capitolul 3
A doua zi de dimineaţă, Marina lua micul dejun împreună cu Grey, în locuinţa privată pe care o construiseră pe locul vechilor grajduri, aflate vizavi de hotel.
– Mă bucur să văd că Jake s-a întors în dimineaţa asta, a spus Marina încordată. Lungă vizită la dentist. Ce i-a făcut omul ăla? I-a scos toţi dinţii şi pe urmă i-a pus la loc?
– A fost în Thurlestone.
– De ce? E manager aici, nu în Thurlestone.
– E interesat de hoţul ăla.
– Şi s-a dus să facă puţin pe detectivul?
– Exact.
– Bine. Acum putem să dormim cu toţii mai bine la noapte. A sorbit cu plăcere din cafea. Nu cred că prezenţa lui Jake acolo o să fie de mare ajutor la prinderea infractorului.
– E limpede că el e convins că poate schimba ceva.
– Detectiv amator!
– Ar trebui să-şi concentreze energia pe treaba de aici, altfel o s-o dau altcuiva.
Grey s-a uitat la ceasul de pe perete.
– Cred că ar fi bine s-o trezeşti pe Clementine sau s-ar putea să se roage şi ea de tine pentru o slujbă.
– Fata aia trebuie să înveţe să fie responsabilă.
– Nevoia e mama tuturor invenţiilor.
– Acum e un pic cam târziu s-o înveţi să stea pe propriile picioare. Ştie că întotdeauna o s-o scoţi din belele.
– Dacă vrea să se întoarcă în India, să-şi câştige singură banii.
– Grey, dragule, n-ar trebui să se întoarcă în India. Ar trebui să-şi ia o slujbă ca lumea. India e pur şi simplu un fel de a-şi evita restul vieţii.
– Iubeşte India.
– Când eram de vârsta ei, eu trebuia să mă întreţin singură. N-am avut părinţi bogaţi care să mă finanţeze.
– Şi Clementine nu e norocoasă pentru că are?
– Avea. Nu mai avem parale de împărţit.
– Nu văd nimic greşit în a călători şi a vedea lumea acum, cât e tânără şi liberă.
– Sigur că nu e nimic greşit în asta. Dar motivaţiile ei sunt greşite. N-o să se maturizeze până când n-o să-şi asume responsabilitatea pentru propria viaţă. Eşti prea moale. Mereu ai fost aşa.
– Sunt un tată vinovat.
– N-ai de ce să te simţi vinovat. Le-ai dat copiilor ăstora tot ce şi-au dorit. Jake locuieşte şi munceşte aici, Clementine şi-a petrecut fiecare vacanţă călătorind prin lume. Nici măcar n-a trebuit să lucreze ca să-şi plătească taxele universitare. Amândoi au dus-o bine şi, drept rezultat, sunt teribil de răsfăţaţi. Dar nu sunt copiii mei, aşa că – a dat din umeri – n-ar trebui să critic.
– Dar o faci.
A privit-o cu indulgenţă.
– Pentru că îmi pasă.
Grey i-a zâmbit.
– Ştiu.
– Ei nu. Ei mă consideră duşmanul.
– Nu-i adevărat. În adâncul sufletului te plac.
– N-o arată.
– Nici tu.
Ea a oftat.
– Impas.
– Ia un croasant.
– Schimbi subiectul.
El a zâmbit.
– Da, îl schimb.
– Foarte bine, o să iau un croasant. În curând va veni vremea să mă întâlnesc cu „biscuitul pentru câini“.
– Şi să-mi trezeşti fata.
– N-o să mi se mulţumească.
– Dar o să faci o faptă bună.
Marina şi-a golit ceaşca de cafea.
– Presupun că în dimineaţa asta mergi la pescuit.
– E o zi foarte bună pentru asta.
– Minunat. Uneori mi-aş dori să vin şi eu cu tine.
– Şi eu mi-aş dori s-o faci. Ţi-ar prinde bine să pleci puţin şi să te gândeşti la altceva.
– N-aş şti la ce să mă gândesc. Locul ăsta e acaparant.
– Asta spun şi eu. S-a ridicat. Mă întorc la prânz. Baftă cu biscuitul.
