capitolul 35

Clementine nu s-a dus la muncă. A sunat-o pe Sylvia şi, cu cea mai răguşită voce posibilă, i-a spus că se simţea rău din cauza unui virus misterios şi că nu voia să contamineze tot biroul.

– Cred că domnul Atwood are deja destule probleme acasă, a spus ea.

Sylvia ştia că se preface, dar nu s-a supărat. Îşi închipuia că fata are de gând să-şi petreacă ziua cu Rafa şi n-o condamna pentru asta. Şi-a pornit computerul, întrebându-se dacă, undeva prin lume, o exista un Rafa şi pentru ea.

Dar bărbatul plecase în acea dimineaţă spre Italia, iar hotelul părea gol în lipsa lui. Clementine s-a plimbat prin camere ca un câine rătăcit, suferind de dor şi de singurătate. L-a luat pe Biscuit la o plimbare pe faleză, timp în care şi-a scos telefonul de mai multe ori pentru a vedea dacă Rafa îi trimisese vreun mesaj. S-a gândit să-l sune, să-i spună că-i pare rău pentru că fugise fără să mai aştepte să-i asculte explicaţiile, dar de fiecare dată s-a oprit din tastatul numărului, temându-se de ce ar putea auzi din gura lui.

Şi-a găsit tatăl în bibliotecă, aşezând la loc volumele returnate de general.

– N-a mai citit prea multe de când a cerut-o pe Jane Meister în căsătorie, a spus Grey, urcându-se pe scară ca să aşeze cartea Masters and Commanders a lui Andrew Roberts în sectorul despre armată. E un om fericit.

– Norocul lui.

Bărbatul s-a uitat în jos, la chipul supărat al fiicei sale.

– Tu de ce eşti aşa de amărâtă?

Ea şi-a încrucişat braţele la piept şi s-a uitat pe fereastră, la ocean. Era o zi superbă, cu cer albastru şi o apă ca oglinda.

– Tată, ai chef să mă scoţi la o plimbare cu barca?

Grey s-a oprit din treabă şi a coborât de pe scară.

– Mi-ar face mare plăcere.

Ea a surâs fără vlagă.

– Chiar aş vrea să petrec un timp cu tine.

Grey a bătut-o uşor pe umăr. Acest mic gest de tandreţe i-a provocat lui Clementine un val de nevoie, făcând-o să se arunce la pieptul lui. Grey a înţepenit de mirare, neştiind cum să răspundă. Trecuseră mulţi ani de când o îmbrăţişase ultima oară, şi uitase cum e. Dar ea nu s-a retras. Cu mişcări ezitante, Grey şi-a pus braţele în jurul fiicei lui şi a ţinut-o aproape. N-a întrebat ce se întâmplase deoarece simţea că, odată ce se vor afla în mijlocul mării, ea îi va spune.

A doua zi de dimineaţă, Marina s-a trezit în sunetele de mult uitate ale Italiei. Păsările ciripeau în vârful pinilor, iar miresmele grădinii pluteau în bătaia unei brize calde. Putea simţi arome de conifere şi de pământ reavăn, de rozmarin şi de iarbă proaspăt tăiată, iar zgomotele făcute de grădinarii care udau gardurile vii folosindu-se de furtunuri era unul diferit. A deschis ochii, lăsându-şi privirea să-i rătăcească în voie prin dormitor. Era decorat extravagant, cu tavan înalt, frize elaborate, mobilă veche, delicată, şi draperii de mătase, în culoarea palidă a oului de raţă.

Cândva crezuse că va locui aici împreună cu Dante şi va avea mulţi copii cu părul bălai pe care să-i iubească, dar asta se întâmpla cu multă vreme în urmă – într-o altă viaţă. Acum pe când stătea în uriaşul pat luxos, uitându-se la grădinile pe care, odată, le crezuse paradisul, nu mai avea acel vechi sentiment de dor sau de pierdere, ci unul diferit: un soi de mulţumire. Era ca şi cum ar fi putut, în sfârşit, să lase trecutul în urmă pentru că acum, când se întorsese, îşi dădea seama că acesta nu mai avea puterea s-o rănească.

