capitolul 7

Toscana, 1966

Pentru prima dată în tânăra ei viaţă, Floriana era îndrăgostită. Ştia că era vorba de dragoste pentru că o ridica atât de sus încât aproape că putea atinge norii. Era sigură că dacă şi-ar întinde braţele, s-ar înălţa cu totul de pe pământ şi ar zbura ca o pasăre, peste ocean, plutind fără grijă în bătaia vântului. Oh, dacă ar putea zbura, şi-ar face cuib într-unul dintre acei pini cu coroanele în formă de umbrelă de pe domeniul La Magdalena şi ar locui acolo pentru totdeauna.

Ce zi avusese! Abia aştepta să-i povestească prietenei ei, Costanza. Nu mai conta că mama ei fugise împreună cu frăţiorul ei şi o lăsase cu netrebnicul de taică-său, Elio. Nu mai conta că acesta era de cele mai multe ori beat şi că ea trebuia să-l îngrijească aşa cum ar face-o un adult. Nu mai conta nici că era săracă, pentru că azi îi fuseseră oferite bogăţii mai mari decât în cele mai extravagante vise ale ei. Trăsese cu ochiul la paradis, iar acum ştia că, oricât de nesigură i-ar fi viaţa, un lucru era clar: se va mărita cu Dante şi va locui în La Magdalena.

A străbătut cu pas săltat cărarea ce traversa câmpia, bucurându-se de macii sângerii care se legănau uşurel, ca pentru a-i face loc. Marea era calmă şi la fel de albastră precum cerul care strălucea deasupra ei. Greierii ţârâiau veseli, nevăzuţi în iarba înaltă, iar fata a zâmbit, pentru că şi ei îi umpleau inima de bucurie. În sfârşit, a ajuns în oraşul etrusc Herba, acolo unde locuia împreună cu tatăl ei. Sunete familiare se înălţau în căldura verii: lătratul unui câine, ţipetele ascuţite ale copiilor care se jucau, strigătele sacadate ale unei mame care îşi certa fiul, mirosul de mucegai al pereţilor vechi şi cel de ceapă prăjită.

Curând păşea grăbită pe pavajul de piatră, pe lângă case galbene cu obloane verde-închis, cu arcade largi şi acoperişuri de ţiglă roşie, spre centrul oraşului. Văduve în straie negre stăteau aşezate în prag ca nişte ciori grase, cosând, bârfind sau învârtindu-şi pe degete rozariile, cu ochii strâns închişi, murmurând rugăciuni de neînţeles. Câini slăbănogi tropăiau în umbra zidurilor, oprindu-se din când în când ca să adulmece câte ceva interesant, întârziind în uşa măcelăriei cu speranţa că li se vor arunca nişte resturi.

A luat-o pe strada îngustă care urca abrupt dealul şi a trecut zorită pe sub şiruri întregi de frânghii pentru rufe. O femeie s-a aplecat pe fereastră pentru a-şi pune la uscat şorţul plin de apă şi a strigat-o, dar Floriana era prea ocupată pentru a-i face cu mâna, aşa că şi-a continuat fuga până când a ajuns în Piazza Laconda, care se deschidea în inima oraşului precum o uriaşă floare a soarelui. Acolo, dominând piaţa, se afla casa lui Dumnezeu, cea mai frumoasă clădire dintre toate: biserica Santo Spirito.

Acum aproape că rămăsese fără suflare şi a încetinit goana, transformând-o într-un mers grăbit. Soarele scălda piaţa într-o strălucitoare lumină aurie, iar stoluri de porumbei ciuguleau în căutare de firmituri sau îşi curăţau penele prăfuite în fântână. Un restaurant se întindea pe pavaj, umplând aerul cu miresmele uleiului de măsline şi ale busuiocului. Turiştii şedeau la măsuţe, sub umbrele dungate, fumând ţigări şi bând cafea, în vreme ce localnici în vârstă, îmbrăcaţi cu veste, stăteau şi jucau briscola.

Floriana nu a vorbit cu nimeni pe drum, deşi era binecunoscută în oraş, din pricina ticăloasei ei mame, şi era îndrăgită precum un câine de pripas. A mers direct la biserică pentru a sta de vorbă cu singurul Tată care o iubea necondiţionat şi care îi era mereu alături, orice s-ar fi întâmplat. Trebuia să-I mulţumească pentru norocul ei, fiindcă, dacă nu ar fi făcut-o, se temea că acesta îi va fi luat, aşa cum se întâmplase cu mama ei.

