capitolul 5

Grey şi-a ancorat barca de pescuit în Golful Căpitanului, apoi şi-a aruncat undiţa. Marea se umfla blând în spatele lui, iar pescăruşii plonjau din văzduh pentru a înota pe lângă el, înfulecând lacomi pâinea pe care le-o arunca. Cu soarele în spate şi cu briza care îi mângâia faţa, se bucura de pace. Pajişti verzi de catifea se opreau brusc în stânci abrupte, unde păsările îşi făceau cuib printre bolovani şi unde doar una, două case albe se înălţau pentru a înfrunta vânturile care biciuiau suprafaţa apei. O plajă galbenă se cuibărea în taină în golf. Niciodată nu văzuse pe cineva să se plimbe pe acolo, deşi exista o cărare ce cobora printre stânci. Părea tentantă, iar el s-a imaginat întinzând acolo o rogojină pentru picnic şi aşezându-se împreună cu Marina, savurând liniştea netulburată.

Gândurile i s-au îndreptat către soţia lui, aşa cum o făceau întotdeauna, pentru că ea devenea din ce în ce mai neliniştită. Îi înţelegea îngrijorarea. Nimeni nu iubea Polzanze mai mult ca ea. Când se cunoscuseră, visul ei era să creeze un cămin superb. Dacă ar fi avut bani, i-ar fi cumpărat o casă fără să clipească, dar din venitul lui de avocat nu îşi permitea nici măcar o aripă din genul de locuinţă pe care şi-ar fi dorit să i-o ofere. Aşa că îi cumpărase în schimb un conac ajuns în paragină şi o urmărise cu plăcere cum, încet şi meticulos, îşi clădeşte palatul din fanteziile ei. La început lăsase toată treaba în sarcina Marinei, revenind din Londra doar în weekenduri, cu trenul, pentru a vedea ce mai făcuse ea în timpul săptămânii. Îl pusese pe Harvey să o ajute şi, împreună, vopsiseră şi decoraseră, în vreme ce domnul Potter trebăluise prin grădini, alături de cei doi fii ai săi, Ted şi Daniel. Toţi munciseră cu dragoste – Marina având viziunea ei, iar Harvey şi domnul Potter având amintirea vremu-rilor de glorie în care clădirea fusese o magnifică locuinţă de familie.

Grey părăsise Londra când deschiseseră Polzanze. Să fii hotelier era o slujbă cu normă întreagă, iar Marina era nerăbdătoare să dea locului un aer de cămin, ca şi cum şi-ar fi deschis propria casă pentru oaspeţii plătitori, întâmpinându-l pe fiecare la uşă, aşa cum ar face o gazdă bună. Curând s-a scris despre ei în publicaţii prestigioase, iar oamenii au dat năvală să admire ornamentele flamboiante şi grădinile splendide. Erau multe de făcut. Un teren de golf era situat convenabil în apropierea hotelului, iar un club de tenis cu şase terenuri de joc organiza în fiecare vară Turneul Shelton pentru tineret. Grey punea la cale excursii la pescuit, alimentând hotelul cu midii proaspete, homari, crabi, dar şi cu o mare varietate de peşte. O potecă îngustă îi ducea pe oaspeţi de-a lungul falezei, în Dawcomb-Devlish, unde aveau parte de mici magazine şi de restaurante elegante. Copiii se aşezau la coadă sub platani pentru a li se împleti părul şi a li se face tatuaje cu spray-ul, în vreme ce mamele lor făceau cumpărături, iar taţii pregăteau călătorii cu bărcile de viteză şi plimbări de o zi în Salcombe.

Marina şi-a dorit copii din clipa în care s-a măritat. La treizeci şi trei de ani era cu mult mai tânără decât Grey, pe atunci în vârstă de patruzeci şi doi de ani, divorţat, cu doi copii mici, de trei şi respectiv cinci ani, care veneau să stea cu el în două weekenduri impare şi de sărbători. Oricât i-ar fi adorat pe Clementine şi Jake, Marina tânjea să aibă propriul copil. Grey s-a supus fericit, nu că şi-ar fi dorit cu disperare alţi urmaşi, dar îşi dorea nespus de mult s-o facă fericită. Conştientiza diferenţa de vârstă dintre ei şi o compensa satisfăcându-i orice capriciu, aşa cum ar fi procedat un tată cu scumpa lui fiică. Ea a început să meargă la biserică, rugându-se lui Dumnezeu s-o binecuvânteze cu un copil, dar n-a avut parte de nici unul. El ori n-a auzit-o, ori n-a considerat-o vrednică. Marina agoniza întrebându-se care dintre cele două variante o fi cea corectă.

