capitolul 34

Au stat aşa multă vreme, cu faţa spre trecut. Dante îmbătrânise, la fel şi ea. Părul lui încărunţise, devenise mai rar, iar ridurile laba-gâştei se adânciseră, întinzându-se până spre tâmple. Avea pungi sub ochi, cearcănele trădând o viaţă marcată de muncă grea şi dezamăgiri. Bărbatul privea uimit trăsăturile Marinei, iar întrebările i se înghesuiau pentru a fi rostite, dar el era pierdut în vâltoarea propriilor emoţii. Nu i-a eliberat mâinile, ci a rămas, la fel ca şi ea, încremenit şi tremurând.

Într-un târziu a luat-o în braţe şi a strâns-o cu putere, lăsând-o pentru o clipă fără suflare. Era ca şi cum ultimele patru decenii se risipiseră pur şi simplu, lăsându-i aşa cum erau odată, schimbaţi doar la exterior.

El şi-a lipit obrazul ud de al ei şi a închis ochii.

– Te-ai întors, i-a şoptit. Piccolina mea. L’orfanella. Te-ai întors.

Când i-a dat drumul, amândoi au început să râdă printre lacrimi, puţin jenaţi că doi oameni maturi se puteau comporta în felul acesta.

– Hai să stăm afară unde te pot vedea la lumină. Nu te-ai schimbat deloc, Floriana, cu excepţia părului, e mai deschis la culoare!

– L-am vopsit, a răspuns ea cu timiditate. Nu-ţi place?

– E diferit şi vorbeşti italiana ca o englezoaică.

– Sunt englezoaică.

El a luat-o de mână şi a condus-o prin casă, spre terasă.

– Îţi mai aminteşti petrecerea de ziua ta?

– Bineînţeles.

Bărbatul s-a uitat în jos către mâna ei.

– Nu porţi inelul de la mine – nici brăţara de la mama.

Ochii ei s-au umplut iar de lacrimi şi a început să-i explice.

– Le-am dat...

Dante a zâmbit, alungând subiectul cu o fluturare a mâinii.

– Nu contează. Nimic nu contează. Vino, stai jos. Avem atâtea de vorbit. Vrei ceai, cafea? Nu ştiu ce mai bei zilele astea. Deodată a părut dezamăgit. Cândva ştiam totul despre tine.

– Aş vrea cafea şi pâine. Brusc mi s-a făcut foame.

Dante a chemat valetul.

– Cafea, pâine şi brânză pentru amândoi.

Dante şi Marina s-au aşezat unul lângă altul, cu faţa către grădini. Amintirile se ridicau din iarbă ca nişte fluturi, răspândindu-se în bătaia brizei.

– Nu-mi vine să cred că eşti aici, a spus el, privind-o cu scepticism. Cred că mă înşală privirea. Şi totuşi, iată-te, mai frumoasă acum decât atunci când te-am cunoscut.

– N-am crezut că o să te mai văd vreodată. Ţi-am citit şi recitit scrisorile, sperând că ai să vii şi-ai să mă găseşti. Te-am aşteptat ani de zile. Femeia a scuturat din cap, nedorind să-şi amintească acea perioadă mohorâtă şi singuratică. Ce s-a întâmplat cu Noapte Bună?

– S-a prăpădit de dorul tău, Floriana. Zăcea pur şi simplu în mijlocul drumului şi cu privirea aţintită înainte.

Îngrozită, ea şi-a apăsat pieptul cu mâna.

– S-a prăpădit de dorul meu?

– Da. Într-un târziu l-am cărat în casă, dar n-a mai vrut să mănânce. Floriana, n-am avut habar ce s-a întâmplat cu tine. Te-am căutat peste tot, dar nimeni nu ştia nimic, cu excepţia lui Elio.

– Ce ţi-a spus?

– Că ai fugit cu un alt bărbat, exact ca mama ta.

– L-ai crezut?

– Sigur că nu. Acum spune-mi, unde te-ai dus?

