoaptele zgomotoase ale poliţiştilor care acum înconjurau casa. Vecinii îi urmăreau vrăjiţi prin fereastra de la baie. Un poliţist a urcat în grabă scara. Când a ajuns la fereastră, a privit înăuntru şi l-a zărit pe spărgător gata să coboare asupra victimei sale, cu o erecţie uriaşă.

Cu mişcările agile şi rapide ale pisicii în care domnul Atwood nu s-ar fi putut transforma niciodată, poliţistul a sărit în cameră şi l-a trântit pe bărbat la pământ. Înainte ca acesta să-şi dea seama ce se întâmplă, era încătuşat şi zăcea neajutorat pe podea, cu ciorapul de pe faţă smuls cu o asemenea forţă încât îi julise nasul. Luminile au fost aprinse, iar camera s-a umplut cu feţele familiare ale poliţiştilor din Dawcomb-Devlish, care se zgâiau la ei, uluiţi. Se uitau când la domnul Atwood, când la Jennifer, legată şi expusă ca un porc în vitrina măcelăriei, dar numai unul sau doi au avut decenţa de a-şi feri privirea. În sfârşit, unul dintre poliţişti a zvârlit un prosop peste corpul ei dezbrăcat şi s-a apucat s-o dezlege.

– E o greşeală îngrozitoare, a gâfâit domnul Atwood.

– ... orice spui poate fi folosit drept probă.

– Nu jefuiesc locuinţa, e un joc de roluri cu amanta mea. Pentru Dumnezeu, e ridicol!

– Hai! a spus căpitanul Dillon, ridicându-l în picioare.

Bărbatul a privit în jos şi a văzut cum cândva mândra lui erecţie se zgârceşte ca un viermişor rozaliu.

– Ei bine, dacă insistaţi să vin cu voi, puteţi, vă rog, să-mi încheiaţi pantalonii?

A doua zi de dimineaţă zvonul se răspândise, iar în Dawcomb-Devlish nu se mai vorbea despre nimic altceva.

Domnul Atwood n-a venit la birou, ceea ce era tocmai bine pentru că un grup de fotografi se adunase în faţa firmei, împreună cu ziariştii din presa naţională. Mulţimea de curioşi s-a tot mărit, până când căpitanul Dillon a fost obligat să instaleze bariere pentru a fluidiza traficul.

– Credeau că au pus mâna pe Baffles, a spus Sylvia, ochii scânteindu-i de veselie. Îţi închipui, domnul Atwood dintre toţi oamenii!

– E dincolo de puterea imaginaţiei mele, a încuviinţat Clementine, urmărind mulţimea care fremăta afară.

– Îl şi vezi costumându-se şi prefăcându-se că dă o spargere în casa recepţionerei voastre.

– Ştiam că are o aventură cu ea. Neghiobul m-a luat cu el când s-a dus să-i cumpere o brăţară. Nu i-a dat prin minte că o să recunosc bijuteria la încheietura ei şi îmi voi da seama că unu şi cu unu fac doi?

– Poate că nu te credea prea pricepută la matematică!

– Poate chiar e Baffles şi asta este o dublă cacealma, a sugerat Clementine.

– Nu e atât de isteţ.

– Mă întreb dacă o să se mai vadă cu Jennifer azi.

– Sau vreodată!

– Eu aş pleca din ţară dacă mi s-ar întâmpla aşa ceva.

Sylvia a chicotit.

– Cred că e chiar o idee inspirată. Cu bărbatul potrivit, pe mine m-ar cam excita.

– Deci nu cu domnul Atwood?

Au început amândouă să râdă.

– Nu cu domnul Atwood! Ce-ai zice să închidem taraba pe ziua de azi şi să luăm un prânz plăcut?

– Ei, asta e o idee inspirată, a încuviinţat Clementine, luându-şi geanta. Viaţa de peştişor auriu într-un acvariu nu-i de mine!

– Deci, cum îţi mai merge cu Rafa? a întrebat Sylvia, sorbind un pahar de Pinot Noir pe terasa unei braserii.

– A, nimic de raportat.

– Dar a trecut numai o săptămână!

– Ştiu. N-ar trebui să mă aştept ca lucrurile să avanseze atât de repede. Doar că mă simt de parcă l-aş cunoaşte de-o viaţă.

A ridicat din umeri, nevrând ca Sylvia să ştie cât de mult îi păsa.

– Trebuie să pleci ca să-ţi simtă lipsa.

– Nu plec nicăieri până în septembrie.

– Atunci e prea târziu. Trebuie să pleci acum.

– Şi unde crezi că ar trebui să dispar?

– Oriunde, după colţ – atâta vreme cât crede că ai plecat.

– N-am destui bani – sau timp liber.

– Păcat. Dorul face inima să se îndrăgostească.

– Sau o face să uite cu totul.