Acum ea nu mai mergea la biserică. Nu se mai ruga, iar ochii i se umezeau la cea mai mică aluzie referitoare la copii. Dumnezeu o părăsise, iar ea simţea răceala respingerii Lui cu un copleşitor sentiment de ruşine. Polzanze o susţinuse vreme de mulţi ani, dar acum cortina se lăsase peste visele ei de a deveni mamă. Petrecea mai mult timp pe plajă, privind către mare de parcă s-ar fi aşteptat ca un urmaş să răsară din apă. Grey ştia că ea îşi vede viitorul ca pe un hău sumbru, când acesta ar fi trebuit să-i fie înseninat de râsetele copiilor şi, poate, ale nepoţilor. Aveau mari probleme financiare, după ce se împrumutaseră din greu pentru a-şi clădi afacerea. Ea îşi dădea seama că e la un pas de a pierde Polzanze, deşi nu suporta s-o spună cu voce tare. Grey ştia că, în acele ore de reculegere petrecute pe plajă, ea se întreba ce are în afara lui şi a preţiosului ei hotel; mai ştia şi că ea considera că nu are nimic.

A simţit o smucitură la capătul undiţei şi atenţia i-a fost atrasă înapoi spre sarcina de moment. Încet, cu multă răbdare şi îndemânare, a tras prada la mal. A simţit că peştele e unul mare. Păcat că nu aveau restaurantul plin pentru a se bucura de el. Era mândru că, în fiecare zi, aproviziona bucătăria cu cele mai proaspete capturi. Uneori ieşea împreună cu Dan Boyle şi Bill Hedley, doi pescari locali, care îşi aruncau undiţele în acele ape de mai bine de cincizeci de ani. Atunci aducea suficiente fructe de mare încât să le ajungă o săptămână.

În sfârşit, peştele s-a ridicat deasupra apei. Era un biban de Cornwall, mare şi alunecos, care se zbătea pentru a se elibera. Grey a uitat de Marina, de durerea ei pentru copilul pe care nu l-au putut avea şi a zvârlit peştele în barcă. I-a deschis gura moale şi a scos cârligul. Un val de entuziasm l-a cuprins în vreme ce îl admira – trebuie să fi avut, pe puţin, două kilograme.

A înlocuit momeala, aruncând iar undiţa. Avea să-şi petreacă întreaga dimineaţă acolo, desprins de lume şi de grijile ei. Câtă vreme se afla în barcă, Polzanze părea foarte, foarte departe. Nici nu îndrăznea să se întrebe cum se înţelesese Marina cu Rafa Santoro – dacă ar fi crezut în puterea rugăciunii, ar fi înălţat una pentru ea. Ştia cât de mult conta asta pentru soţia lui – iar dacă un lucru era important pentru ea, atunci pentru el era şi mai important.

Rafa Santoro s-a întors la hotelul său şi s-a aşezat la o masă afară, lângă perete. Soarele era cald, iar el era la adăpost de vânt. Un pescăruş curajos a aterizat pe masa lui, dar nu avea nimic să-i dea, aşa că pasărea şi-a ridicat ciocul şi a zburat să hărţuiască pe altcineva pentru a primi bunătăţi. A remarcat două fete aşezate la o altă masă, chicotind în vreme ce îşi mâncau prânzul, şi a întors privirea. Nu voia să le încurajeze. Chelnerul i-a luat comanda – Cola, friptură şi cartofi prăjiţi –, iar el s-a cufundat în lectura ziarului Gazette, cea mai sigură cale de a se pune la curent cu bârfele locale.

Aşadar, ajunsese. Nu era sigur cum ar trebui să se simtă. O parte din el se bucura, o alta se întrista – se întrista pentru că cea mai importantă latură a fiinţei lui nu simţea absolut nimic. A încercat să nu se gândească la asta. Chelnerul i-a adus mâncarea, iar el a luat o înghiţitură de suc, simţind cum privirile fetelor îl urmăresc încărcate de admiraţie. În oricare altă zi le-ar fi invitat să i se alăture. Poate chiar le-ar fi luat în camera lui de hotel şi ar fi făcut dragoste cu ele. În oricare altă zi, numai acest gând ar fi fost suficient să-i ridice moralul şi să-i învioreze paşii pentru tot restul după-amiezii, dar nu şi azi. Şi-a îngropat faţa în Gazette, terminându-şi prânzul de unul singur.