S-a ridicat şi a tras draperiile. Cu ochii spre soare, a lăsat briza să-i dezmierde pielea cu mângâieri fine. A privit împrejurimile cu detaşare şi a realizat cât de mult se schimbase. Nu mai era Floriana. Era Marina, cu un soţ englez şi o viaţă englezească. Deşi seara trecută existase un moment în care crezuse că Marina era masca, acum îşi dădea seama că ea era Marina, iar Floriana nu mai reprezenta decât o amintire pe care o reînvia în gândurile ei. Trecutul dispăruse şi ea nu-l mai putea recupera niciodată.

Dar nu-l voia înapoi. A tras adânc aer în piept şi a închis ochii. Nu-şi voia trecutul înapoi, ci doar pe fiul pe care îl lăsase acolo şi după care tânjea din tot sufletul. Primele zile de exil, în care cerul cenuşiu al Angliei şi ploaia pătrunzătoare o aruncaseră într-o nebunie a dorului de casă, erau de mult apuse. Orele în care se plimba frustrată pe plajă, aşteptând veşti despre fiul ei de la părintele Ascanio trecuseră, iar bătrânul preot era acum mort.

Trauma de a o lua de la capăt într-o ţară străină, învăţând o nouă limbă şi rămânând izolată, pentru că inima îi era prea frântă ca să-şi mai facă prieteni, trecuse şi ea – asemenea unui copac pe timp de iarnă, ea fusese îngheţată până când primăvara scosese la iveală muguri verzi care, într-un târziu, înfloriseră iar, făcând-o mai puternică. Acum ştia că poate supravieţui oricărui eveniment, chiar şi pierderii scumpului ei Polzanze, pentru că îşi pierduse fiul şi totuşi mai avea capacitatea de a se bucura de viaţă şi de a iubi.

S-a uitat la cerul albastru, unde o pasăre de pradă se rotea tăcută în bătaia vântului, şi a simţit cum îi creşte în inimă senzaţia a ceva mai puternic decât ea; senzaţia prezenţei lui Dumnezeu. Închizând din nou ochii şi simţind acea prezenţă caldă pe chip, l-a primit din nou în sufletul ei. Şi a înălţat o rugăciune pentru singurul lucru care conta cu adevărat în acele momente: copilul ei.

Când a ieşit pe terasă, i-a găsit pe Dante şi pe Rafa bucurându-se deja de un mic dejun copios. Sporovăiau ca doi vechi prieteni. Rafa a remarcat imediat schimbarea Marinei. Întreaga ei fiinţă radia, făcând-o să pară mai tânără, aproape o copilă.

După ce au mâncat, s-au întors la maşină. Valetul le aşezase valizele în portbagaj şi acum stătea, ţinând deschisă portiera din dreapta. Dante le-a propus să conducă prin Herba, dar Marina a refuzat. Văzuse destule.

L-a luat de mână şi încet, ca să nu-i audă Rafa, i-a şoptit cu blândeţe:

– Nu mai sunt fetiţa aceea, Dante.

Ochii lui s-au înceţoşat, iar el i-a strâns degetele.

– Dar eu sunt acelaşi băiat care te iubeşte.

Rafa i-a văzut îmbrăţişându-se. S-au ţinut strâns multă vreme. El şi-a întors privirea, uitându-se către pâl-cul de pini, unde două veveriţe se fugăreau de-a lungul unui trunchi subţire, dispărând sub acoperământul acelor verzi. Simţind junghiul geloziei, şi-a băgat mâinile în buzunarele pantalonilor.

Dante nu voia să-i dea drumul femeii. Încă mai arăta la fel, în ciuda părului de culoarea mierii. Când o văzuse ieşind pe terasă în acea dimineaţă, i se tăiase răsuflarea şi se ţinuse de masă, fiind brusc azvârlit cu patruzeci de ani în urmă. Regreta că nu avusese curajul să fugă atunci când se ivise ocazia şi regreta că nu încercase mai mult să o găsească. A urmărit-o cum se urcă în maşină şi i-a făcut cu mâna, în vreme ce ea se îndepărta încet pe alee. Încă îi mai simţea aroma pe pielea lui şi trupul moale în braţele lui, iar propriul dor îl mira, pentru că timpul nu-i slăbise nicicum puterea. Soarta intervenise şi i-o luase o dată; iar acum i-o lua din nou. Dar de data asta nu mai era pierdută – şi aveau un fiu. Şi-a frecat bărbia. Cât de mult îşi dorise un fiu!

A urcat scările cu pas hotărât şi a intrat în casă.