Valetul le-a adus cafea într-un ibric de argint şi o tavă cu pâine de casă, brânză şi gutui. Marina l-a aşteptat să toarne cafeaua şi să-i lase singuri, înainte de a răspunde la întrebarea lui Dante. Nu mai vorbise niciodată despre asta – până şi să rememoreze fusese prea dureros. Dar acum, pe măsură ce aducea la lumină acele amintiri, şi-a dat seama că vremea le mai scăzuse puterea.

– Cu o seară înainte să ne întâlnim lângă zid, un străin şi-a făcut apariţia în apartament. Tata mi-a spus că ştie că îţi port copilul. Avea în mână un plic maroniu. A zis că e un cadou de la Beppe Bonfanti.

– L-a şantajat pe tata?

– Mă tem că trebuie s-o fi făcut.

– Deci tata ştia? Dante a privit pierdut către grădini. Tatăl meu a ştiut tot timpul?

– Habar n-am de unde a aflat tatăl meu, pentru că singurii oameni care ştiau adevărul erau părintele Ascanio şi Signora Bruno. Nici unul dintre ei nu m-ar fi trădat.

– Deci, ce s-a întâmplat?

Ea a ezitat un moment, pentru că trăsăturile lui Dante păreau să fi căzut sub greutatea amărăciunii.

– Bărbatul mi-a spus că a venit ca să mă aducă aici, la tine, iar eu l-am crezut. Ce alternativă aveam? A pretins că tatăl tău avea să aibă grijă de mine – de noi.

– Unde te-a dus?

– Am condus până aici şi iată-l pe Noapte Bună în mijlocul drumului, dând din coadă de cum m-a văzut. Dar maşina a trecut pe lângă porţi, iar Noapte Bună s-a luat după ea.

Bărbia a început să-i tremure. Dante a luat-o de mână, mângâindu-i pielea cu degetul mare, implorând-o în tăcere să continue.

– Noapte Bună n-a putut ţine pasul. A tot fugit, dar curând n-a mai rămas din el decât un punctişor, până când a dispărut cu totul. Atunci l-am văzut pentru ultima oară.

– Şi din cauza asta a rămas în mijlocul drumului, aşteptându-te să te întorci.

– Mi-e atât de dor de el, Dante. Aproape că mi-a fost mai dor de el decât de tine.

A sorbit din cafea, iar bărbatul a tăiat câte o felie de pâine pentru fiecare. Au mâncat în tăcere, în vreme ce Marina îşi amintea câinele, iar Dante îşi amintea de moartea lui.

– M-a dus la mănăstire, Dante.

– La Santa Maria degli Angeli?

– Da, exact aceea.

– Dar am bătut la uşă. Pentru numele lui Dumnezeu, am bătut la uşa aia zi şi noapte!

– Ştiai că sunt acolo?

– Speram să fii acolo. Era singurul loc în care te puteam căuta. Părintele Ascanio îmi promisese că va aranja ca mănăstirea să te primească, aşa că atunci când Elio mi-a spus că ai fugit, m-am rugat să te fi dus acolo. Nu aveai unde altundeva să mergi. Dar m-au alungat, pretinzând că n-au auzit vreodată de tine. Bineînţeles, nu credeam că ai fugit. M-am gândit că poate ceva te-a speriat sau că ţi-ai pierdut încrederea în mine. Părea atât de amărât, încât inima femeii s-a rupt în bucăţi.

– Nu, Dante...

– Dar niciodată n-am bănuit că tata ştie. Niciodată n-a lăsat să se vadă. Până în ziua morţii lui, niciodată n-a lăsat să se vadă...

Vocea i s-a stins.

– Da, am citit că a murit.

– Ai citit?

– Acum şase luni. Păstrez toate articolele despre familia ta – iar acum, cu internetul, e mult mai uşor.

– Oh, Floriana, a gemut el.

– Îmi pare rău pentru pierderea ta.