Fetele au plecat, nu înainte de a trece intenţionat pe lângă masa lui, aruncându-i cele mai drăgălaşe zâmbete ale lor. El a dat din cap politicos, dar le-a lăsat să plece fără să le mai acorde vreo privire. Pescăruşul s-a lăsat pe masa lor, rămasă liberă, şi a furat un corn pe jumătate mâncat. Rafa s-a uitat la ceas. În Argentina era dimineaţă, devreme, dar el simţea nevoia să vorbească. Şi-a scos BlackBerry-ul, apăsând butonul de apelare rapidă. N-a trebuit să aştepte mult.

– Rafa?

– Hola, mamá.

– Mulţumesc lui Dumnezeu. N-ai mai sunat de o săptămână. Am fost îngrijorată la culme. Eşti bine?

– Am ajuns.

– Înţeleg.

Vocea ei era încordată. El a simţit-o cum se aşază. Femeia a scos un oftat apăsat, aşteptându-se la ce era mai rău.

– Şi?

– E un conac superb, cu vedere la mare. O să-mi petrec vara aici, învăţându-i pe oaspeţi să picteze. A râs cinic. Nu ştiu la ce mă aşteptam.

– N-ar trebui să fii acolo.

– Linişteşte-te, mamá.

– Ce-ar zice tatăl tău? Dios mío, ce-ar zice?

– Ar înţelege.

– Nu cred că ar înţelege.

– Ei bine, n-o să afle niciodată.

– Să n-ai impresia că nu e acolo sus, cu ochii pe tine. După tot ce-a făcut pentru tine, Rafa. Ar trebui să-ţi fie ruşine.

– Nu mă face să mă simt şi mai rău. Şi eu mă lupt cu propria conştiinţă. Ai zis că mă înţelegi. Ai zis că o să mă ajuţi.

– Pentru că te iubesc, fiule.

El a simţit brusc un fior ridicându-i-se în piept, făcându-l să-şi ia capul în mâini.

– Şi eu te iubesc, mamá.

A urmat o lungă tăcere. Îi putea auzi respiraţia prin telefon, familiarul sunet al copilăriei lui care, cândva, îl învelise într-o pătură caldă de siguranţă şi de dragoste necondiţionată, dar care acum era muncit şi bătrân, şi plin de temeri. În sfârşit, ea a vorbit, iar vocea îi tremura.

– Vino acasă, hijo. Uită ideea asta prostească.

– Nu pot.

– Atunci nu mă uita pe mine.

– O să te sun tot la două zile, promit.

– Ai tot ce-ţi trebuie?

– Tot.

– Ai grijă.

– Am.

– Ai grijă şi de ei.

– Sigur, mamá. N-o să rănesc pe nimeni.

„Dar mă răneşti pe mine“, s-a gândit ea în vreme ce punea receptorul în furcă şi îşi ştergea ochii cu o pañuelo albă şi curată. Maria Carmela Santoro s-a ridicat de pe fotoliu şi a străbătut coridorul pavat cu gresie, către dormitorul lui Rafa. Acum casa era tăcută. Soţul ei era lângă Iisus, iar cei patru copii mai mari părăsiseră cuibul cu multă vreme în urmă. Rafa era cel mai mic, un dar de la Dumnezeu, sosit atunci când chiar era prea bătrână pentru a mai avea copii. Ceilalţi erau bruneţi, cu pielea măslinie, ca tatăl lor, dar Rafa fusese un copil foarte blond. Cu părul lui bălai şi cu farmecul înnăscut, era foarte special.

A rămas în uşă, privind prin încăperea care păstra atâtea amintiri, încălzite permanent de blândele ei mângâieri. În copilărie, ceilalţi prunci ai ei fuseseră obligaţi să împartă câte doi o cameră, deoarece căsuţa de la ferma aflată în mijlocul pampasului era prea mică. Însă Rafa, mezinul, îşi avusese propria cameră.