– Lavanti, mă întorc la Milano, i-a strigat el valetului, apoi a dispărut în birou.

Marina s-a uitat înapoi pentru ultima oară, în vreme ce maşina aluneca printre porţile domeniului La Magdalena. Le-a privit cum se închideau în urma ei, cum închideau trecutul, alungându-l în podul minţii ei, pentru a fi aşezat într-o cutie şi pus la păstrare, împreună cu restul vieţii Florianei.

– Pari mai fericită azi, a comentat Rafa, cu o oarecare amărăciune.

– Sunt, a oftat ea.

Bărbatul i-a cântărit cuvintele cu un aer meditativ.

– Dar n-am obţinut lucrul pentru care venisem. Nici nu l-am cerut.

S-a uitat pe geam, la o mamă cu doi copii mici care se plimbau încet pe marginea drumului.

– Dacă o să pierd Polzanze, aşa să fie. E doar o casă. Pot lua cu mine toate lucrurile importante. „Pentru că toate lucrurile importante au fost mereu cu mine.“

– Presupun că soţul tău nu ştie că vorbeşti fluent italiana.

– Nu, nu ştie. Am o groază de explicaţii de dat.

– Presupun că aş fi impertinent dacă te-aş ruga să-mi explici mie.

– Da, ai fi, Rafa.

Femeia şi-a privit inelul de pe deget.

– E corect ca, mai întâi, să fiu sinceră cu soţul meu. Apoi o să vorbesc pe şleau cu voi toţi. Nu mai vreau să ascund cine sunt.

El s-a încruntat, având o ciudată senzaţie de respingere. După aceea, nici unul n-a mai spus nimic. Amândoi se uitau pe geam, singuri cu gândurile lor.

S-au întors la Polzanze în acea seară. Grey, Clementine, Jake, Harvey şi domnul Potter stăteau toţi în solariu, aşteptând să afle dacă ea salvase sau nu hotelul. Deodată, Marina a simţit pe umeri povara responsabilităţii, de parcă tocmai îmbrăcase o mantie de plumb. Atât de mulţi oameni depindeau de ea şi de Polzanze, iar ea îi dezamăgise. S-a uitat la chipurile lor nerăbdătoare şi, brusc, s-a dezumflat.

– Trebuie să-i vorbesc lui Grey, a spus ea.

– Ai primit împrumutul? a întrebat-o Clementine, incapabilă să-şi stăpânească nerăbdarea.

– Nu, nu l-am primit, a răspuns ea.

Aerul s-a fărâmat în jurul lor, ca zăpada udă. Ar fi vrut să-i liniştească şi să le spună că nu contează. Dar conta. Conta foarte mult. Pentru ei.

Clementine a afişat un zâmbet înţelegător.

– O să fie bine, a spus ea, luptându-se cu lacrimile.

Până atunci nu realizase cât de mult conta Polzanze pentru ea. S-a uitat la Rafa, dar el nu era în stare să-i întâlnească privirea. Părea atât de trist, de parcă noaptea petrecută în Italia îl îmbătrânise cu zece ani. Îi venea să-l scuture. Nu ştia cât de mult îl iubeşte?

Marina şi-a privit soţul.

– Grey, vrei să faci o plimbare cu mine? Trebuie să-ţi spun ceva.

Bărbatul ştiuse încă de la începutul relaţiei lor că ea îi ascunde ceva. Coşmarurile repetate din care ea se trezea ţipând şi apoi plângea în braţele lui îi dădeau de înţeles că exista ceva îngrozitor şi întunecat pe care ea nu putea să i-l împărtăşească. N-o întrebase niciodată despre ce era vorba pentru că avusese încredere că, în timp, când va fi pregătită, îi va spune singură. Nu se aşteptase să treacă atâţia ani. Acum ea l-a luat de mână şi au coborât către plaja pe care Marina îşi petrecuse ore în şir privind înspre mare, jelindu-şi imposibilitatea de a concepe un copil. S-au plimbat pe nisip, iar femeia nu s-a grăbit.

– Îmi promiţi ceva, Grey?

– Sigur.

– O să încerci să nu mă judeci?

– N-o să te judec, draga mea.

– Ba da, o s-o faci. E firesc. Te rog să nu-ţi schimbi părerea despre mine pentru că ţi-am ascuns asta. Era singura cale de a-i face faţă.

– Bine.