– Mie nu-mi pare rău deloc. Niciodată nu l-am plăcut.

A tăiat o felie de brânză.

– Hai să nu mai vorbim despre el. Continuă. Puzzle-ul începe să prindă contur.

În acel moment, Marinei i-a venit greu să vorbească. Era ca şi cum o greutate i se lăsase pe piept.

– Am dat naştere unui fiu.

– Avem un fiu?

– Aveam un fiu, Dante. A început să-și simtă gâtul înfierbântat şi iritat. Un băieţel superb pe care l-am îngrijit vreme de cinci luni, acolo, la mănăstire, până când, în final, mi-a fost luat.

– Cine l-a luat?

– Părintele Ascanio.

– Deci părintele Ascanio a ştiut tot timpul unde eşti?

– El a făcut toate aranjamentele, i-a spus Marina.

– Nu pricep. A zis că habar n-are unde ai plecat. Mi-a spus că se roagă să te întorci teafără. Bărbatul a scuturat din cap. M-a minţit.

– Încerca doar să te protejeze, Dante. A zis că se teme pentru vieţile noastre...

– Se temea pentru vieţile voastre?

– Da, a zis că nu ne poate apăra dacă rămânem în Italia.

– Să vă apere de cine?

– De Beppe.

El a privit-o chiorâş, frecându-şi bărbia.

– Nu se leagă, Floriana.

– Vrei să spui că nu era nici un pericol?

– Nu spun deloc aşa ceva. A părut să lase deoparte singura piesă din puzzle care nu se potrivea. Continuă.

– Părintele Ascanio mi-a spus că unicul mod de a ne proteja este ca eu să renunţ la copil. M-a trimis să mă ascund în Anglia şi nu ştiu unde l-a dus pe fiul nostru... Vocea ei s-a frânt. Speram că tu ai putea şti.

Dante s-a uitat la ea neajutorat.

– Eu nici nu ştiam că avem un fiu. Apoi trăsăturile i s-au înăsprit, iar privirea i s-a pierdut printre statuile din grădină. Totuşi, cred că e cineva care ştie.

– Părintele Ascanio? I-am scris, dar nu mi-a răspuns niciodată.

– Părintele Ascanio a murit acum câţiva ani.

– Atunci cine?

– N-ai mai vorbit cu nimeni înainte să pleci în Anglia?

– Doar cu maica stareţă.

– Cu nimeni altcineva?

Marina a scuturat din cap.

– Bineînţeles că n-ai vorbit. Începe să aibă sens. După toţi aceşti ani, începe să se lege. Lasă în seama mea.

– Cine? a insistat ea.

Dante a luat-o de mână.

– Lasă în seama mea, Floriana. Trebuie să ai încredere în mine.

Umerii femeii s-au lăsat în jos.

– Am.

Deodată şi-a amintit de Rafa.

– O, Doamne, Rafa s-ar putea întoarce în orice clipă.

– Rafa?

– E un artist argentinian care a venit pe timpul verii să-i înveţe pe oaspeţii noştri să picteze. Soţul meu n-a fost prea încântat ca eu să vin singură. I-am spus să meargă în Herba pentru vreo două ore.

– O să-l rog pe Lavanti să se ocupe de el când se întoarce. Nu-ţi face griji.

Dante l-a chemat pe valet şi l-a instruit să-l conducă pe Rafa în salon. Apoi, când Lavanti a părăsit terasa, Dante şi-a întors din nou privirea drăgăstoasă către Marina.

– Când ai vorbit cu secretara mea şi i-ai spus că ai informaţii despre Floriana, mi-am dat seama că, deşi renunţasem de multă vreme să te mai caut, în sufletul meu nu m-am oprit niciodată. Dar, până la urmă, a trebuit să mi te scot din minte.

– Te-ai căsătorit?

– Iartă-mă.

Ea s-a încruntat.

– Ce e de iertat?

– Am luat-o de soţie pe Costanza.

