capitolul 36

– Tu eşti fiul Marinei, nu-i aşa? a spus Clementine.

Rafa a încuviinţat din cap.

– De ce nu i-ai spus?

– Pentru că nu eram sigur că ea e. Singurele informaţii pe care le aveam erau o scrisoare semnată „Floriana“, o brăţară, un inel şi cutia cu lucruri personale care i-au aparţinut părintelui Ascanio, fratele tatălui meu, trimisă după moartea acestuia.

– Părintele Ascanio a fost unchiul tău?

– Da. Sunt italian-argentinian, nu uita. A mers la valiză, de unde a scos un dosar. Aici sunt scrisorile. Sunt nenumărate de la Costanza din Roma, trimise unchiului meu în Herba, implorând să afle unde se află prietena ei, şi scrisori de la Floriana, pe care ea îl roagă să le trimită mai departe. Bineînţeles, el n-a făcut-o niciodată pentru că iată-le aici, legate într-un teanc, împreună cu o epistolă neterminată, adresată Florianei, pe care a scris-o, dar n-a expediat-o niciodată. Ea mi-a dat primul indiciu. Vezi, el menţionează Beach Compton, un mic orăşel de pe coastă, aşa că mi-am început căutările de acolo. Ştiam că ea avea în jur de şaptesprezece ani când a plecat din Italia, aşa că am presupus că a mers la şcoală. Există o singură şcoală în oraş, iar fosta directoare încă mai locuieşte acolo. Totuşi, Floriana nu s-a întors la liceu, dar directoarea o cunoaşte bine pe mama ei adoptivă, Katherine Bridges, pentru că aceasta a predat engleza acolo şi s-au împrietenit. Şi-a amintit-o pe Floriana cu toate că, desigur, pe ea n-o mai chema aşa. Din cauza asta n-am putut fi sigur. Iar când am cunoscut-o era atât de englezoaică, nu arăta deloc aşa cum mă aşteptam.

– Ai dat de Katherine Bridges?

– S-a căsătorit şi s-a mutat în Canada acum cincisprezece ani.

– Niciodată n-am ştiut că există. Crezi că a ţinut-o ascunsă intenţionat?

– Posibil.

– Şi cum ai găsit-o pe Marina aici?

– Directoarea, Christine Black, păstrează albume cu de toate. Mi-a arătat un articol despre Polzanze dintr-o revistă, scris cu puţină vreme după deschiderea hotelului.

– Şi de ce pleci?

El şi-a frecat tâmplele.

– Clementine, oare Marina chiar îşi doreşte să răscolească trecutul? Oare vrea ca soţul ei să-i afle secretul? Oare Dante ştie măcar că ea i-a născut copilul? S-a întors în Italia să salveze Polzanze, nu să dezgroape amintiri dureroase. Poate că eu sunt o amintire dureroasă pe care preferă să nu şi-o readucă în minte.

S-a auzit o bătaie în uşă. Clementine a pufnit nervoasă. Nu se bucura de întrerupere. A fost surprinsă când l-a văzut pe tatăl ei băgând capul pe uşă.

– Rafa, vrei să vii până în clădirea vechilor grajduri? E cineva pe care cred că ar trebui să-l cunoşti.

Rafa s-a uitat la Clementine, care a ridicat din sprâncene, la fel de uimită ca şi el. Grey a văzut valiza deschisă de pe pat, dar n-a spus nimic. Cei doi l-au urmat pe scări, pe lângă recepţie, de unde Rose urmărea curioasă sosirile şi plecările misterioase, până în clădirea vechilor grajduri, unde acum li se alăturase şi Jake.

Rafa a remarcat automobilul Alfa Romeo de pe aleea cu pietriş, păzit de şoferul în uniformă care îi lustruia cu mândrie capota. Nu se aşteptase să-l vadă pe Dante. Când a intrat, în salon s-a lăsat liniştea. Aerul a încremenit brusc. Dante şi Marina s-au ridicat. Rafa a văzut că femeia plânsese. Atunci şi-a dat seama că ea ştia cine era el, iar uşurarea i-a fost neaşteptat de mare.

Tandreţea din privirea femeii l-a luat pe nepregătite.