– Şi să ştii că te iubesc. S-a oprit şi i-a luat ambele mâini în ale ei. Te iubesc pentru răbdarea şi compasiunea ta, pentru faptul că întotdeauna m-ai iubit, deşi ştiai că, în adâncul sufletului meu, există un loc în care nu te-am lăsat niciodată să ajungi.

– Marina, scumpo, orice-ar fi, încă te iubesc.

Femeia a inspirat adânc şi, fără să-şi dea seama, l-a strâns tare de mâini.

– Numele meu e Floriana Farussi. Sunt italiancă. M-am născut în Toscana, într-un orăşel de pe malul mării numit Herba. Mama mea a fugit cu un vânzător de roşii de la piaţă, luându-l cu ea pe frăţiorul meu mai mic, lăsân-du-mă cu beţivanul de tata, Elio. Eram ca şi orfană, dar întotdeauna am visat la mai mult.

Era atât de pornită să-şi spună povestea, încât nici n-a observat că soţul ei devenise la fel de cenuşiu ca un crap.

A vorbit pe îndelete şi i-a spus totul. S-au aşezat pe nisip, iar ea i-a descris vara în care s-a îndrăgostit de Dante, momentul în care aproape că s-a sinucis aruncându-se în mare de pe cea mai înaltă stâncă şi ziua în care făcuseră dragoste. I-a povestit despre Noapte Bună, despre Costanza şi despre răutatea contesei, mama acesteia.

În vreme ce îi vorbea despre sarcină, despre speranţele pentru un viitor alături de Dante şi despre pierderea copilului la mănăstire, Grey a început s-o înţeleagă mai profund. Acum şi-a dat seama de ce se plimba pe nisip, plângând pierderea unui bebeluş pe care îl îngrijise pentru un timp atât de scurt şi de ce imposibilitatea ei de a mai rămâne gravidă aproape că o distrusese. A înţeles de ce suferea nopţi de groază şi de ce, uneori, părea atât de bântuită de un dor.

– Aşadar, când, în sfârşit, l-am văzut pe Dante, mi-am dat seama că nu-i pot cere bani. Pur şi simplu n-am putut.

El a luat-o în braţe şi a sărutat-o pe tâmplă.

– Bineînţeles că n-ai putut.

– Aş fi transformat în praf şi pulbere toate celelalte lucruri. Ar fi crezut că e doar un complot cinic pentru a-l exploata. Dar ce-am avut noi a fost preţios, iar fiul pe care l-am conceput împreună e acolo, undeva, şi e mult mai important decât Polzanze. Marina s-a întors şi i-a zâmbit. Vezi tu, toate mi s-au limpezit în Italia. Tu eşti important pentru mine, Grey. Tu, Jake, Clementine, Harvey, domnul Potter – voi sunteţi familia mea şi vă voi purta în suflet oriunde voi merge. Deci, nu contează cu adevărat dacă vom continua aici sau dacă o vom lua de la capăt în altă parte. Atâta vreme cât suntem împreună, vom fi bine.

– Dar, scumpo, fiul tău...

– S-ar putea să nu-l găsesc niciodată. S-a întors, iar apa mării s-a reflectat în ochii ei sclipitori. Sper că e fericit. Sper că nu ştie nimic despre mine.

– Ştiu că e târziu, dar cred că ar trebui să le spui lui Jake şi lui Clementine, a zis el, în vreme ce se întorceau spre casă.

– Ai dreptate. Sper să fie la fel de înţelegători ca tine.

– Mă bucur că mi-ai spus. Te înţeleg mai bine acum. Cred că o să descoperi că şi ei o să te înţeleagă mai bine.

Clementine şi Jake au reacţionat foarte diferit la mărturisirea ei. Tânăra a fost fascinată de romantismul şi de tragedia istorisirii. Simţea întru totul disperarea Marinei, în vreme ce aceasta îşi descria povestea de dragoste şi pierderea fiului, în vreme ce Jake a considerat emoţiile greu de înţeles. Ca bărbat care nu fusese vreodată îndrăgostit, care nu suferise niciodată, nu reuşea să priceapă enormitatea celor întâmplate. Faptul că ea ascunsese totul îl captiva mult mai mult decât povestea în sine. Pentru el totul părea doar o mare aventură. Totuşi, o admira pentru că nu-i ceruse bani lui Dante şi a jurat că, indiferent unde vor alege Grey şi Marina s-o ia de la capăt, el îi va urma şi îi va sprijini sută la sută.