– N-aş zice, iubito. Crede-mă, ştiu. Sunt maestră în a mă lăsa greu.

Clementine a început să râdă, presupunând că fusese ironică, dar Sylvia o privea cu multă seriozitate.

Tânăra a tuşit.

– Sunt sigură că ai dreptate, a spus ea în grabă. Dacă cineva poate juca la rece, tu eşti aceea.

Rafa a urmărit-o pe Marina cum dispare pe alee în maşina ei, înainte de a intra pe furiş în clădirea vechilor grajduri. Grey ieşise la o plimbare cu barca, pictorii erau ocupaţi în grădina de legume, iar Harvey se cocoţase pe acoperiş, unde repara unul dintre coşurile de fum. Domnul Potter îşi bea ceaiul în seră, împreună cu Biscuit, iar Bertha deretica prin camera lui Rafa, întârziind cât mai mult posibil cu împăturitul şi atârnatul în dulap al hainelor pe care el le purtase cu o seară înainte.

A urcat scările şi s-a îndreptat pe palier către dormitorul Marinei şi al lui Grey. Mireasma parfumului ei plutea pe hol şi îi stăruia în nări, de parcă ea ar fi fost acolo cu el. A privit îngrijorat în jur, apoi a intrat. Dar n-avea de ce să-şi facă probleme, era chiar singur. Înăuntru, patul era nefăcut, aşteptând sosirea Berthei, iar fereastra era larg deschisă, dezvăluind o privelişte superbă către mare. Cu inima bătându-i zgomotos, Rafa s-a apucat să ridice fiecare lucru cu grijă. Maria nu păstra multe mărunţişuri şi, din câte vedea, nu era nimic ieşit din comun.

A început să deschidă sertarele, pipăind fundul şi partea din spate la fiecare, în căutarea unor obiecte ascunse. Dar n-a găsit nimic strecurat între haine şi s-a simţit ruşinat pentru că îi invadase intimitatea. Când a deschis dulapul, inima i-a tresărit la vederea unei simpatice cutii înflorate, parţial ascunse printre pantofii ei. S-a întins după ea, a dat la o parte încălţările şi a scos-o afară. Cu degetele tremurânde, a deschis-o. Era plină cu scrisori. Hârtia îngălbenise, arătând că erau vechi. Şi-a ţinut respiraţia. A ridicat-o pe cea de deasupra. Dar s-a dezumflat repede pentru că era o scrisoare de dragoste de la Grey, ce data din 1988. A scotocit mai adânc, dar toate erau ori epistole de la soţul ei, ori desene copilăreşti de la Jake şi Clementine.

I-a găsit certificatul de căsătorie şi vreo câteva fotografii din ziua nunţii lor. A băgat mâna până la fund şi a scos ultima scrisoare, sperând să dea de ceva relevant. Ceea ce a găsit, de fapt, a fost un poem rupt dintr-o carte intitulat „Marina mea Marina“, scrisă în 1968 de John Edgerton. L-a citit şi ochii i s-au umplut de lacrimi; putea fi despre ea.

O, suflet îndurerat ce tânjeşti după mare,

Neliniştită mereu va fi a ta cale,

Câte rămăşiţe de vise aici ai lăsat,

Sub valurile ce deznădejdea le-a înălţat...

Era un poem despre dragoste, dar şi despre pierdere. Se întreba dacă ea îl cunoscuse pe autor şi dacă el compusese poezia pentru ea.

Deodată a auzit uşa din faţă deschizându-se şi apoi trântindu-se. A zvârlit în grabă cutia în fundul dulapului şi a pus pantofii la loc, deasupra ei. S-a repezit să iasă din dormitor. Tocmai când păşea pe palier, scândurile podelei au scârţâit puternic, tulburând liniştea. Jake l-a auzit şi s-a uitat în sus, din holul de la parter.

– Rafa! Ce cauţi aici? l-a întrebat el, fixându-l cu suspiciune.

– Îl caut pe Biscuit, a răspuns artistul, încercând să pară degajat. Şi-a băgat mâinile în buzunarele pantalonilor. Uneori îi place să vină aici şi să stea pe patul tatălui tău.

– Chiar aşa?

Jake nu era convins.

– Nu e aici.

– De ce îl cauţi?

– Vreau ca elevii mei să-l picteze.

– Pe bune?

Tânărul l-a urmărit coborând scările.

– Spune-mi, nu cumva Harvey te-a dus de curând acasă la Edward şi Anya Powell?

Rafa a dat afirmativ din cap.

– Da, am mers să pictăm porumbarul.

– Hmm.

– De ce?

– Fără motiv, a răspuns Jake, frecându-şi bărbia gânditor.

L-a privit pe artist cum iese din casă şi se îndreaptă spre hotel. Brusc a avut neplăcuta senzaţie că Rafa nu era ceea ce părea.