– Fiul meu, a spus ea.

Rafa era prea tulburat ca să-i mai răspundă. Bănuise că ea e mama lui, apoi, în Italia, îşi alungase orice îndoială, şi totuşi, vorbele rostite de ea cu voce tare au făcut ca totul să pară real.

S-a uitat la Dante.

– Mio figlio, a spus acesta şi i-a întins mâna.

– Ai venit să mă cauţi? a şoptit Marina pe când se apropia cu ezitare de el.

El n-a putut decât să dea din cap prosteşte, în vreme ce oamenii care îl aduseseră pe lume îşi înfăşurau braţele în jurul lui.

– Deci nu eşti Baffles, hoţul gentleman, a spus Jake, considerând insuportabilă intensitatea emoţiilor.

Rafa a început să râdă.

– Bineînţeles că nu.

– Atunci ce căutai în camera Marinei?

– Încercam să găsesc o dovadă că ea e mama.

– Şi ai găsit? l-a întrebat femeia.

– Nu. Doar o poezie: „Marina mea Marina“.

– Ah, ai greşit cutia. Aşa mi-am căpătat numele. L-am ales dintr-o carte de poezii a lui Katherine Bridges, care se afla pe noptiera mea când am ajuns în Beach Compton. Sigur, pe vremea aceea n-o înţelegeam, pentru că nu vorbeam deloc engleza, dar Marina e şi un nume italienesc, provenit de la substantivul „mare“. Marea a fost singurul lucru în comun pe care l-am putut găsi între Anglia şi Italia, aşa că mi-am ales-o drept nume şi am rupt pagina ca s-o păstrez. Lasă-mă să-ţi aduc acum cutia potrivită şi să-ţi arăt cum m-am agăţat de amintirea ta în toţi aceşti ani.

A ieşit din cameră şi s-a grăbit să urce. Inima îi era atât de uşoară încât o putea simţi înălţându-i-se în piept ca un uriaş balon cu heliu.

Rafa s-a aşezat lângă tatăl lui, ţinând încă dosarul pe care i-l arătase lui Clementine. Acum i l-a arătat şi lui Dante.

– Tu nu erai pomenit nicăieri în hârtiile unchiului meu, a spus el. Dar mă bucur că te-am găsit şi pe tine.

Dante a scos din dosar un săculeţ de catifea şi s-a uitat în el. Acolo, sclipind prin întuneric, se aflau inelul cu diamant pe care i-l oferise Florianei şi brăţara cu pandantive de la mama lui. A răsucit inelul între degete, amintindu-şi cu drag noaptea în care i-l dăruise pe malul mării, sub bolta înstelată. Cândva crezuse că vor îmbătrâni împreună.

– Acum că ştiu cine eşti, îmi dau seama că ai ochii Marinei, a spus Jake.

– Dumnezeule, cred că ai dreptate, a încuviinţat Grey. Nu ştiu de ce n-am remarcat până acum. Asemănarea e uimitoare.

– Şi culoarea părului meu, nu că s-ar vedea, având în vedere că acum sunt atât de cărunt, a mai spus Dante.

– Eu n-am crezut niciodată că tu eşti Baffles.

Clementine i-a surâs cu drag. El i-a zâmbit înapoi, lăsându-şi ochii să mai întârzie asupra ei, înainte ca Marina să revină cu o veche cutie de pantofi, obligându-l să-şi întoarcă privirea.

Femeia s-a lăsat în genunchi în faţa canapelei şi a deschis capacul. Conţinutul n-o mai umplea de vinovăţie. Asemenea unor grenade, fusese dezamorsat.

– Acestea sunt câteva lucruşoare preţioase pe care le-am păstrat din scurta noastră perioadă petrecută împreună. O fotografie cu tine făcută de maica stareţă.

A ridicat-o şi s-a uitat la ea, uimită că bebeluşul din poză stătea acum în faţa ei ca bărbat în toată firea.

– Uite, vezi cât de dulce erai! Şi păturica ta. Şi-a dus-o la nas, apoi a scos un plic. O şuviţă din părul tău. Uite cât de blond erai! Aveai un păr atât de frumos şi mătă-sos. Prostii, a spus ea minimalizându-le importanţa, simţindu-se jenată în vreme ce scotocea prin cutie cu degetele tremurânde. Dar sunt tot ce aveam.