Sigur că, acum, el locuia în Buenos Aires, într-un apartament elegant, chiar la ieşirea de pe Avenida del Libertador. Dar venea acasă de multe ori, mai des decât ceilalţi. Erau un fiu bun. Acum că tatăl lui nu mai era în viaţă ca să aibă grijă de ea, bătrâna se ştia în siguranţă în mâinile capabile ale lui Rafa. O invitase chiar să locuiască împreună cu el, dar ea ura zgomotul şi poluarea oraşului. Îşi petrecuse toată viaţa la fermă, de mai bine de cincizeci de ani muncise din greu ca menajeră pentru Señora Luisa şi apoi, după moartea acesteia, pentru nora ei Marcela, înfigându-şi adânc rădăcinile în pământul fertil în care, acum, zăceau rămăşiţele soţului ei, marcate de o piatră funerară simplă şi de florile pe care ea le ducea săptămânal pentru a-i cinsti memoria.

S-a dus la fereastră şi a deschis obloanele verzi. Mirosul toamnei a intrat în cameră, iar ea l-a inspirat cu plăcere. Soarele era deja cald şi câteva frunze căzuseră pe iarbă, chircite, uscate şi ruginii ca nişte răvaşe melancolice, gata să fie luate de vânt. Platanii se înălţau magnifici pe marginea aleii lungi care traversa domeniul şi ducea către casa principală, în care angajatorii ei îşi petreceau weekendurile şi sărbătorile, într-o splendoare languroasă. Lumina pătată de umbrele norilor cădea pe cărarea prăfuită, iar un câine lătra zgomotos, întrecut doar de Angelina, bucătăreasa, cu o tiradă într-o spaniolă furioasă.

Maria Carmela şi l-a amintit pe micul Rafa învăţând să călărească împreună cu tatăl lui. A zâmbit cu drag imaginii din mintea ei. Lorenzo cel mare şi brunet, cu bereta şi eşarfa lui roşie legată lejer în jurul gâtului, cu cureaua cu bănuţi, scăpărând, şi cu bombachas largi, vârâţi în cizmele de piele uzate. Băieţelul blond, în espadrile albe, cu gleznele bronzate goale pe sub bombachas verde-oliv şi cu eşarfa roşie brodată legată în jurul mijlocului, având şi el o beretă micuţă, cuibărit lângă trupul tatălui, galopând de-a lungul câmpiei, în hohote de râs. Ce contrast între pielea îmbătrânită şi ridată a soţului ei şi cea tânără a fiului! Ce bucurie era pentru toţi!

Tocmai acel şarm angelic al micuţului îi atrăsese atenţia doamnei Luisa. Într-o dimineaţă, pe când băiatul avea doar şase ani, tatăl lui îl lăsase să-i aducă poneiul stăpânei. Mândru că i se oferise un rol atât de important, el dusese animalul în faţa casei şi rămăsese în umbra eucaliptului, cu spatele drept şi bărbia ridicată. Când ea i se adresase, el o privise drept în ochi, zâmbindu-i larg, iar femeia râsese văzându-i îndrăzneala; atât de curajos pentru un copilaş atât de mic. Îl atrăsese într-o lungă discuţie, intrigată de isteţimea lui, la o vârstă atât de fragedă, iar el o făcuse să râdă, răspunzându-i foarte sincer. Era clar că inteligenţa lui o depăşea pe cea a părinţilor.

De atunci înainte ea îl sponsorizase personal, interesându-se de şcoala şi de pasiunile lui. Când aflase despre dragostea lui pentru artă, avusese grijă ca Rafa să aibă toate materialele necesare, ba chiar îl ajutase cu mâna ei, atât cât se pricepuse, până când asta nu mai fusese de-ajuns şi angajase un tânăr din Buenos Aires să-şi petreacă vara pregătindu-l. Lorenzo şi Maria Carmela erau amândoi mândri şi recunoscători, dar femeia suferise teribil de teamă că Rafa va fi luat de lângă ea; că, într-un fel, copilul acesta dăruit nu va rămâne al ei pentru totdeauna.

A mers afară să hrănească papagalul Panchito. Acesta stătea cocoţat pe stinghiuţa lui, scăldându-se în lumina soarelui, curăţându-şi penele verzi, pregătindu-le pentru ziua care tocmai începea. I-a întins o mână de nuci, pe care el le-a luat una câte una, folosindu-şi ciocul şi gheara – nu-i plăcea să-şi mănânce micul dejun în grabă. Señora Luisa îi permisese lui Rafa să se ridice peste nivelul foarte scăzut al aşteptărilor cu care băiatul se pricopsise în virtutea condiţiilor în care se născuse. Avea o slujbă bună, câştiga bine, avea o viaţă frumoasă... de ce era acum pe cale să renunţe la tot?