A păşit tăcută pe podeaua din piatră lucioasă, inspirând aroma de tămâie care umplea aerul, amestecându-se cu mirosul lipicios de ceară topită. Câţiva oameni se rugau în strane, siluetele lor întunecate stând îngenuncheate în umbră. Turiştii se plimbau în tricouri, vorbind între ei în şoaptă, în timp ce admirau frescele şi icoanele. Foiţele de aur străluceau în lumina lumânărilor, dând nimburilor din jurul capului Sfintei Fecioare, al lui Iisus Hristos şi ale sfinţilor o strălucire nepământească. Floriana se simţea ca acasă pentru că venea aici de când se ştia. Mama ei fusese foarte credincioasă, până în clipa în care păcătuise şi, de ruşine, îi întorsese spatele lui Dumnezeu. Oare nu-şi dădea seama că Iisus îi primeşte pe păcătoşi cu braţele deschise? Floriana păcătuia tot timpul; de exemplu, spiona pe domeniul La Magdalena şi era plină de trufie, dar, cu toate astea, ştia că Dumnezeu o iubeşte, poate chiar pentru toate astea, deoarece e cunoscut faptul că, asemenea fiului Său, El îi iubeşte cel mai mult pe păcătoşi. La fel şi părintele Ascanio, altfel ar rămâne fără serviciu.

Floriana a mers tiptil pe culoarul dintre bănci, către masa cu lumânări care se afla lângă perete, în dreapta naosului. În fiecare zi aprindea câte una, rugându-se pentru ca şi tatăl ei să găsească pe cineva cu care să fugă, fiindcă se săturase să mai aibă grijă de el. Până acum Dumnezeu n-o ascultase. A crezut că Fecioara va fi mai înţelegătoare, fiind şi ea mamă, dar nici aceasta nu părea să plece urechea la vorbele ei. Poate că nu-şi dădeau seama că bărbatul era de-a dreptul inutil şi o povară teribilă. I-ar fi fost mai bine fără el, atunci ar fi putut merge să locuiască împreună cu mătuşa ei, Zita. Mătuşa Zita era sora mamei ei. Era căsătorită cu Vincente şi aveau deja cinci copii, aşa că puteau face loc cu uşurinţă încă unuia. De fapt, abia dacă ar fi observat că au încă o gură de hrănit pentru că ea era mică şi nu mânca mult.

Cu gândul ăsta şi-a aprins lumânarea ca să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru Dante şi La Magdalena. S-a rugat ca el s-o aştepte să crească, astfel încât să se poată mărita cu el. Apoi s-a strecurat într-o strană şi a îngenuncheat pe pernuţă. A privit în jur, la ceilalţi oameni care se rugau, dorindu-şi ca toţi să plece astfel încât Dumnezeu să poată auzi ce are ea de spus. Trebuie să fie teribil de deranjant să asculţi atâtea persoane care vorbesc în acelaşi timp. Dar ei n-au plecat, aşa că Floriana n-a avut încotro şi s-a gândit cât mai tare şi mai clar cu putinţă.

A stat acolo multă vreme, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru fiecare copac, floare, pasăre şi greiere pe care îl văzuse în acea dimineaţă. Era sigură că dacă Îl linguşeşte niţel, ar putea fi mai binedispus când ea va ajunge să-şi înşire dorinţele. În sfârşit, s-a apucat să-şi recite lista mentală. Nu a cerut ca mama ei să se întoarcă înapoi, lucru care, de obicei, îi era cea mai aprigă dorinţă, pentru că simţea că nu poate cere prea multe, iar azi tânjea să se mărite cu Dante mai mult decât tânjea după mama ei. Spera doar că aceasta nu va afla niciodată.

Când a terminat, şi-a făcut semnul crucii în faţa altarului, zâmbind înţelegătoare către statuia lui Hristos răstignit, pentru că bietul om trebuie să fi obosit cumplit atârnând acolo toată ziua, şi a plecat.