Rafa se plimba prin cameră, în vreme ce Biscuit stătea neliniştit pe pat, urmărindu-l cum se mişcă încolo şi încoace, de parcă podeaua ar fi fost acoperită cu tăciuni aprinşi. Brusc devenise nesigur. La plecarea din Argentina fusese atât de convins de justeţea căutărilor lui. Pornise la drum cu entuziasmul şi curiozitatea unui tânăr detectiv, aflat la primul lui caz. Dar nu luase în calcul consecinţele emoţionale pe care le-ar avea adevărul, odată descoperit. Nu-şi imaginase că se va îndrăgosti de Clementine, nu se gândise că ar putea s-o iubească şi pe Marina. Nu anticipase temerile îngrozitoare pe care răspunsurile i le dezvăluiau.

Voia să-şi sune mama. Ar fi vrut să poată vorbi cu tatăl său. Ar fi vrut să nu fi pornit niciodată la drum. Laşul din el îşi dorea ca lucrurile să redevină aşa cum erau înainte, să i se umple capul cu mâzgă şi confuzie, înainte ca inima lui să decidă cu de la sine putere să se implice.

A început să-şi arunce hainele în valiză.

A doua zi de dimineaţă s-a trezit târziu. S-a uitat la ceas. Era zece. Nu mai dormise atât de mult de pe vremea când era student. A făcut duş, s-a îmbrăcat şi s-a apucat să termine ce începuse cu o seară înainte. Avea să inventeze o scuză şi să plece cât mai repede posibil; aşa putea să uite toată povestea. Când s-a gândit la Clementine, a simţit în piept o durere ascuţită – nu suporta gândul că n-o va mai vedea niciodată.

A fost întrerupt de o uşoară bătaie în uşă. S-a uitat la valiza care zăcea deschisă pe pat, apoi la uşă. N-a avut încotro şi a deschis. Acolo, în prag, stătea Clementine.

– Te superi dacă intru?

El a ridicat din umeri.

– Dacă tot eşti aici...

Fata a fost uimită să vadă că el îşi făcea bagajele. Inima i-a tresărit, panicată.

– Pleci?

– Da.

– Când?

– Azi.

L-a privit îngrozită.

– Unde te duci?

– Acasă.

– Dar credeam că o să stai toată vara?

– Mi-am schimbat planurile. E complicat.

– Nu la fel de complicat ca povestea pe care ne-a spus-o Marina aseară. Sau mai bine zis Floriana Farussi din Italia.

El s-a aşezat la fereastră, frecându-şi tâmplele.

– Ştiai? a întrebat ea.

– Ce v-a spus?

– Tot.

S-a aşezat lângă el, strângându-şi genunchii la piept.

– Am avut mult timp să meditez cât ai fost plecat. Îmi pare rău că am fugit atunci, pe plajă, şi nu ţi-am dat răgazul să explici. A fost o dovadă de laşitate din partea mea. Acum sunt pregătită, dacă mai vrei să-mi spui. L-a privit intens. De ce fugi, Rafa?

Marina strângea ierburi din ghiveciul aflat în faţa clădirii vechilor grajduri, când automobilul Alfa Romeo de un negru strălucitor a oprit în faţa hotelului. Motorul s-a oprit şi s-au putut auzi paşi pe aleea cu pietriş, dar femeia era atentă la ceea ce făcea. A urmat o scurtă discuţie în şoaptă, apoi paşii au devenit mai zgomotoşi. Marina şi-a ridicat privirea, dând cu ochii de Grey care se îndrepta către ea împreună cu Dante. Inima i-a tresărit de uimire, făcând-o să-şi scape foarfeca de grădină.

– Dante?

– Floriana. N-am mai avut răbdare şi n-am vrut să-ţi spun la telefon, a zis el în engleză. În plus, am vrut să fiu aici cu tine când îţi spun.

– Ce să-mi spui?

Dar ştia deja despre ce era vorba şi ochii i s-au umplut de lacrimi.

– Fiul nostru.

Ea şi-a dus degetele către buze.

– Ştii unde e?

– Da.

– Unde?

– E aici.

Marina a simţit că ameţeşte.

– Aici?

– Da.

– Dar nu pricep.

– Îl cheamă Rafa Santoro.