Rafa a parcat maşina şi s-a plimbat prin oraş. Aerul era dens şi umed, lumina serii făcând ca vechile ziduri etrusce să pară portocalii. Porumbeii se adunau pe străzile pietruite, corciturile numai piele şi os, strânse în haite, căutau resturi de mâncare, femeile bârfeau în praguri, în vreme ce copiii se jucau. A ajuns în Piazza Laconda, unde localnicii stăteau la mese, ascunşi sub umbrele, bând Prosecco. A simţit atracţia bisericii şi a intrat. Tămâia încă mai stăruia în aer după slujbă, iar câteva bătrâne văduve rămăseseră pe scaunele lor, vorbind în şoaptă. Rafa şi-a băgat mâinile în buzunare şi a păşit încet pe lespezi, amintindu-şi de Clementine şi de prima lor vizită în casa uitată de Dumnezeu. A simţit în inimă durerea dorului de ea.

Un cuplu tânăr stătea în faţa meselor cu lumânări, ţinându-se de mână. Le invidia fericirea. Bărbatul i-a zâmbit şi i-a dat o lumânare de spermanţet. Rafa a luat-o şi i-a mulţumit. Cuplul s-a îndepărtat, lăsându-l singur lângă masa încărcată cu flăcări care dansau. S-a gândit la tatăl lui trecut în nefiinţă, care trebuie să fi aprins lumânări aici, aşa cum şi el era pe cale să o facă. Apoi, în vreme ce apropia lumânarea aprinsă de fitil, a meditat la scopul lui şi l-a rugat pe Dumnezeu să-i dea curajul de a merge până la capăt.

Marina se simţea de parcă o mână rece i-ar fi stors aerul din plămâni. Pentru o vreme n-a mai putut vorbi. Se uita la el, nevenindu-i să creadă.

Dante s-a grăbit să-i explice:

– O, Floriana, nu e ceea ce pare. Niciodată nu mi-am propus să mă însor cu prietena ta. Pur şi simplu s-a întâmplat de la sine pentru că, bănuiesc eu, într-un fel am încercat întotdeauna să mă întorc la tine. Nu puteam să las trecutul în pace. Costanza era singura mea legătură cu tine. Şi-a ridicat ochii, privind-o cu tristeţe. De fiecare dată când mă uitam la ea, mă gândeam la tine, Floriana – până când mi-am dat seama că ea reprezenta o fundătură, nu ducea nicăieri.

– Costanza, a şoptit Marina. Nu-mi vine să cred.

– Ne-am făcut unul pe altul cât se poate de nefericiţi.

– Unde e acum?

– Am divorţat după cincisprezece ani de căsnicie.

– Îmi pare atât de rău.

S-a întins şi i-a atins mâna. El i-a strâns degetele şi a zâmbit trist.

– Cincisprezece ani, Floriana. Ani pe care ar fi trebuit să-i petrec cu tine.

– Am învăţat că nimic nu se iroseşte, Dante. Ai copii?

– Trei fiice, care îmi aduc necazuri şi bucurii, în egală măsură. Dragostea pe care o simţea pentru fetele lui i-a readus culoarea în obraji. Dar mai multe bucurii, a mai spus el.

– Costanza, mamă, a spus Marina gânditoare. Mă bucur pentru ea. Ce s-a ales de contesă?

– Contesa! A făcut o grimasă. Am urât-o, până când ura a devenit atât de mare încât nu mai suportam să stau în aceeaşi încăpere cu ea. Soţul ei a lucrat o vreme pentru tata, dar era inutil şi, în final, când tata s-a retras, l-am concediat. I-am scos din belele de vreo câteva ori, până când mi-am pierdut răbdarea. Acum locuiesc împreună cu Costanza la Roma şi ea are grijă de ei. Dar contesa e bătrână şi nefericită, iar dezamăgirea a urâţit-o din toate punctele de vedere.

– Întotdeauna avea să fie nefericită. Oamenii materialişti nu sunt niciodată mulţumiţi.