Marina a făcut o faţă îngrijorată şi a oftat neajutorată. Când a trecut pe lângă scaunul ei, Grey s-a aplecat să o sărute pe cap. A zăbovit câteva clipe, înţelegându-i temerile, dorindu-şi cu ardoare să-i care el povara. A închis ochii şi a inspirat aroma ei caldă de vanilie.
– Orice ar fi, iubito, suntem împreună în treaba asta.
Ea şi-a pus mâna peste a lui, care o strângea de umăr. Atingerea bărbatului era încărcată cu atât de multe cuvinte nerostite încât n-a avut curajul să-i răspundă, aşa că l-a strâns şi ea la rândul ei. Au rămas nemişcaţi, lăsând ca dragostea să le ofere consolare acolo unde vorbele nu puteau să o facă. Apoi el a sărutat-o din nou şi a părăsit încăperea.
Clementine s-a trezit cu capul plin de rinoceri care se luau la bătaie. Şi-a dus mâna la frunte şi s-a frecat în van. Pe măsură ce îşi venea, încet, în fire, frânturi din cele petrecute noaptea trecută ieşeau la suprafaţă una câte una, până când o imagine dezgustătoare a început să i se formeze în minte. A gemut cu gândul la propria-i prostie. Nu doar că îl lăsase pe Joe să o sărute, lucru care fusese chiar drăguţ la momentul respectiv, dar îi permisese şi să facă tot felul de alte chestii, în legătură cu care avea numai amintiri confuze şi o persistentă senzaţie de ruşine. S-a răsucit, punându-şi o pernă pe cap. Oare merseseră până la capăt? A descoperit cu groază că nu-şi putea aduce aminte.
Uşa s-a deschis şi Marina a intrat tiptil.
– Clementine, trebuie să te trezeşti. E opt şi un sfert.
Clementine zăcea nemişcată, prefăcându-se că nu aude. Marina a mers până la fereastră şi a tras draperiile. Lumina soarelui a năvălit înăuntru.
– Iarăşi este o zi superbă. Nici urmă de nor pe cer. S-a apropiat de pat şi a ridicat perna. Ştiu că eşti trează. O noapte grea?
– Prea multă votcă la Dizzy Mariner, a mormăit Clementine.
– O să-ţi pregătesc o cafea tare. Fă un duş rece, o să te simţi mai bine.
– Vreau să dorm.
– Eu nu sun să mint că eşti bolnavă.
– Te rog.
– Nu. Asta nu-i în fişa postului. Acum grăbeşte-te sau o să întârzii.
Clementine s-a târât până în baie şi s-a zgâit la propria reflexie în oglinda de deasupra chiuvetei. Faţa îi era pământie, cearcănele de sub ochi arătau la fel de întunecate ca norii de furtună şi avea o pată oribilă pe bărbie. Părul ei lung până la umeri era încâlcit şi plin de noduri de parcă o pasăre îşi petrecuse noaptea în el, încercând să iasă la lumină croindu-şi drum cu ghearele. Buzele îi erau umflate de la prea multe săruturi. Toate picăturile pentru ochi din lume nu i-ar fi putut repara roşeaţa de sub pleoape, iar cât priveşte respectul de sine – a bâjbâit după paracetamol – pe ăsta nimic nu i l-ar fi putut repara.
În sfârşit, a reuşit să ajungă în bucătărie. Mirosul de cafea proaspătă şi croasanţi calzi i-a revigorat moralul aflat la pământ. Marina era la masă, citind Vogue. Părea stăpână pe sine şi dichisită, îmbrăcată cu nişte pantaloni bej şi o bluză înflorată în culori deschise, iar în picioarele micuţe purta o pereche de pantofi bej cu platformă. Şi-a ridicat ochii deasupra revistei şi a zâmbit înţelegătoare.
– Aşa-i mai bine.
Dar numai puţin. Clementine încercase să ascundă urmele cu prea mult fond de ten şi creion dermatograf.
– N-ar fi trebuit să beau atât de mult.
– Toţi facem prostii.
– O, tu nu faci, Marina. Arăţi de parcă n-ai fi făcut nici măcar o singură prostie în viaţa ta.
– Ai fi surprinsă.
