capitolul 33

În bucătărie s-a lăsat tăcerea. Rafa, Clementine şi Grey se uitau uluiţi la Marina.

– Cine? a întrebat Grey.

Credea că cercetaseră fiecare posibilitate.

Femeia părea jenată.

– Un vechi prieten.

Soţul ei s-a încruntat.

– Cum adică un vechi prieten?

– E complicat. E cineva pe care l-am cunoscut cu multă vreme în urmă.

– Păi, unde e?

Ea a ezitat, frământându-şi mâinile.

– În Italia.

Cuvintele au fost rostite spre uimirea tuturor. Nici unul nu era mai uimit decât însăşi Marina.

– Italia?

– Da.

– Pe cine Dumnezeu cunoşti tu în Italia, cu atât mai puţin cineva capabil să te scoată din belele? Grey a privit-o fix din cealaltă parte a mesei. Draga mea, asta e o mare surpriză. De ce nu mi-ai mai spus despre el până acum?

Colţurile gurii ei au tresărit de emoţie, iar Marina a inspirat adânc pentru a se calma.

– Trebuie să ai încredere în mine, dragul meu, şi să nu-mi mai pui întrebări. Te rog. E o poveste lungă. Nici nu m-aş fi gândit la el dacă n-aş fi fost disperată. Dar sunt disperată.

În liniştea care s-a lăsat, Marina a simţit un junghi în adâncul sufletului. A realizat că era disperată de foarte, foarte mult timp şi abia acum, când ezita la graniţa unde se întâlnesc trecutul şi prezentul, îşi dădea seama de adevăratul motiv aflat în spatele planului ei – iar acela nu era Polzanze. Cutia de pantofi ascunsă în spatele dulapului a ieşit din nou la suprafaţă şi ochii i s-au umplut de lacrimi.

Grey era oripilat de planul soţiei.

– N-o să te las să traversezi Europa ca să cerşeşti bani de la un bărbat pe care nu l-am întâlnit în viaţa mea.

– Asta e altceva, dragule – şi n-o să cerşesc.

Grey şi-a tras un scaun şi s-a aşezat. Nu-i plăcea ideea ca soţia lui să aibă secrete faţă de el, mai ales când venea vorba de bani. S-a uitat lung la ea. Apoi a văzut în ochii ei ceva care l-a făcut să se răzgândească – acelaşi dor pe care îl vedea când vorbea cu ea după coşmaruri, aceeaşi dorinţă care o îndemna să se plimbe pe plajă şi să se uite ore în şir la apă. Ştia că sursa neliniştii ei se afla în Italia şi, pentru asta, trebuia să plece.

– Bine, a cedat el cu blândeţe, luând-o de mână. Dar nu pot merge cu tine.

Ea a înţeles că Grey nu se simţea în largul lui să ceară ajutor de la un străin.

– Asta e treaba ta, Marina.

– O să merg singură. O să fie bine.

El i-a zâmbit cu drag. Femeia nu-şi dădea seama cât de fragilă părea.

– Draga mea, nu cred că e un lucru înţelept să călătoreşti singură. De ce n-o iei pe Clemmie cu tine sau pe Jake?

– Nu, chiar o să fiu bine, a insistat ea.

– Merg eu cu tine, a propus Rafa.

Marina şi Grey s-au uitat la el. Aproape că şi uitaseră că se afla acolo.

– În primul rând că vorbesc limba. A ridicat din umeri. Şi sunt un bun şofer.

– Eşti foarte generos să te oferi, Rafa, a spus Grey. Apoi s-a întors către soţia lui. Cred că e o idee bună. Aş fi mult mai mulţumit dacă aş şti că ai pe cineva cu tine.

– Atunci aşa rămâne, a spus Marina.

A surâs fără putere, ca un cauciuc dezumflat care a rulat mii de kilometri şi nu mai poate continua.

– E ultima noastră şansă.

Grey a încuviinţat din cap.

– Dacă nu merge, o să fim de acord să-i vindem lui Charles Reuben. Ne putem instala în altă parte.

Dar Marina nu-l mai asculta. Era deja în Italia, păşind pe cărările trecutului ei.

Mai târziu, în vreme ce îl plimbau pe Biscuit de-a lungul falezei, Clementine şi Rafa discutau despre ciudatul episod care avusese loc în bucătărie.

– Ce-a fost asta? a întrebat ea.

– N-am idee. E bizar.

– Cu cine se duce să se întâlnească în Italia? Vreun vechi iubit, poate?

– Tot ce e posibil.

– Trebuie să-mi trimiţi mesaje. Mor de nerăbdare să aflu.

– Trebuie să fie un vechi iubit foarte special dacă speră că el o să-i scrie un cec atât de consistent.