Marina a rămas fără grai. Emoţiile i s-au înălţat asemenea unui talaz şi le-a eliberat cu un vaiet prelung. Când i s-au înmuiat genunchii, ambii bărbaţi s-au repezit s-o prindă. Dar Dante a văzut-o întinzându-se către Grey şi s-a stăpânit. S-a retras, în vreme ce soţul ei o ajuta să intre şi o aşeza pe canapeaua din salon.

– Sunt bine, a spus ea pe când el îi dădea drumul. Te rog, du-te şi cheamă-l. Adu-l la mine.

Grey a ieşit, el însuşi ameţit de uluitoarea înşiruire de revelaţii.

Marina a lovit uşor canapeaua cu palma.

– Dante, cum ai aflat?

Bărbatul s-a aşezat lângă ea. Femeia l-a luat de mână şi i-a zâmbit, cu toate că ochii îi erau scăldaţi în lacrimi.

– Când mi-ai spus că părintele Ascanio te-a trimis în Anglia pentru că se temea pentru viaţa ta, brusc mi-am dat seama că acolo nu era mâna tatălui meu. Vezi tu, tata n-ar fi implicat niciodată un preot, iar felul lui de a rezolva o problemă ca a noastră era mult mai brutal. Dacă el ar fi promis să aibă grijă de tine, n-ai fi avut de ce să te mai temi. N-ai mai fi fost trimisă în străinătate, iar fiul nostru n-ar mai fi fost adoptat. Aşadar, am început să mă gândesc: dacă nu tata, atunci cine? Părintele Ascanio n-ar fi avut niciodată posibilitatea să te trimită în Anglia, să-ţi facă rost de paşaport şi să-ţi schimbe identitatea. Singurul om pe care îl ştiam în stare de toate astea era Zazzetta.

– Zazzetta?

– Am mers cu elicopterul drept la Milano şi l-am luat la întrebări. În toţi aceşti ani a păstrat secretul, trimiţând, în taină, bani unei vechi iubiri de-a lui, care a fost de acord să aibă grijă de tine aici.

– Katherine Bridges e o veche iubire de-a lui Zazzetta?

– Lucra pe post de guvernantă la Milano, pe vremea când Zazzetta s-a apucat să muncească pentru tata. Lui îi datorezi viaţa, Floriana. Când tatăl meu a primit scrisoarea de şantaj de la Elio, i-a spus lui Zazzetta să facă problema să dispară. I-a spus să procedeze în aşa fel încât să pară un accident.

Marina s-a albit.

– Dar Zazzetta e un om credincios, fiind peste puterile lui să omoare o fată şi pruncul ei nenăscut. Aşa că, împreu-nă cu părintele Ascanio, în care ştia că poate avea încredere, a plănuit totul în mare taină şi l-a trimis chiar pe fratele lui să te ia. Vezi tu, Floriana, nu-ţi puteau spune adevărul, nu se puteau încrede în nimeni, pentru că şi vieţile lor depindeau de asta. Dacă tata ar fi aflat că ajutorul lui de nădejde l-a trădat, v-ar fi terminat pe toţi. Ţi-ar fi dat de urmă şi l-ar fi îngropat pe Zazzetta fără măcar să se mai uite în urmă. Dante şi-a coborât privirea. N-am cuvinte să-ţi descriu răutatea acelui om. Mi-ar plăcea să-ţi pot spune că banii şi puterea l-au corupt, dar cred că pur şi simplu s-a născut aşa.

– Nu-mi spune, Dante. Acum e mort. Niciodată nu va mai răni pe cineva. Iar tu l-ai găsit pe fiul meu. Pe fiul nostru.

– În timp ce tu îl căutai, el te căuta pe tine.

– Şi m-a găsit. Doar că eu n-am ştiut.

Dante a zâmbit.

– Până la urmă, există o mică felie de dreptate.

– Care e aceea?

– Tata şi-a încredinţat întreaga viaţă în mâinile lui Zazzetta. El făcea totul pentru Beppe. Astfel, i-a fost uşor să ia bani din banii lui ca să-i plătească pe Lorenzo Santoro din Argentina şi pe Katherine Bridges din Anglia. Deci, vezi tu, tata v-a finanţat pe tine şi pe fiul nostru, fără să-şi dea seama vreodată.

– Şi iată-ne reuniţi după atâţia ani. Asta e dreptate, în felul lui Dumnezeu.