– Da, aş fi.
Clementine nu-şi putea imagina că mama ei vitregă se îmbătase vreodată, lăsându-l pe un necioplit cu o slujbă de zilier să-şi facă poftele cu ea. Şi-a turnat o ceaşcă de cafea şi a ciugulit cu grijă dintr-un croasant. Ruşinea îi strângea stomacul. I-ar fi plăcut să-şi împărtăşească grijile, dar ştia că Marina ar fi ultima persoană de pe planetă care s-o înţeleagă. În vreme ce mesteca, temerile îi deveneau tot mai mari. Dacă el nu purtase prezervativ? Dacă era gravidă? Dacă el avea vreo boală? Să meargă oare la doctor? A simţit cum i se scurge sângele în picioare.
Marina i-a aruncat o privire, simţindu-i suferinţa.
– Eşti bine? Pari bolnavă.
– Sunt bine. Doar mahmură.
Femeia nu era convinsă.
– Dacă într-adevăr îţi e atât de rău, n-ar trebui să mergi la lucru şi cu siguranţă n-ar trebui să conduci. O să-l sun pe domnul Atwood şi o să-l anunţ.
– Nu te mai agita. Am zis că sunt bine.
Clementine nu avusese intenţia de a-i vorbi pe un ton atât de aspru, dar era prea slăbită ca să-şi mai ceară scuze. S-a uitat la ceas.
– Ar fi bine să plec.
– N-ai mâncat mai nimic.
– Nu mi-e foame.
S-a ridicat.
– Ia croasantul cu tine să-l mănânci în maşină.
– O să-mi iau ceva din oraş.
Atentă să nu fie acuzată că se agită, Marina nu a mai insistat. A privit croasantul aproape neatins, lăsat pe masă, şi a simţit cum o cuprinde o grijă maternă. Nu este sănătos să începi ziua cu burta goală.
– Atunci ne vedem mai târziu. Să ai o zi bună.
Clementine nu i-a răspuns. A ieşit din cameră, luându-şi îngrijorările sumbre cu ea. Ceva mai târziu, uşa din faţă s-a închis cu o bufnitură puternică. Un curent de aer a pătruns în bucătărie, dar apoi atmosfera s-a liniştit şi locul s-a înseninat din nou.
Marina şi-a îndreptat gândurile către Rafa Santoro. Nu era nerăbdătoare să-l cunoască. O apăsau teama şi anticiparea dezamăgirii. Numai de s-ar întoarce Paul Lockwood şi totul ar fi bine! Şi-a golit ceaşca de cafea şi a strâns masa. Pe când aşeza farfuriile la loc, a auzit din nou uşa deschizându-se, apoi obişnuitul oftat zgomotos care întotdeauna însoţea sosirea Berthei.
– ’Neaţa, a mormăit Bertha. Încă o zi minunată la Polzanze.
A intrat zorită în bucătărie, urnindu-şi corpul greoi prin încăpere. O femeie cu aspect porcin, cu o piele rozalie pătată şi un păr blond-deschis, prins la spate într-o coadă de cal, Bertha era angajata hotelului şi, în fiecare dimineaţă, lucra câte două ore pentru Marina, în clădirea fostelor grajduri.
– ’Neaţa, Bertha. Cum te mai simţi azi?
– Păi, e clar că răceala mea dă să treacă, dar spatele...
I-a dat Marinei o carte poştală, pe urmă s-a lăsat pe un scaun şi s-a servit cu croasantul pe jumătate mâncat al Clementinei, încă rămas pe masă.
– A venit taman din Canada. Frumoasă scriitură.
– Katherine Bridges, a răspuns Marina cu un zâmbet. Fosta mea profesoară.
– Ciudat să mai ţii legătura cu profesoara ta.
– A fost mai mult decât o profesoară. A fost specială.
Bertha a făcut o grimasă.
– Doctorul mi-a sugerat să încerc chestia aia cu acele. Cum îi zice?
– Acupunctură, a replicat Marina absentă, uitându-se pe cartea poştală.
– Pare dureros, toate acele alea micuţe. Nu cred că aş suporta. Am un prag de rezistenţă la durere foarte scăzut. Naşterile aproape că mi-au venit de hac. Dacă nu mi s-ar fi făcut anestezii pentru fiecare dintre copii, aş fi murit.