A ridicat un teanc de scrisori legate cu panglica roz în care Violetta îi împachetase cadoul de ziua ei.

– Şi astea... cât de mult le-am preţuit pe astea!

I-a surprins privirea lui Dante şi a zâmbit gânditoare.

– Ce nume mi-ai dat? a întrebat Rafa.

– Ai fost botezat Dante.

El s-a uitat în jos, către catarama de la curea.

– Păi, ăsta a fost întotdeauna al doilea prenume al meu. Rafael Dante Santoro. R.D.S. Când m-ai prezentat lui Dante în Italia, toate piesele s-au aşezat la locul lor. Atunci am ştiut de unde vin. Dar n-am fost convins că pot merge până la capăt cu mărturisirea. Nu eram sigur că ai vrea să ştii. Nu eram sigur că eu vreau să ştiu – mă aşteptam să mă simt respins. Dar acum, că ştiu adevărul, înţeleg de ce-am fost dat spre adopţie. Înţeleg că n-ai avut de ales.

Marina avea atât de multe întrebări, încât nu ştia de unde să înceapă. Aşa că l-a luat de mână şi i-a pus-o pe cea care o frământase mai mult decât oricare alta.

– Ai avut o viaţă fericită?

El i-a zâmbit.

– Foarte, a fost răspunsul.

– Sunt aici şi pentru un alt motiv, a spus Dante.

– Ce-ar mai putea fi? a întrebat Jake, sătul de-atâtea revelaţii.

– Aş vrea să investesc în hotelul tău.

Marina s-a uitat la Rafa şi a făcut o faţă lungă.

– Da, Rafa mi-a povestit tot înainte să cobori la micul dejun. Nu fi supărată. L-am întrebat de ce ai venit să mă vezi, iar el mi-a răspuns. Te respect pentru că n-ai vrut să ceri, dar acum lasă-mă să-ţi fac o ofertă.

– Mi-e ruşine, a spus ea, închizând capacul cutiei.

– Nu e nimic rău în a iubi un loc şi a face tot posibilul să-l păstrezi. Eu iubesc La Magdalena şi m-aş lupta din răsputeri s-o păstrez, dacă aş fi în pericol s-o pierd. Lasă-mă să fac asta pentru tine, fiindcă pot. I-a zâmbit cu drag. Şi fiindcă vreau.

Ea a încuviinţat din cap resemnată, dar, în secret, mulţumită, de dragul tuturor.

– Atunci o să te las pe mâna soţului meu, a spus ea, ridicându-se de pe podea. Grey se pricepe la finanţe mai bine decât mine. De ce nu vorbeşti cu el despre afaceri, câtă vreme eu mă duc să pregătesc prânzul? Propun să mâncăm împreună. Ca o mare familie. S-a uitat în jur. Unde e Harvey? L-a văzut cineva în dimineaţa asta?

– S-a dus ieri-seară să-şi viziteze mama, a spus Jake. Poate că nu s-a întors încă.

– Atunci trebuie să-l sun numaidecât.

Şi a dispărut în bucătărie.

Grey l-a invitat pe Dante în hotel, pentru a discuta despre afaceri în bibliotecă. Jake s-a întors la treburile lui, încântat că poate părăsi atmosfera încărcată din salon. Clementine şi Rafa au rămas singuri.

– Deci, tot mai ai de gând să pleci azi? l-a întrebat ea, băgându-şi mâinile în buzunarele pantalonilor.

– Cum aş putea?

– Ei bine, ai găsit ce căutai.

– Am găsit mai mult decât căutam.

A privit-o în felul acela intens al lui. Ea şi-a ferit ochii, nedorind să spere şi să fie dezamăgită.

– Clementine, te-am găsit pe tine.

– Dar nu m-ai vrut.

– Întotdeauna te-am vrut. Te-am vrut atât de mult, în-cât mă durea. A luat-o în braţe. Nu mă puteam aştepta să mă iubeşti când eu îţi ascundeam adevărata mea identitate. Nu puteam risca să te rănesc.

– Dar tot ai făcut-o.