– Costanza vorbea mereu despre tine. Îi lipseai. Niciodată n-am putut lăsa să se vadă cât de mult îmi lipseai şi mie. A trebuit să-mi îngrop amărăciunea în muncă. Am crezut că, dacă o să lucrez în fiecare oră lăsată de la Dumnezeu, n-o să mai am vreme să mă gândesc la tine.

– O, Dante!

– Poate că soţia mea a simţit şi a vorbit despre tine în speranţa că mă va bucura, dar n-a făcut decât să înrăutăţească lucrurile, de parcă mi-ar fi frecat rănile cu şmirghel.

– Singurul lucru în neregulă la Costanza era mama ei. Când am ajuns în Anglia nu aveam pe nimeni. Şi eu m-am topit de dorul ei.

– Niciodată n-aş fi fost fericit cu ea, Floriana. Am luat-o de nevastă numai ca să-mi mulţumesc tatăl şi să păstrez un soi de legătură cu tine. Niciodată n-o să mai iubesc pe altcineva în afară de tine. I-a zâmbit dezolat. Singura care mi-a ştiut tainele inimii a fost mama, deşi n-am discutat niciodată despre asta.

– Violetta. Ce mai face?

– Este într-o lume a ei. Nu mai vine aici. Locuieşte la Milano şi rareori iese din casă. Spune-mi, tu ai copii?

– Nu.

El s-a încruntat.

– Nu?

– Dumnezeu m-a pedepsit pentru că l-am dat pe cel care mi-a fost încredinţat în grijă.

– Nu-i adevărat.

Marina şi-a coborât privirea, ruşinată.

– I-am întors spatele lui Dumnezeu.

– Dar, Floriana, n-ai avut de ales.

– Ar fi trebuit să lupt mai tare pentru el.

– Erai tu însăţi un copil.

– Am implorat să mi se permită să-l păstrez. L-am iubit din toată inima. Umerii ei au început să tremure. Aşa că am pus brăţara primită de la mama ta şi inelul, împreună cu o scrisoare de la mine, într-o cutie şi...

Dante a luat-o în braţe.

– E în regulă. O să-l găsim.

Ea şi-a strâns în mâini poalele fustei şi a tras aer în piept.

– Niciodată n-am spus nimănui.

– Nici măcar soţului tău?

– Nimănui. N-am putut vorbi despre asta. Am fugit de mine, Dante – de vinovăţia mea.

Bărbatul a ţinut-o strâns la piept, iar Marina a închis ochii. Şi-a amintit de bebeluşul pe care îl hrănise la sân. De noul suflet pe care îl privise dormind, umilă în faţa miracolului naşterii lui. A încercat să-şi imagineze chipul lui, dar n-a reuşit. Oricât de mult ar fi încercat, faţa bebeluşului era învăluită într-o ceaţă care devenea tot mai densă cu cât încerca s-o ridice.

Au continuat să stea de vorbă, în vreme ce umbrele se lungeau, iar lumina scădea. Ea i-a povestit despre viaţa din Anglia, despre felul în care Grey apăruse ca un înger păzitor pentru a o ridica din hăul ei întunecat, cu dragoste şi înţelegere.

– Niciodată nu i-am vorbit despre trecutul meu. Nici măcar nu ştie că sunt italiancă. Am trăit cu o mamă adoptivă care m-a învăţat engleza şi m-a ajutat să-mi clădesc o nouă viaţă. M-am apucat să învăţ limba cu atâta dăruire încât, atunci când l-am cunoscut pe Grey, vorbeam engleza foarte bine, iar el n-a bănuit că mă ascund. Am încercat să privesc înainte şi să devin o altă persoană. Am crezut că, dacă o las pe Floriana în urmă, în Italia, voi lăsa acolo şi durerea ei. Am încercat să-l uit pe fiul nostru. Am încercat să te uit şi pe tine, Dante. A închis ochii. Dar inima nu poate uita, iar rănile nu se vindecă niciodată cu adevărat.