Clementine a plecat devreme de la muncă. Sylvia îl convinsese pe domnul Atwood să-şi scoată soţia la cină, iar Clementine îi făcuse rezervare la faimosul restaurant Incoming Tide şi dăduse o fugă să cumpere un buchet de trandafiri pe care el să îl ofere alături de cadoul cumpărat. I-ar fi dat chiar buchetul ei, dacă s-ar fi putut asigura că nimeni nu va observa, dar Sylvia pusese florile în apă şi i le aşezase pe birou.

Aşadar, Clementine a plecat la ora cinci, cu trandafirii sub braţ, picurându-i apă pe haină. Abia aştepta să se bage în pat devreme, să se uite la televizor, să uite de Joe şi de posibilitatea de a-l revedea în seara următoare. Măcar nu era gravidă. Era copleşită de recunoştinţă pentru acest lucru. O fi el puţin necioplit, dar măcar n-a profitat de ea când ar fi putut s-o facă atât de uşor. Poate că era un diamant neşlefuit – un gentleman sub salopeta de muncitor. A zâmbit cu gândul la mama ei şi la ce-ar crede despre el. Mama ei era cum nu se poate mai snoabă, băgând pe toată lumea în unul dintre cele patru categorii: „cum se cuvine“, „meseriaş“, „de rând“ şi „străin“, „cum se cuvine“ fiind singura categorie acceptabilă.

I-a găsit pe tatăl ei şi pe Marina în bucătărie, bând ceai. Grey era îmbujorat, după ce îşi petrecuse o mare parte din zi la pescuit, în vreme ce Marina strălucea de fericire.

– Clementine, a spus ea, zâmbind de la masă. Vino şi stai cu noi.

– Cum ţi-a mers azi? a întrebat-o Grey.

– Plictisitor.

Clementine şi-a luat o cană şi un pliculeţ de ceai.

– Câştigi bani şi dobândeşti experienţă, lucru foarte important.

– Grozav, tată. Mersi.

– Ne-am găsit artistul, a anunţat-o Marina.

– Uraa!

Femeia a ignorat sarcasmul fiicei sale vitrege.

– Cred că o să-l placi. E foarte arătos.

– Nu mă interesează. Uite ce e, ăsta-i proiectul tău. N-are nimic de-a face cu mine. Până la urmă, eu nu sunt în stare să pictez şi nu mă interesează arta.

Şi-a turnat apă în cană, adăugând un strop de lapte.

– Vrei să iei cina cu noi?

– O să mănânc în faţa televizorului.

– Avem biban. Tatăl tău l-a prins în dimineaţa asta.

– Păi, dacă e destul, o să iau şi eu puţin.

– Bineînţeles că e destul, a rostit Grey cu mândrie. Are două kile, pe puţin.

– Uau, bravo, tată.

– Ce-ai zice să vii cu mine în weekendul ăsta?

Clementine a făcut o faţă lungă.

– De ce?

– Mă gândeam că ţi-ar plăcea să ieşi cu barca. Cum mai stai cu picioarele de marinar?

– Niciodată n-am avut picioare de marinar, tată. Urăsc bărcile, iar marea îmi face rău, dacă-ţi mai aduci aminte.

– Asta era acum ani de zile.

– Nu cred că maturizarea schimbă vreunul dintre lucrurile astea.

– Schimbă atitudinea, a intervenit Marina cu răceală. De ce nu petreci un timp cu tatăl tău?

– OK, deci te pregăteşti pentru o nouă predică. Asta e? În mijlocul mării n-am unde să fug.

– Nici o predică, doar că nu prea te-am mai văzut în ultima vreme.

– Asta pentru că lucrez, tată. Bun venit în lumea reală.

Buna dispoziţie a Marinei s-a evaporat pe măsură ce Clementine aspira aerul din cameră, înlocuindu-l cu prezenţa ei întunecată. I-a aruncat o privire soţului ei şi n-a simţit altceva decât dispreţ pentru fiica ei vitregă, fiindcă aceasta mereu îl respingea.

– Altă dată atunci, a spus Grey, încercând să nu pară dezamăgit.