Marina a înţepenit.
– Ar fi bine să mă duc dincolo. Eşti drăguţă să cureţi bine camera Clementinei în dimineaţa asta?
– Am văzut-o cu maşina pe alee. Nu arăta prea bine azi. N-am primit nici măcar un zâmbet.
– Nici eu, Bertha.
– Nu te costă mult să zâmbeşti.
– Ba da, dacă eşti la fel de mahmură ca ea. Nu uita de camera ei, te rog.
– O să fac tot ce pot.
S-a ridicat încet, cu o mână la şale şi s-a îndreptat cu mişcări greoaie către maşina de spălat vase pe care a început, fără prea mare tragere de inimă, să o umple cu farfurii.
Marina şi-a băgat cartea poştală în buzunar şi a traversat aleea cu pietriş, până la hotel. Bertha a verificat pentru a se asigura că a plecat de-a binelea, apoi a pus ceainicul pe foc, s-a aşezat la loc, a scos din geantă un ziar Daily Mail şi s-a adâncit într-un articol captivant despre un pisoi care căzuse în toaletă şi supravieţuise după ce fusese trasă apa.
Când Marina a intrat pe uşă, Jennifer şi Rose erau la recepţie, stând de vorbă cu Jake. Spre deosebire de sora lui, el era un tânăr senin, cu un aer plăcut şi cu zâmbetul mereu pe buze. Înalt ca tatăl său, avea o frumuseţe clasică, ochi de un albastru-deschis, nasul lung şi drept. Ceea ce îl făcea mai puţin atrăgător era lipsa de personalitate de pe chipul lui. Nu avea prea multe trăsături care să-l deosebească de obişnuiţii englezi chipeşi care în viaţa lor n-au avut parte de altceva decât de plăcere.
Tânărul şi-a întâmpinat cu jovialitate mama vitregă, iar ea nu s-a putut abţine să-i zâmbească.
– Ar trebui să fiu supărată pe tine.
– Ştiu. Îmi pare rău. Ar fi trebuit să-ţi spun că o să mă abat prin Thurlestone. Dar nu m-am aşteptat să îmi ia atât de mult.
– Şi, ce-ai descoperit în legătură cu hoţul?
– În afara faptului că lasă un bilet de mulţumire?
– Asta-i semnătura lui, nu?
– Cred că se cam bucură că i se spune Baffles, Hoţul Gentleman. Presupun că a făcut o fixaţie pentru Raffles, personajul din filmul ăla vechi. Ştii, ăla în care a jucat David Niven.
– La origine a fost un roman de E.W. Hornung, cumnatul lui Arthur Conan Doyle, creatorul lui Sherlock Holmes. Grey mi-a spus. Se pricepe la cărţi. Păi, Baffles ar face bine să fie atent. Aşa începe decăderea. Cei ca el mereu se umflă în pene prea tare.
– Probabil că ai dreptate. Totuşi, pentru moment, sunt zăpăciţi3. Jake a râs de propria lui poantă. Este clar că a studiat hotelurile şi casele în amănunt, dar nimeni nu-şi poate da seama cum.
– N-oi fi detectiv, dar până şi eu îmi dau seama că trebuie să se fi dat drept oaspete.
– Poate. Dar cum reuşeşte un oaspete să aibă acces la toate celelalte camere?
– Se caţără pe fereastră şi sare de pe un pervaz pe altul, precum o pisică.
Marina a zâmbit, gândindu-se cum recita Harvey din Macavity.
– Sau e un om de serviciu care lucrează pentru hoteluri – un lucrător de la compania de gaze sau care curăţă covoare.
– Mai devreme sau mai târziu o să-l prindă, a spus ea cu speranţă în glas. Tipii ăştia nu scapă niciodată.
– Ar trebui să renunţe cât mai e pe val.
– Dacă lasă bileţele e pentru că se simte bine. Este pe val.
Jake a scuturat din cap.
– O să-şi dea cu stângul în dreptul, ascultă la mine. O să se grozăvească şi o să facă vreo prostie.
– Să sperăm că aşa va fi, curând şi nu mai târziu.