A găsit-o pe Costanza în curtea casei sale, citind la umbră, într-un balansoar. Fetiţa locuia într-o vilă mare aflată pe deal, chiar la marginea oraşului, dar casa era la fel de ruinată ca şi averea cândva ilustrei sale familii. Părinţii ei erau aristocraţi, purtând încă titlurile de „conte“ şi „contesă“, ceea ce o impresiona la culme pe Floriana, al cărei tată era şoferul lor. Pe vremuri avuseseră un palat pe Via del Corso, în Roma, şi o vilă la malul mării, pe eleganta coastă Amalfi. Dar tatăl suferise pierderi uriaşe, pe care Floriana nu le înţelegea, şi, când Costanza avea doar trei ani, fuseseră nevoiţi să se mute în Herba, în casa de vacanţă pe care, cândva, nu o foloseau decât vara, timp de câteva săptămâni. Aici se izolaseră şi abia dacă mai socializau cu cineva. Dar Costanza era singuratică, ruptă de lume în palatul ei din vârf de deal, lucru care până şi pe mama ei cea snoabă o făcuse să-şi dea seama că fetiţa avea nevoie de compania copiilor de seama ei. Aşa că, în cele din urmă, contesa cedase şi, la vârsta de şase ani, o trimisese la una dintre şcolile locale.

O fi avut prietena ei o casă mare şi un titlu nobiliar, dar Floriana o întrecea de departe, datorită farmecului ei. Nu doar că era frumuşică, cu ochi mari şi o mutriţă de copiliţă jucăuşă, dar era încrezătoare în atractivitatea ei şi avea o isteţime instinctivă. Avea cele mai bune idei de jocuri şi părea neînfricată când poznele deveneau un pic periculoase, implicând marea sau stâncile.

Costanza nu era atât de binecuvântată din punct de vedere fizic, având trăsături greoaie şi un trup solid. Se temea de înălţimi şi de înec, admirându-şi prietena pentru curajul ei, pe când o privea cum se grozăveşte în faţa celorlalţi copii, făcându-i să-şi ţină respiraţia cu actele ei de eroism pentru care mamele lor i-ar fi bătut cu siguranţă. Dar era şi geloasă pe viaţa lipsită de griji a Florianei. Pe Costanza mama ei o punea să înveţe, să-şi facă ordine în cameră şi să-şi controleze manierele, în vreme ce tovarăşa ei de joacă nu avea pe nimeni care să-i spună cum să se poarte şi făcea doar ce-o tăia capul. Costanzei îşi exprimase părerea de rău când mama Florianei fugise, dar fata îi aruncase mila drept în faţă, pufnind din pieptul ei de copil de şase ani şi spunând:

– Până la urmă, cine are nevoie de o mamă?

Aşadar, Costanza ajunsese să o invidieze; era prea mică pentru a observa inima frântă din spatele bravadei.

– Ciao, a spus Floriana veselă, păşind în curtea în care lămâii creşteau în ghivece, iar roşiile înfloreau lângă peretele sudic al casei.

Costanza şi-a ridicat privirea din carte.

– Ciao. Apoi, remarcând mulţumirea de sine care i se citea Florianei pe chip, a întrebat-o: Ce-ai mai pus la cale?

– Sunt îndrăgostită, a răspuns fetiţa nepăsătoare.

– De cine?

Floriana s-a aşezat lângă ea, împingând cu degetele de la picioare pentru a face scaunul să se legene.

– Îl cheamă Dante.

– Vrei să spui Dante Bonfanti, care locuieşte în vila La Magdalena?

– Îl cunoşti?

Floriana era puţin încurcată.

– Oarecum.

Costanza şi-a frecat nasul. Adevărul era că nu-l întâlnise niciodată, dar părinţii ei îi cunoşteau pe-ai lui, iar asta se punea la socoteală.

– Tocmai mi-a arătat grădinile. Ah, Costanza, sunt cele mai frumoase grădini pe care le-am văzut vreodată. Chiar sunt.

– Aşa şi trebuie. Au o armată de grădinari. Cândva, mama avea o grădină mare în Roma.

– Şi aici aveţi o grădină frumoasă.

– Dar nu e bine îngrijită. Nu mai avem bani pentru asemenea extravaganţe.

Nu ştia exact ce înseamnă asta, dar mereu o auzea pe mama ei rostind expresia, însoţind-o, de obicei, cu un suspin trist.

– Grădinile de acolo sunt foarte bine îngrijite.

– Ştii că e una dintre cele mai bogate familii din Italia?

– Pe bune?

– Tatăl lui Dante, Beppe, e unul dintre cei mai puternici bărbaţi din ţară.