Rafa şi-a trecut degetele peste chipul ei.

– Îmi pare rău, mi amor. Niciodată n-am vrut s-o rănesc pe femeia pe care o iubesc.

– Şi acum ce facem?

Şi-a ridicat bărbia sfidător.

– Propun să ne bucurăm de restul verii aici. Vreau să petrec un timp cu Marina şi să-i împărtăşesc amintirile. Apoi o să te duc într-o călătorie lungă prin America de Sud.

– Eşti îndrăzneţ.

– O să începem din Argentina, apoi o să traversăm Chile călare, până în Brazilia şi Mexic şi Peru.

Şi-a aplecat capul şi a sărutat-o blând pe gât.

– O să ne ia o vreme. Ce-o să zică domnul Atwood?

– N-o să mai lucrezi acolo.

Şi-a lipit buzele de linia bărbiei ei.

– N-o să mai lucrez?

– Nu, fiindcă eşti făcută pentru ceva mai bun.

Gura lui a urcat spre pomeţii ei şi i-a mângâiat uşor pielea.

– Pentru ce anume? l-a întrebat ea cu voce slabă.

– Nu ştiu, dar o să descoperim împreună. Asta o să fie partea amuzantă.

Fără să mai scoată o vorbă, Rafa a strâns-o la piept, lipindu-şi buzele de ale ei. În timp ce o săruta, toate dezamăgirile şi dorinţele adunate de-a lungul ultimelor săptămâni s-au evaporat precum ceaţa verii.

Marina a format numărul azilului Sun Valley şi a cerut cu doamne Dovecote. A urmat un foşnet prelung, un murmur de voci, apoi recepţionera a revenit la telefon pentru a-i spune că nu au pe nimeni în azil cu acest nume.

– Dar trebuie să fie o greşeală. Poate că e înregistrată sub un alt nume. Fiul ei, Harvey Dovecote, o vizitează regulat. În ultima vreme a mers de câteva ori pe săptămână.

– Îmi pare rău, nu avem pe nimeni cu acest nume, iar toţi cei care vin în vizită sunt obligaţi să se înregistreze. N-a fost nimeni cu numele ăsta. Mi-aş aminti un nume ca Harvey Dovecote.

Perplexă, Marina a pus jos receptorul. S-a gândit la frumosul Jaguar al nepotului şi inima a început să-i bubuie în piept. Începuse să-l pomenească pe nepotul lui abia de curând. Nu ar fi trebuit să fi spus ceva despre el până acum? Şi dacă nu mergea să-şi viziteze mama, unde se ducea? Dacă mama lui nu era la Sun Valley, ce alte minciuni mai spusese? Măcar o mai fi fost mama lui în viaţă? Era el însuşi trecut de şaptezeci de ani.

Deodată a avut cea mai teribilă viziune. Înfierbântată de grijă, s-a repezit în biroul ei şi a scotocit în sertar, după cheia de la magazia lui Harvey. Nu era sigură că păstrase una, pentru că nu mai intrase acolo de ani de zile. Totuşi, aceasta zăcea între toate celelalte chei, inscripţionată şi etichetată. A înşfăcat-o, sperând că toate temerile ei se vor dovedi nefondate. Poate că Harvey avea o explicaţie plauzibilă. Însă viziunea refuza să dispară. Fără să sufle un cuvânt nimănui, ea a traversat grădina, către micuţa magazie a bătrânului, ascunsă în fundul grădinii de legume, în umbra unui castan uriaş. Cu mâna tremurându-i, a băgat cheia în broască şi a răsucit-o.

Uşa a scârţâit supărată, pe măsură ce viaţa secretă a lui Harvey era scoasă la lumină. Marina şi-a ţinut răsuflarea de uimire. Acolo, în grămezi aşezate cu grijă printre bobine de sfoară şi benzi adezive, se aflau bijuteriile, tablourile şi argintăria furate din marile case pe care le jefuise. Pe un raft prins în perete erau aşezate, într-un teanc ordonat, cărţile lui E.W. Hornung despre Raffles, spărgătorul amator.