– Şi, ce te-a făcut să te întorci? De ce, după toţii anii ăştia, ai ales să vii tocmai acum?

– Pentru că am nevoie de ajutor. Întotdeauna ai spus că pot veni la tine, indiferent ce s-ar întâmpla.

– Încă mai poţi, Floriana.

Femeia a inspirat adânc. Dar apoi ceva a oprit-o înainte să poată pune întrebarea.

– De ce ai nevoie?

Ea s-a şters la ochi şi a surâs în sinea ei.

– De nimic, a răspuns cu hotărâre. Nu am nevoie de absolut nimic.

Dante s-a încruntat nedumerit.

– Eşti sigură? Ştii că aş face orice pentru tine.

Crezuse că Polzanze era viaţa ei, dar, deodată, în acel fericit moment de autodescoperire, a realizat că mortarul şi cărămizile n-ar fi putut vreodată să fie mai mult decât mortar şi cărămizi. Lucrurile materiale n-aveau nici un sens fără sentimentele care le erau asociate; astfel, Polzanze nu era nimic fără dorul ei.

Ea i-a luat mâinile bărbatului şi s-a uitat drept în ochii lui.

– Dante, găseşte-l pe fiul nostru, oriunde ar fi el.

În vreme ce intrau în casă, Dante şi-a pus mâna pe spatele ei.

– Floriana, asta a fost una dintre cele mai fericite zile din viaţa mea.

– N-ar fi trebuit să las să treacă atât de mult timp.

– Ce-o să faci acum?

– O să mă întorc în Anglia şi-o să-i spun totul soţu-lui meu.

– E genul de bărbat care ar înţelege?

– Ştiu că o să înţeleagă. E un om bun, şi tocmai de aceea îi datorez o explicaţie pentru purtarea mea iraţională de-a lungul anilor. A fost incredibil de răbdător.

– Îl iubeşti, Floriana?

Ea l-a privit pe Dante, conştientă că răspunsul îl va răni. Dar nu putea minţi pentru a-i cruţa sentimentele.

– Da, îl iubesc. Îmi iubesc soţul foarte mult.

– Sunt fericit că ai găsit dragostea alături de un om bun, piccolina. A zâmbit ca să-şi ascundă dezamăgirea. De ce nu rămâi peste noapte?

– Rafa nu ştie că vorbesc italiana.

– Contează?

Marina a ridicat din umeri.

– Presupun că acum nu.

– Atunci o să luăm o cină plăcută, cu vin bun şi mâncare gustoasă, iar noi doi n-o să mai vorbim despre trecut. Te vei odihni şi te vei reface. Tocmai ai urcat un munte emoţional. Nu ţi-ar face bine să stai în vreun hotel impersonal, pe drumul spre Roma şi, oricum, este târziu.

El i-a zâmbit larg, iar ea nu s-a putut abţine să-i răspundă la fel.

– Te rog, rămâi.

– Bine. O să rămânem. Dar trebuie să-mi spui Marina.

Dante a părut oripilat.

– Îmi ceri prea mult. N-o să-ţi spun în nici un fel.

Rafa s-a întors având o dispoziţie sumbră. Se aşezase la o masă în piaţă şi stătuse timp de un ceas cu un pahar de vin în faţă, întrebându-se dacă, atunci când îi va spune în sfârşit Marinei, dezvăluirea lui va fi primită cu recunoştinţă. Valetul l-a întâmpinat pe trepte şi l-a condus în salon. Acolo a stat o vreme, plimbându-se prin încăpere, uitându-se la fotografiile de familie. Oameni bronzaţi şi radioși zâmbeau din mijlocul ramelor de argint, iar Rafa a avut impresia unei lumi rarefiate, mereu fericite, în care era tot timpul vară. S-a uitat la tablourile impresionante de pe pereţi, apoi a întârziat multă vreme în faţa portretului de familie care atârna deasupra şemineului. Era datat din 1979: mama, tata şi cele trei fetiţe ale lor, purtând rochiţe albe, frumoase, şi pantofi de satin. S-a apropiat şi l-a cercetat pe bărbat. Pictura îl captivase atât de tare, încât n-a auzit când uşa s-a deschis, iar Marina şi Dante au intrat în cameră.