– Cine are atâţia bani de aruncat? Era conştientă că el o privea într-un fel ciudat. De ce nu-l poate suna pur şi simplu? Dacă e un prieten atât de bun, de ce nu-i dă un telefon ca să-i ceară un împrumut?

– Clementine, trebuie să-ţi spun ceva, a rostit brusc Rafa.

Ea s-a întors şi a descoperit că faţa lui pălise cu totul, inclusiv buzele.

– Eşti bine?

– Nu.

Clementine nu voia să-i audă mărturisirile. Dacă el era Baffles, prefera să nu ştie. N-avea decât să jefuiască mai departe, în taină, iar prietenia lor să continue nestingherită. Îi plăcea cum stăteau lucrurile. Dacă el i se confesa, avea să strice totul.

– Am fost în clădirea vechilor grajduri... a început bărbatul.

– Ştiu. Te-a găsit Jake.

– I-am zis că îl căutam pe Biscuit.

– Dar nu-l căutai?

– Nu.

– Sunt sigură că Jake te-a judecat greşit. Nu-ţi face griji din cauza lui. E puţin invidios pe tine, cum probabil ţi-ai dat seama deja.

– Jake nu m-a judecat greşit. Căutam altceva.

– Nu vreau să ştiu! a izbucnit ea, astupându-şi urechile cu mâinile. Nu-mi spune. Dacă ai un secret, te rog, ţine-l pentru tine.

El a privit-o uluit.

– Dar vreau să-ţi spun. Vreau să ies la lumină.

– De ce? La ce bun? O să-mi mărturiseşti ceva groaznic şi apoi n-o să mai fim prieteni.

– Nu, nu e aşa.

Rafa i-a luat mâinile de la urechi.

– Ba da, este. N-ai venit aici ca să le înveţi pe băbuţe să picteze, nu?

– Nu... dar...

– Ne-ai ales pentru un motiv?

– Da.

Clementine a simţit cum un val de emoţie i se ridică în piept şi s-a luptat pentru a-şi elibera mâinile.

– Atunci nu-mi spune motivul, te rog. Nu mai suport. Am avut încredere în tine.

În zăpăceala ei, fata a luat-o la goană pe plajă.

– Clementine, stai! Nu e ceea ce crezi tu. Intenţiile mele sunt bune.

Ea s-a oprit şi s-a întors, vântul smulgându-i părul de la spate şi aruncându-i-l peste obraji.

– Tu chiar nu pricepi, nu-i aşa? „Nu pricepi că te iubesc“, a strigat ea în tăcere. Apoi, cu voce tare, a adăugat. Sper să găseşti ceea ce cauţi.

El a urmărit-o cum se îndepărtează. Ar fi putut să fugă după ea şi să-i spună totul – acum era destul de sigur că se afla în locul potrivit –, dar Grey nu ştia nimic despre trecutul Marinei, iar la asta nu se aşteptase. Cum s-ar simţi ei dacă, brusc, el le-ar întoarce lumea cu fundul în sus şi le-ar spune cine era cu adevărat? S-a aşezat pe nisip, luându-şi capul în mâini. O parte din el voia să-şi facă bagajele şi să se întoarcă în Argentina, lăsând în urmă toată povestea asta încurcată. Dar o parte din el ştia că trebuia să meargă în Italia împreună cu Marina. Dacă avea vreo speranţă s-o cucerească pe Clementine, trebuia să ştie tot adevărul.

Clementine a plâns cu nasul în pernă. Ştia că ar fi trebuit să aştepte să audă ce avea el de spus. Ieşirea ei fusese la fel de aiurea ca acelea din telenovelele de prost gust, în care câte un personaj întotdeauna îl lasă baltă pe celălalt, înainte să-i audă explicaţiile. Însă n-ar fi suportat să-l vadă răsturnat de pe piedestal. Nu putea risca să descopere că s-a îndrăgostit de un miraj, de o imagine inteligent construită. Nu voia să fie asemenea Sylviei, cu viziunea ei cinică despre dragoste. Şi acum ce urma? Cum să mai revină la relaţia dinainte? Ar fi putut foarte bine să-l asculte, pentru că deja totul se schimbase între ei şi nici măcar nu avea satisfacţia de a şti cine era el cu adevărat.

Marina şi Rafa au plecat spre aeroport a doua zi de dimineaţă, înainte de ivirea zorilor, pe când Polzanze încă mai dormea. Au luat un tren spre Heathrow, via Londra, apoi s-au îmbarcat pentru un zbor cu destinaţia Roma.

Erau atâtea întrebări pe care Rafa tânjea să le pună, dar era suficient de isteţ încât să nu se bage în ceea ce Marina credea că e aventura ei secretă. Ea habar nu avea că aceasta era şi aventura lui.