Jake a urmat-o în salon.
– Aşadar, aud că interviurile tale de ieri n-au mers prea bine.
– Sunt tare demoralizată.
Marina şi-a lăsat umerii să cadă şi a zâmbit cu un aer jalnic.
– Tata mi-a zis că în dimineaţa asta aştepţi un argentinian.
– Rafa Santoro. Sună a marcă fiţoasă de biscuiţi pentru câini.
– Să sperăm că e tot aşa uşor de înghiţit ca un biscuit.
– Eu sper doar că e un pictor normal. Nu caut pe cineva special. Nu vreau un excentric; deja sunt destui din ăştia pe aici!
– Că veni vorba, domnul Potter vrea să-ţi vorbească. Ceva în legătură cu mazărea.
– Mai târziu. Marina s-a uitat la ceas. Mă duc sus, să mai schimb două vorbe cu generalul, înainte să vină „biscuitul“. Dacă ajunge mai devreme, mă găseşti în sala de mese. Condu-l în biroul meu şi nu-mi spune dacă e vreun ciudat. În dimineaţa asta nu mai fac faţă ciudăţeniilor.
Generalul stătea la masa lui obişnuită, aflată în capătul încăperii, lângă fereastră. Îmbrăcat cu un costum de tweed din trei piese şi cu o cravată galben pal, bea ceai şi citea The Times, râzând zgomotos de absurditatea lumii. Sala de mese fusese binecuvântată cu un tavan înalt şi ferestre gigantice care dădeau spre magnificul cedru, aşa încât soarele dimineţii inunda camera cu strălucire şi lumina capul bătrânului ca un nimb. Când a văzut-o pe Marina, s-a ridicat în picioare, în ciuda rugăminţilor ei repetate de a nu o face, şi a salutat-o cu voioşie, pe un ton tunător.
– Ce plăcere să te văd la prima oră a dimineţii.
Chipul lui era o masă cărnoasă de piele roşiatică şi vene sparte, cu favoriţi atent îngrijiţi, mustaţă şi un păr des, alb. Ochii lui erau mici ca nişte stafide, dar vederea îi era perfectă în timp ce o măsura din cap până în picioare, de parcă ar fi evaluat o iapă arătoasă.
– Eşti întruchiparea frumuseţii, Marina.
– Mulţumesc, a spus ea, aşezându-se.
– Grey mi-a împrumutat ieri o carte foarte interesantă. Am început s-o citesc aseară şi n-am mai putut s-o las din mână.
– Ce carte?
– Masters and Commanders4, de Andrew Roberts. Grozavă lectură. Superb scrisă. O pură plăcere. Uneori îmi doresc să pot da timpul înapoi. Cele mai bune zile din viaţa mea.
– Eu mă bucur foarte mult că nu putem face asta.
– Zi-mi că sunt un bătrân nebun, dar pe timpuri aveam un scop în viaţă. Aveam o cauză pentru care să lupt, iar de atunci nimic n-a mai fost la fel de bun în viaţa mea. Sunt ca un tren aruncat la fiare vechi, amintindu-mi de vremuri mai fericite.
– Dar ai un scop, generale! Ai copii, nepoţi şi pe strănepotul tău, Albert. Cu siguranţă nu eşti aruncat la fiare vechi.
El a început să râdă.
– A, da. Copiii sunt o binecuvântare. Nu simţi că ţi-ai lăsat cu adevărat amprenta în lume dacă nu ai urmaşi. O să mor ştiind că neamul meu va continua. N-am luptat degeaba, cu toate că majoritatea tinerilor din ziua de azi nu apreciază ce am făcut pentru ei. Dacă n-am fi fost noi, acum ar fi vorbit germana şi s-ar fi ploconit în faţa unei adunături de nemţălăi! La dracu!
S-a înecat din pricina râsului, a tuşit zgomotos, apoi şi-a curăţat gâtul de flegmă.
– Apropo de copii, ce mai fac ai tăi? Jake ăla e tot mai înalt de fiecare dată când îl văd.
Pe Marina nu a lăsat-o inima să-i reamintească faptul că nu erau copiii ei.