Marina s-a grăbit să închidă uşa şi s-o încuie, inima gonindu-i în piept. „Nimeni nu trebuie să afle despre asta“, şi-a spus ea, simţind că i se face rău. „Cel puţin nu înainte să stau de vorbă cu Harvey.“ Şi-a băgat cheia în buzunar şi s-a întors în casă.

Maria Carmela a auzit soneria telefonului şi a ştiut instinctiv că era fiul ei, Rafa. A fugit în bucătărie şi a răspuns.

– Hola.

– Mamá.

– Care-s veştile? Nu te-am mai auzit de-o săptămână.

– Mi-am găsit părinţii biologici.

Maria Carmela s-a aşezat.

– I-ai găsit? Pe amândoi?

– Da. Marina, femeia care deţine hotelul, e Floriana. S-a îndrăgostit de un bărbat pe nume Dante. Sunt amândoi aici.

– Eşti bine?

– Sunt fericit, mamá. Ştiu de unde vin, dar ştiu şi cui îi aparţin.

– Ştii?

Vocea i-a părut sugrumată.

– Îţi aparţin ţie, mamá. Întotdeauna ţi-am aparţinut.

Sufletul Mariei Carmela s-a umplut până la refuz.

– Am fost atât de îngrijorată. Vezi tu, când părintele Ascanio ne-a rugat să te adoptăm, a trebuit să mă confesez angajatoarei mele, Señora Luisa. Când ea te-a luat sub aripa ei ocrotitoare, m-am temut că mi te va răpi, fiindcă era singura persoană care ştia că nu eşti al nostru şi era fermecată de tine. Când ai pornit să-ţi cauţi mama biologică, iar mi-a fost frică să nu te pierd. Mereu am fost conştientă că ne-ai fost încredinţat, dar nu eşti al nostru. Mereu m-am temut că într-o zi te voi pierde.

– Dar asta n-are sens! Tu ai fost mama care m-a sărutat de noapte bună, care mi-a citit poveşti înainte să adorm, care mi-a bandajat genunchiul când am căzut de pe iapa tatei. Tu ai fost mama la care am fugit când am fost nefericit, în faţa căreia mi-am descărcat sufletul când mi-a fost rănit. Tu eşti femeia care mi-a fost mamă în toate felurile care contează. N-am avut altă mamă în afară de tine.

I-a simţit emoţia prin receptor, dându-şi seama că era prea tulburată ca să mai vorbească.

– Ascultă, o mai ştii pe fata despre care ţi-am povestit? Clementine?

Ea şi-a tras nasul şi s-a adunat.

– Bineînţeles, Rafa.

– Vreau s-o aduc s-o cunoşti.

– Vii acasă?

– Da, vin acasă.

A urmat o pauză. Rafa simţea bucuria mamei sale şi inima i s-a umplut de fericire.

– E foarte specială. Ştiu că şi tu ai s-o îndrăgeşti.

– Dacă tu o iubeşti, atunci şi eu o să fac la fel. Ce minune, când mă gândesc că ai plecat în căutarea unei femei şi ai găsit două. Spune-mi, hijo, a fost mama ta biologică fericită să te vadă?

– Da, a fost.

– I-ai spus câtă grijă am avut de tine?

– I-am spus că am avut cea mai fericită viaţă cu putinţă.

– N-am fost bogaţi.

– Nici ea n-a fost. Dar, ca şi tine, are toate bogăţiile care contează.

– Cred că tatăl tău ar fi foarte mândru de tine.

Rafa n-a răspuns.

– Vorbesc serios, mi amor, te-ar considera foarte curajos. Ţi-ai asumat un risc, unul pe care ai fost sfătuit să nu ţi-l asumi, dar a meritat.

– Mi-e dor de el.

– Şi mie mi-e dor de el. N-ar fi fost de acord să-ţi dau cutia cu lucrurile ce i-au aparţinut fratelui său, însă ar fi bucuros să afle rezultatul. Că eşti în siguranţă, că ştii de unde vii, dar că, mai presus de toate, încă mai ştii unde ţi-e locul.