– Rafa.

Glasul femeii l-a smuls din gândurile sale.

– Vino să-l cunoşti pe Dante, vechiul meu prieten.

Rafa n-a fost surprins s-o audă pe Marina vorbind fluent italiana; asta n-a făcut decât să-i confirme ceea ce bănuise tot timpul.

Dar ea i-a interpretat greşit paloarea şi a simţit nevoia să-i explice.

– Am crescut aici. Dante face parte din trecutul meu.

Rafa a strâns mâna întinsă a bărbatului.

– E o plăcere să te cunosc.

– Am căzut de acord să rămâneţi amândoi peste noapte la La Magdalena, apoi să vă întoarceţi la Roma mâine-dimineaţă, a spus Dante.

Rafa nu putea să-şi ia ochii de la el. Părea mai bătrân decât bărbatul care zâmbea în pozele familiei, dar încă era chipeş, cu o charismă care umplea toată camera.

– Înţeleg că eşti artist. Vino, dă-mi voie să-ţi arăt operele de artă pe care familia mea le-a colecţionat de-a lungul generaţiilor, iar apoi o să te duc prin grădini, înainte să se întunece. Consider că perioada asta din zi e deosebit de frumoasă.

Rafa l-a urmat pe Dante în hol. I-a surprins privirea Marinei şi s-a încruntat, dar ea şi-a ferit ochii, dându-i de gândit cu privire la natura relaţiei dintre cei doi.

A fost încântat de La Magdalena şi a simţit cum temerile i se domolesc pe măsură ce se plimbau în liniştea grădinilor. Marina a rămas în urmă, lăsându-se în voia amintirilor care pluteau în jurul ei, în miresmele şi sunetele locului pe care îl iubise mai presus de oricare altul. De unele s-a agăţat, în vreme ce pe altele le-a lăsat să treacă, dar cu fiece rememorare se simţea un pic mai uşoară. S-au plimbat prin grădina cu sirene, unde ea şi cu Dante se împrieteniseră, şi printre măslini, acolo unde ea îl îmblânzise pe păunul Michelangelo. Au mers în jurul fântânii şi au admirat statuile, dar nu s-au apropiat de locul în care zidul încă mai era prăbuşit. Amintirile care stăruiau acolo erau prea dure pentru amândoi.

Au cinat pe terasă, la lumina lumânărilor, iar Marina i-a povestit lui Dante despre Clementine şi Jake. Rafa a rămas tăcut, gândindu-se la cearta ce avusese loc pe plajă între el şi Clementine. Ar fi vrut să-i dea un mesaj – fetei i-ar fi plăcut la nebunie să afle că mama ei vitregă vorbea fluent italiana – dar nu putea să se poarte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Trebuia să iasă la lumină şi să-i spună adevărul, acum că era sigur.

S-a uitat la Dante şi la Marina, urmărind felul în care interacţionau cu uşurinţa unor prieteni apropiaţi, felul în care ea îşi mişca mâinile când vorbea italiana, faptul că nu avea aproape deloc accent. Deşi îl includeau în conversaţie, cei doi nu prea îi dădeau atenţie, atât erau de ocupaţi unul cu celălalt. Privirea tandră a lui Dante era inconfundabilă, iar ea părea să crească sub ochii lui, întinerind cu fiecare hohot de râs.

Rafa era subjugat, retrăgându-se în fundal, în vreme ce ei se scăldau în magia ciudată pe care o generau. Ce straniu, şi-a spus el, că, uneori, când primeşti răspunsul la o întrebare, se iveşte o alta; iar răspunsul la acea întrebare era cel de care se temea cel mai mult.