Discuţia cu generalul i-a distras atenţia de la iminenta sosire a candidatului de la ora zece. Când Jake a traversat încăperea, aproape că uitase cu totul de el.
– A, vorbeşti de lup, a spus generalul.
Marina a observat expresia neobişnuită de pe chipul tânărului. Era un amestec de amuzament şi încântare.
– ’Neaţa, generale. Marina, a venit „biscuitul“, a spus el.
– Ce-i cu faţa asta bizară? a întrebat ea, stomacul strângându-i-se din pricina îngrijorării.
– Ce faţă bizară? E în biroul tău.
– Şi? E... normal?
– Eu aş zice că nu e deloc normal.
– Mă iei peste picior.
– Du-te odată şi fă cunoştinţă cu el.
– Care-i treaba cu biscuitul? i-a întrerupt generalul. Mie îmi sună bine, mai ales dacă are un pic de ciocolată cu lapte pe deasupra.
Marina a ajuns în salon unde i-a găsit pe Shane, Jennifer, Rose, Heather şi Bertha stând grămadă lângă recepţie, chicotind ca nişte şcolari. Când au văzut-o apropiin-du-se, s-au despărţit cu un aer vinovat. Entuziasmul plutea în aer, de parcă Moş Crăciun ar fi venit cu şapte luni mai devreme şi acum aştepta în biroul ei.
– Doriţi să vă aduc nişte cafea? a întrebat-o Heather, cu obrajii în flăcări.
Marina şi-a mijit ochii.
– Păi, să vedem ce vrea.
– Mie-mi seamănă a băutor de cafea, a spus Bertha.
– Şi ce vânt te aduce pe tine în hotel, Bertha? a întrebat Marina.
– Am rămas fără Cif, a răspuns ea, chicotind. Am picat cum nu se poate mai bine.
– Atunci de ce nu te duci să-ţi mai iei un recipient din dulap? Heather, vino cu mine, iar voi ceilalţi vă puteţi întoarce la muncă.
Marina a intrat în biroul ei cu un oarecare optimism. Judecând după strălucirea de pe feţele angajaţilor ei, era clar că artistul arăta bine. Asta nu era de mirare; se ştie că bărbaţii argentinieni sunt frumuşei. Totuşi, nu era pregătită pentru magnetismul tăcut al lui Rafael Santoro.
Acesta stătea lângă fereastră, privind către mare, cu mâinile în buzunare, pierdut în gânduri. Îmbrăcat cu o jachetă din piele întoarsă de culoare deschisă, o cămaşă albastră şi o pereche de blugi uzaţi, era de înălţime medie, cu umeri laţi şi constituţie atletică. Privindu-l din profil, Marina a estimat că avea în jur de treizeci de ani. Pielea îi era arsă de soare, bărbia aspră, iar părul şaten-des-chis îi cădea uşor peste fruntea lată şi brăzdată de riduri de expresie. Când a auzit uşa deschizându-se, a părut să ezite pentru o clipă înainte de a se întoarce, ca şi cum s-ar fi recules. Marina i-a observat nasul aristocratic şi maxilarul puternic, simţind cum i se umple inima de admiraţie. Era, fără îndoială, un bărbat chipeş. El s-a răsucit şi a privit-o, uimind-o numaidecât cu ochii lui. Erau ciocolatii şi profunzi, dar expresia lor a fost cea care i-a tăiat respiraţia. Aproape că îi era familiară, iar ea s-a bâlbâit.
– Îmi... îmi pare bine să vă cunosc.
– Şi mie îmi pare foarte bine să vă cunosc, a spus el, întinzând mâna.
Accentul lui era moale şi cald, ca laptele caramelizat. Marina i-a strâns mâna şi a simţit cum căldura pielii lui îi urcă în tot braţul.
– Cred că sunteţi primul argentinian care a pus piciorul în Polzanze, a spus ea, negăsind altceva mai bun de zis.
– Mă surprinde. Sud-americanii adoră să călătorească.
– Păi, îmi face plăcere să vă urez bun venit, a spus ea, ferindu-şi privirea pentru câteva secunde.
Ochii lui erau prea greu de suportat.
– Mă bucur să mai aud şi câte un accent străin.