Floriana nu ştia cum să reacţioneze, aşa că a rămas tăcută, aşteptând-o pe Costanza să continue.

Aceasta se mândrea că ştie mai multe decât prie-tena ei.

– Dante e băiatul cel mai mare, a reluat ea. Apoi s-a lăsat copleşită de invidie şi a continuat cu maliţiozitate: E ca un prinţ, deci va trebui să se însoare cu o prinţesă. N-are rost să te îndrăgosteşti de el.

Vorbele ei au fost ca un pumnal înfipt în inima Florianei. Aceasta şi-a dus mâna la piept, apăsând cu putere pentru a opri sângerarea. Apoi şi-a amintit de Dumnezeu, de lumânarea pe care o aprinsese şi o scânteie de speranţă s-a aprins pentru a-i domoli durerea.

– Nu mă aştept să mă căsătoresc cu el, a spus ea degajată, adăugând şi un chicotit ca să pară mai convingătoare. Se pricepea de minune să disimuleze. Zice că pot veni ori de câte ori vreau. Părinţii lui sunt plecaţi în călătorie.

– Câţi ani are?

– Aproape nouăsprezece.

– Şi ce vrea de la o fetiţă de zece ani?

– Aproape unsprezece şi nu vrea nimic. Cred că i-a părut rău pentru mine.

– Ca tuturor celorlalţi. Ei nu ştiu cât de puternică eşti.

Costanza a înghiontit-o în joacă, părându-i brusc rău pentru că îi zdrobise entuziasmul.

– Data viitoare pot să vin şi eu? Mi-ar plăcea la nebunie să văd grădinile.

– O să mergem mâine. I-am arătat zidul dărâmat pe care mă caţăr ca să spionez.

– Pot să spionez şi eu?

– Sigur, dacă eşti în stare să-ţi ţii gura.

– Pot să-mi ţin gura.

– Şi să nu mă baţi la cap când sar jos ca să trag cu ochiul?

– Pot, pe cuvânt!

– Nu cred că va mai trebui să trag cu ochiul. El zice că o să aibă grijă de mine.

– N-ar fi bine să sunăm la poartă?

– E mai distractiv să te furişezi sărind zidul.

– Dacă o să spun numele tatălui meu, o să ne lase să intrăm.

– Nu avem nevoie de asta. O să ne căţărăm pe zid şi-o să-l găsim pe Dante. O să-i facem o surpriză. N-o să se supere, acum e prietenul meu. O să mergem mâine-dimineaţă.

Acestea fiind zise, Floriana a înhăţat câteva fructe din bucătărie şi a coborât dealul, întorcându-se în oraş. Acum soarele se lăsa încet spre apus, dând luminii o melancolică nuanţă arămie şi aruncând pe cărare umbre lungi peste care fetiţa să sară. Floriana mesteca o smochină zemoasă şi se gândea la Dante. Nu conta că el ar fi trebuit să se însoare cu o prinţesă, pentru că dragostea era mai importantă decât titlurile nobiliare. La urma urmei, Cenuşăreasa s-a măritat cu un prinţ, iar ea era doar o servitoare care spăla vasele. Floriana iubea La Magdalena mai mult decât orice pe lume. Acolo era locul ei, în grădina cu sirene, citind o carte pe banca de lângă fântână. Nu conta că nu reuşea să citească foarte bine, pentru că putea să înveţe. Era isteaţă, putea să înveţe orice.

A ţopăit pe străzi spre poarta mare din zidul galben care cândva însemnase „acasă“, dar care, odată cu plecarea mamei ei, se transformase într-o simplă uşă care indica locul în care locuia. A împins-o cu putere. Era mare, grea şi dădea într-o curte. Pământul era acoperit cu dale printre care buruienile creşteau şi înfloreau, până când erau tăiate fără fasoane de Signora Bruno. Femeia primise moştenire de la răposatul ei soţ clădirea dărăpănată, cu mici apartamente de închiriat. Balconaşe drăguţe din fier dădeau spre curte, decorând, din loc în loc, pereţii care stăteau să se dărâme cu ghivece de flori sau, mai des, cu frânghii pline de rufe care se uscau la soare.

Când a văzut-o pe fetiţă intrând, Signora Bruno s-a oprit din treabă şi s-a sprijinit în mătură. Orice scuză era bună pentru o pauză.

– Nu mă îndoiesc că taică-tău este la Luigi, prop-tind barul.