Marina era agitată. Îşi rodea unghiile, se fâţâia şi nu reuşea să citească revista care a rămas deschisă la aceeaşi pagină pe toată durata călătoriei. Era neobişnuit de tăcută, răspunzând monosilabic la comentariile lui. Croasantul de pe tava ei a rămas neatins. În aeroportul din Roma l-a rugat pe Rafa să se ocupe de închirierea unei maşini, lucru pe care el l-a făcut într-o italiană fluentă, în vreme ce ea se plimba de colo-colo, ca un ogar ce se pregăteşte pentru o cursă. Într-un târziu, înarmaţi cu o hartă şi două pahare cu cafea la pachet, au condus prin zona rurală a Toscanei, spre un orăşel obscur numit Herba.

Rafa se concentra asupra drumului, pe când Marina se uita pe geam la chiparoşii de un verde-închis, la pinii-umbrelă înalţi şi la fermele italiene, cu acoperişurile lor din ţiglă roşie şi ziduri de culoarea nisipului. O briză călduţă intra prin ferestrele deschise, purtând miresme de cimbrişor, rozmarin şi conifere. Marina şi-a sprijinit cotul de rama geamului, mușcându-și degetul. Se simţea de parcă ar fi condus către o uşă enormă, având o singură şansă de a o deschide. Dacă va eşua, aceasta va închide pentru totdeauna unicul lucru pe care aşteptase toată viaţa să-l găsească. Acum că se afla în Italia, Polzanze părea foarte, foarte departe şi, cumva, mai puţin important. Punctul ei de interes se schimbase, masca era pe cale să cadă – poate că, de la început, hotelul nu fusese decât un paravan, ascunzând singurul lucru care conta, singurul lucru care contase vreodată. Şi-a şters o lacrimă şi a încercat să se concentreze asupra planului ei.

Începuse să se lase seara, când maşina a oprit în faţa porţilor domeniului La Magdalena. Lumina devenise mai blândă, umbrele se lungiseră. Locuinţa galbenă din capătul aleii o privea curioasă dintre chiparoşi. Un gardian s-a aplecat pe fereastră.

– Marina Turner, a spus ea.

Bărbatul a dat din cap şi s-a întors în ghereta lui pentru a deschide porţile acţionate electronic.

– Condu mai departe, a spus ea.

Rafa a făcut cum i s-a cerut şi a înaintat pe alee. Nu îndrăznea s-o privească; ştia, fără să se uite, că ea plângea. A parcat în faţa casei.

– De ce nu te duci până în Herba să arunci o privire prin împrejurimi? i-a sugerat ea. Lasă-mă vreo două ore.

Rafa a văzut-o cum coboară şi mai întârzie o vreme, adunându-şi curajul. A mângâiat cu privirea faţada, şi-a îndreptat rochia, şi-a netezit părul. Apoi a urcat treptele care duceau către uşa din faţă, unde a fost întâmpinată de un valet în uniformă.

Rafa a mers de-a lungul coastei, până în Herba, orăşelul pe care îl cunoştea atât de bine din amintirile tatălui său. Bărbatul i-l descrisese în detaliu în timpul acelor lungi plimbări călare prin pampas, iar Rafa putea vedea acum că localitatea nu se schimbase prea mult de pe vremea când părintele său era doar un băiat care alerga desculţ pe străzile pietruite, împreună cu fraţii lui. Aşadar, aici începuse totul, şi-a spus el, simţind cum îl cuprinde o nostalgie ciudată.

Valetul a salutat-o formal pe Marina, apoi a condus-o pe podeaua cu dale ca o tablă de şah, oprindu-se în faţa unor impozante uşi din lemn. A ciocănit rapid. O voce a strigat din interior: „Avanti“. Marina şi-a ţinut răsuflarea şi a clipit pentru a-şi alunga lacrimile. Valetul a deschis încet uşa. Ea şi-a ridicat bărbia, şi-a îndreptat umerii şi a păşit înăuntru.

Bărbatul din spatele biroului şi-a pus jos stiloul, înălţând privirea. S-a albit de uimire la vederea femeii care stătea în faţa lui.

– Dumnezeule, a spus el cu răsuflarea tăiată, ridicân-du-se în picioare.

Pentru o clipă nu i-a venit să-şi creadă ochilor.

– Dante, a rostit ea încet.

Nu mai putea face nici un pas, pentru că picioarele îi amorţiseră. A rămas încremenită, tremurând. Bărbatul şi-a înconjurat încet biroul, îndreptându-se către ea, fără s-o scape din ochi – temându-se că ea va dispărea la fel de brusc cum apăruse. Când a ajuns la doar câţiva centimetri distanţă, privirea i s-a înceţoşat. A luat-o de mână, părând să nu-i mai pese că o lacrimă i se scursese din colţul ochiului şi se rostogolea peste ridurile feţei.

– Floriana.