– Îmi închipui că un loc atât de frumos ca acesta atrage oameni din toate colţurile lumii.
– Mă flataţi.
– Asta şi intenţionez.
Comentariul lui a fost făcut cu atâta degajare, încât ea nu l-a luat drept flirt. I-a zâmbit politicos.
– Mulţumesc.
Deja îl plăcea. Nu avea frumuseţea superficială a lui Jake, chipul lui purtând ridurile şi imperfecţiunile unui bărbat care trecuse prin viaţă în fel şi chip.
– Sper că nu vă aşteptaţi la un artist englez.
– Deloc. N-am preferinţe atâta vreme cât persoana este potrivită pentru post.
I-a observat catarama de argint de la curea, gravată cu iniţialele lui: R.D.S.
El a zâmbit, pielea încreţindu-i-se în forma unor riduri adânc săpate în jurul gurii şi al ochilor.
– Un cadou de la tatăl meu.
– E foarte frumoasă. Luaţi loc.
Bărbatul s-a aşezat pe canapea, iar Marina s-a cufundat visătoare în fotoliu, mai-mai să uite de Heather, care rămăsese încremenită în uşă, cu roşeaţa impregnată în obraji.
– Doriţi ceai sau cafea? a întrebat Marina, venindu-şi în fire.
– Mi-ar plăcea un suc de fructe.
– Vreau şi eu unul. Suc de portocale, proaspăt stors, a spus Marina.
Heather a părut surprinsă.
– Să aduc şi nişte biscuiţi gustoşi?
– Bună idee, Heather.
– Puţină gheaţă în suc?
– Nu, mulţumesc, a răspuns el.
Roşeaţa fetei s-a adâncit.
– Altceva?
N-a făcut nici cel mai mic gest să plece.
– Doar uşa, Heather, a spus Marina cu subînţeles. Închide-o în urma ta. Deci, ce caută un argentinian în Devon?
– E firesc să mă întrebaţi. Sunt departe de casă.
– Foarte.
– Lucrez pentru o agenţie de publicitate din Buenos Aires, în departamentul de creaţie. Eu fac toate lucrările artistice. Tata a murit, aşa că m-am decis să îmi iau un an sabatic.
– Condoleanţe.
– Era foarte bătrân. Eu sunt mezinul din cinci copii, cu douăzeci de ani mai mic decât ceilalţi.
– Un gând întârziat.
– Ceva de genul ăsta. Oricum, m-am hotărât să călătoresc. Aşadar, mi-am petrecut ultimele luni umblând prin Europa.
– Pictând?
– Da. E un bun mod de a-ţi face timp să vizitezi locurile aşa cum trebuie.
– Probabil că până acum aveţi deja o colecţie minunată.
– Am. Dar mă tem că nu le-am păstrat pe toate. Nu pot călători cu valize pline de tablouri.
– Sigur că nu. Şi, ce faceţi cu ele? Să nu-mi spuneţi că le aruncaţi.
– Nu. Ar fi prea dureros. Într-un fel sunt ataşat de fiecare în parte. Deci le las în hoteluri, restaurante... sau le dau de pomană.
– Foarte generos din partea dumneavoastră.
– E uşor să fii generos. Nu m-au costat nimic. A dat din umeri. Şi, oricum, nu valorează cine ştie ce. Nu sunt celebru. Nici măcar nu sunt cunoscut.
– Dacă aţi fi, nu v-aţi mai afla aici.
– Probabil că aveţi dreptate. Am ajuns în Devon din întâmplare şi, descoperind că e atât de frumos, m-am hotărât să rămân. În vreme ce încercam să-mi dau seama cum să fac, am văzut anunţul dumneavoastră în ziarul local. Mi-ar plăcea să stau aici pe timpul verii.
– Iar apoi să vă întoarceţi în Argentina?
– Da. Înapoi în Buenos Aires.
– N-am fost niciodată în Argentina.
– Şi acolo e foarte frumos. Judecând după bunul gust de care daţi dovadă aici, la hotel, aş zice că nu se poate să nu vă placă.
– Se spune că e plină de italieni care vorbesc spaniola şi vor să fie englezi.