Rafa a închis telefonul şi a scos săculeţul din buzunar. A luat în mână inelul şi brăţara. Întotdeauna îşi pusese întrebări legate de femeia căreia îi aparţinuseră. Şi-a ridicat privirea către fereastră, văzându-le pe Marina şi pe Clementine sub cedru, împreună cu Biscuit. Sosise aici cu senzaţia că nu-şi găseşte locul, de parcă adevărul despre naşterea lui i-ar fi retezat rădăcinile. Acum realiza că acele rădăcini nu fuseseră niciodată retezate cu adevărat, pentru că Maria Carmela şi Lorenzo vor fi mereu părinţii lui.

Ce se schimbase acum era viitorul lui. Căutându-şi mama, o găsise pe Clementine, iar ea modificase totul. Deodată a simţit dorinţa de a-şi lua un angajament, de a se aşeza la casa lui şi de a-şi întemeia o familie. Floriana şi Dante nu au avut parte de un final fericit împreună, dar el şi Clementine primiseră şansa asta. Şi-a strâns degetele în jurul bijuteriilor. Cu binecuvântarea Marinei, îi va oferi Clementinei podoabele care, cândva, însemnaseră atât de mult pentru Floriana.

În acea seară, pentru a nu se mai gândi la grămezile de comori furate ale lui Harvey, Marina s-a aşezat pe banca din fundul grădinii, cu scrisorile Costanzei şi cu epistola neterminată pe care părintele Ascanio n-a mai trimis-o niciodată. Marea murmura blând la picioarele ei, iar luna clădea o potecă de argint peste apă, către regatul de marmură al lui Iisus, de unde El îi ascultase, în sfârşit, rugăciunile. Şi-a strâns şalul în jurul umerilor şi a deschis mai întâi scrisoarea preotului. Aprinzând lanterna, a citit scrisul îngrijit şi înflorat.

Draga mea Floriana,

Am încredere că această scrisoare te va găsi sănătoasă la trup şi cu sufletul pe cale să se vindece. Eşti o fată foarte curajoasă şi sunt tare mândru de tine. De-a lungul chinurilor prin care ai trecut, te-ai comportat cu multă demnitate şi putere.

Aş fi dat orice ca să rămâi în Herba, unde puteam să te veghez părinteşte, dar, aşa cum ţi-am explicat la mănăstire, viaţa ta şi a fiului tău se află în mare pericol. Aceasta e singura cale. Beppe Bonfanti e un om foarte puternic, în stare să-şi reducă la tăcere duşmanii în modul cel mai brutal. Aşadar, mă tem că nu pot transmite nici una dintre scrisorile tale Costanzei – ar fi prea periculos, dat fiind că tatăl ei lucrează pentru Beppe. Nimeni nu trebuie să afle unde eşti.

Mă doare să-ţi spun că părintele Severo, în care am avut încredere vreme de peste cincisprezece ani, mi-a auzit discuţia cu Dante şi a lăsat ca secretul nostru să-i scape de faţă cu tatăl tău. S-a spovedit şi e plin de remuşcări. Am considerat că e drept ca el să părăsească Herba.

Crede-mă, copila mea, când îţi spun că băieţelul tău a fost dat celui mai iubitor cuplu şi va fi crescut în religia catolică de către o familie italiană. Prin sacrificiul tău, i-ai oferit cel mai bun început în viaţă pe care îl putea avea. Dumnezeu ştie cât de mult te-a costat şi mă rog ca El să te aline pe măsură ce te instalezi în noul tău cămin.

Înţeleg că Beach Compton se află pe malul mării. Sper că o vei putea lua de la capăt acolo. Domnişoara Bridges e o femeie bună, cu frica lui Dumnezeu, care sunt sigur că va avea multă grijă de tine. Ai o uriaşă forţă lăuntrică şi o credinţă puternică, solidă. Păstrează-l pe Dumnezeu în preajmă şi în sufletul tău şi vei trece peste toate astea.

Cât despre mine

Se oprise acolo. Abia acum înţelegea Marina până unde mersese părintele Ascanio ca s-o salveze. Îl trimisese pe fiul ei în Argentina, la propriul său frate, singura persoană în care avea încredere că îl va îngriji aşa cum se cuvinte. Nu i-ar fi putut găsi un cămin mai bun nici dacă ar fi răscolit pământul întreg. Bătrânul îşi pusese viaţa în joc. Acum îşi dădea seama de ce: din iubire.