A râs, relaxându-se în fotoliu. El avea un chip atât de atrăgător încât şi-ar fi dorit ca interviul să nu se mai termine. Ştia deja că Rafael Santoro îşi va petrece vara la Polzanze, fie că ştia să picteze sau nu.
– Presupun că e destul de corect, cel puţin în ceea ce mă priveşte. Deşi, nu cred că mi-aş dori să fiu englez. Sunt fericit cu mine însumi.
În acel moment uşa s-a deschis, iar Heather a intrat cu o tavă pe care se aflau sucuri şi biscuiţi, urmată de Harvey, nerăbdător să vadă ce e cu toată agitaţia. El le ordonase celor patru din salon să se întoarcă la treabă, ştiind că Marinei nu i-ar plăcea deloc să-i vadă stând degeaba, mai ales pe Bertha, care era leneşă precum o scroafă în bătaia soarelui.
– Faceţi cunoştinţă cu Harvey, a spus Marina, ochii luminându-i-se la vederea acestuia.
Bătrânul i-a strâns mâna lui Rafa şi i-a zâmbit. Marina i-a simţit imediat aprobarea şi s-a bucurat.
– Harvey lucrează cu noi de când am cumpărat locul ăsta, acum optsprezece ani. E mâna mea dreaptă. N-aş fi putut avea succes fără el.
– N-o asculta, a protestat Harvey, cu o sclipire în priviri. Doar că, pe aici, eu schimb becuri ca nimeni altul. Chiar şi la şaptezeci şi cinci de ani.
– Nu arăţi de şaptezeci şi cinci de ani, Harvey.
Bătrânul i-a făcut cu ochiul lui Rafa.
– Tocmai asemenea complimente mă ţin în putere să urc scări şi să curăţ scurgerile.
– Aţi adus vreuna dintre lucrările dumneavoastră pe care să ne-o arătaţi? a întrebat Marina.
– Sigur.
Rafa a luat pe genunchi o geantă de piele maronie şi i-a deschis fermoarul. A scos de acolo un dosar pe care l-a aşezat pe masă.
Marina s-a aplecat nerăbdătoare.
– Se poate?
– Vă rog.
Ea a deschis la prima filă.
– Perfect, a răsuflat, uitându-se la o acuarelă reprezentând un râu, pictată cu fler şi căldură.
Un stol de păsări se ridica în aer, unele fiind încă în apă, iar altele întinzându-se spre cer. Aproape că simţea stropii stârniţi de picioarele lor. Următoarea era o schiţă reprezentând două femei care bârfeau într-o piaţă, cu feţele pline de expresivitate, de la amărăciune la trufie.
– Sunteţi foarte versatil.
– În meseria mea trebuie să fiu. Azi poate pictez o sticlă de Cola, mâine un peisaj, poimâine o caricatură. Niciodată nu e la fel.
– Unde aţi învăţat să pictaţi?
– Nicăieri în mod special.
– V-aţi născut cu talentul ăsta.
– Poate.
– Sunteţi norocos.
El i-a zâmbit lui Harvey.
– Dar nu mă pricep la curăţat scurgeri.
Marina a răsfoit întregul album, admiraţia crescându-i cu fiecare desen.
– Am fi încântaţi să petreceţi vara cu noi, a spus ea, lăsându-se pe spătarul scaunului.
Rafa a părut mulţumit.
– Mi-ar plăcea foarte mult.
Ea a continuat cu un aer uşor stânjenit.
– Mă tem că nu vă vom putea plăti. Dar veţi avea parte de cazare şi masă gratis. Tot ce vă cerem e să fiţi disponibil pentru a-i învăţa pe oaspeţi să picteze. O să vă punem la dispoziţie toate materialele, bineînţeles.
– Când aţi vrea să încep?
Marina a bătut din palme fericită.
– Luna viitoare. Să spunem, pe întâi iunie?
– Întâi iunie.
– Veniţi cu o zi înainte ca să aveţi timp să vă instalaţi.
– Abia aştept.
– Şi eu la fel, a răspuns ea, bucuroasă că el părea satisfăcut de aranjament. Nici nu ştiţi cât de greu v-am găsit.
Apoi gândurile i-au zburat la Clementine. În sfârşit, fata va avea ceva pentru care să-i mulţumească.