A împăturit scrisoarea şi a pus-o la loc în plic, cu părere de rău pentru că părintele Ascanio nu mai era în viaţă, astfel încât să-i poată mulţumi. Apoi a luat pachetul de scrisori trimise de Costanza şi le-a citit una câte una, descoperind cu uimire cât de dor îi era de vechea ei prietenă.

A doua zi de dimineaţă, Harvey şi-a făcut apariţia la Polzanze. În vreme ce Dante lua micul dejun în sala de mese împreună cu Grey, Clementine şi Rafa, Marina l-a chemat pe bătrân în biroul ei.

– Trebuie să discut ceva cu tine, Harvey, i-a spus ea pe un ton solemn.

– E totul în regulă?

– Cred că ar trebui să stai jos.

S-a aşezat pe marginea fotoliului şi l-a privit cum se cufundă pe canapea, vechiul ei prieten şi confident, bărbatul care îi fusese aproape ca un tată. Nu-i venea să creadă că el putuse s-o mintă. Voia să-i audă explicaţiile cât mai repede. Era gata să creadă orice scuză i-ar fi aruncat.

– Am încercat să te sun ieri la azil.

El a părut surprins.

– Ai încercat?

– Mi-au zis că nu ştiu nimic despre vreo doamnă Dovecote.

– Probabil că ai sunat la azilul greşit.

– Nu, Harvey. Am aflat.

L-a privit cu tristeţe.

El şi-a ferit ochii.

– Ce-ai aflat?

Dar vedea după seriozitatea de pe chipul lui că bătrânul îşi dăduse seama că fusese prins.

– Ştiu despre magazie. Şi-a coborât vocea. Eşti Baffles sau Raffles sau cum ţi-oi fi zicând. Harvey, cum ai putut să mă minţi?

El s-a îndreptat către ea, plin de remuşcări.

– Am făcut-o pentru tine, Marina, pentru Polzanze. Când am văzut că erai în mare pericol să-l pierzi, am decis că trebuie să te ajut cumva. Ştiam cât de mult înseamnă locul ăsta pentru tine. Mă temeam că dacă ai să rămâi fără el, ai să-ţi pierzi minţile.

– Of, Harvey...

Bătrânul a ridicat din umeri.

– Şi m-am lăsat un pic dus de val.

– Un pic?

– Jaguarul a fost la mâna a doua. L-am luat pe o nimi-ca toată.

– Măcar ai un vreun nepot?

El a scuturat din cap.

– Sau o mamă?

– Nu, a murit acum mulţi ani.

– Dar, Harvey, ai putea ajunge la închisoare pentru asta.

– Am crezut că o s-o fac doar o dată. Dar a fost atât de uşor. Aşa că am făcut-o iar... şi iar. Recunosc că a fost distractiv. Macavity, motanul misterios. I-am sfidat pe toţi. A rânjit hoţeşte. M-a încântat gândul că ţi-aş putea răscumpăra datoriile. Moş Harvey, furişându-se în casele oamenilor precum James Bond.

– Sau Raffles.

– Întotdeauna mi-au plăcut romanele alea. Totul a pornit ca o joacă.

– Dar jocul a mers prea departe.

El a privit-o amărât.

– Ce o să faci, Marina?

– Ar trebui să chem poliţia.

– Dar n-o să dai în vileag un bătrân aiurit ca mine, nu-i aşa? Aş muri acolo.

Marina a strâns din dinţi, ridicându-şi bărbia. Gândul de a rămâne fără Harvey îi provoca o zvârcolire dureroasă în piept. S-a ridicat şi a mers la fereastră. Pierduse deja prea multe în viaţă pentru a mai îndura şi pierderea lui.

– N-o să te dau în vileag, Harvey. Dar cu o singură condiţie.

– Care? Fac orice.

– Trebuie să returnezi totul.

El a rămas cu gura căscată.

– Dacă a fost atât de uşor, o poţi face din nou. Toate trebuie să se întoarcă la locul lor

– Dar cum rămâne cu Polzanze?

– A, da, tu nu ştii, nu-i aşa? Marina s-a aşezat la loc. S-au întâmplat multe cât ai fost plecat. Dumnezeule, de unde să încep?