A privit-o pe Floriana cu suspiciune, în vreme ce fetiţa sărea peste trepte şi se aşeza pe scară.

– Ce pui la cale? Arăţi ca un şoarece care a mâncat toată brânza.

– Sunt îndrăgostită, Signora Bruno.

Femeia s-a uitat la ochii umezi ai copilei şi a început să râdă, făcând aluniţa să-i tremure pe obraz.

– Cine-ţi bagă ideile astea în cap? Ca să vezi, un copil de vârsta ta să se gândească la asemenea lucruri. Dragoste! A plescăit din limbă. Iubeşti când eşti tânăr şi nu ştii cum stă treaba. Până când cineva îţi frânge inima şi-ţi dai seama că ţi-e mai bine fără.

– Asta-i trist, Signora Bruno.

Floriana părea sincer înţelegătoare.

– Cine-i norocosul?

– Îl cheamă Dante Bonfanti.

Femeia a privit-o uimită.

– Dante Bonfanti? Unde l-ai cunoscut?

– Trăgeam cu ochiul la casa lui de dincolo de poartă, aşa că m-a invitat să intru. Vila La Magdalena e cel mai frumos loc din toată lumea.

– Dacă aş fi în locul tău, eu aş sta departe de ei, a spus Signora Bruno, cu un aer sumbru. Nu sunt oameni buni.

– Dante este, a protestat Floriana.

– Aşa o fi, dar taică-său e un bărbat tare periculos. Lasă-i în pace şi stai aici, jos, unde ţi-e locul.

– Dar îl iubesc.

Bătrâna i-a zâmbit cu indulgenţă.

– Eşti prea mică pentru dragoste – nu că n-ai merita-o, ia aminte. Dintre toţi copiii din Herba, tu meriţi cel mai mult să fii iubită.

Floriana s-a uitat la gleznele groase ale femeii şi la şosetele ei de culoarea pielii care i se încreţeau pe gambe, întrebându-se ce s-o fi întâmplat cu Signor Bruno.

– Unde e soţul dumneavoastră?

– E mort.

– Îmi pare rău.

– Mie nu. Era greu cu el.

– Şi cu tata e la fel.

Signora Bruno a cloncănit ca o găină.

– Taică-tău... A scuturat din cap. E o povară pentru tine, asta e. Nu-i bine. Ar trebui să-şi asume nişte responsabilităţi.

– Credeţi că o să moară curând?

Chipul femeii s-a întunecat de milă.

– Nu, cara, n-o să moară curând.

– Păcat, a spus Floriana, ridicând din umeri.

– Nu vrei să moară, nu-i aşa?

Signora Bruno părea şocată şi un pic confuză. Şi-a pus jos mătura şi a venit să se aşeze pe treaptă, lângă fetiţă, strecurându-şi trupul moale în spaţiul micuţ dintre copil şi balustradă.

– Ştiu că nu este tatăl pe care ţi l-ai dori. A fost de două ori la închisoare şi bea prea mult. Chiar nu-i nici o surpriză că mama ta l-a părăsit. Dar pe tine? Nu ştiu de ce ea te-a părăsit pe tine – o făptură mică şi lipsită de apărare – şi l-a luat pe frăţiorul tău. Presupun că el era prea mic să fie lăsat cu un tată care nu e în stare să aibă grijă de el.

Şi-a pus braţul în jurul Florianei, care a tresărit.

– Ar fi trebuit să te ia şi pe tine, dar întotdeauna a fost egoistă, probabil că s-a gândit că Zita o să te îngrijească în locul ei. Dar şi soră-sa e la fel de inutilă. Unde e Zita când ai nevoie de ea, eh? Nu e în stare să-şi controleze nici măcar propriii copii. Un copil e un dar de la Dumnezeu, mama ta ar fi trebuit să ştie asta.

– Dumneavoastră aveţi copii?

– Sunt mari acum, locuiesc la Roma.

– Vă e dor de ei?

– Da, cara, îmi e.

– Credeţi că mamei îi e dor de mine?

Signora Bruno a simţit cum i se strânge inima şi n-a mai ştiut ce să spună.

– Cred că îi este, scumpo.

– Acum nu prea mai contează.

– Ce nu contează?

– Dacă se întoarce sau nu, pentru că sunt îndrăgostită. Nu mai am nevoie de mamă, să ştiţi.

– Spui o grămadă de prostii, zău aşa. Signora Bruno şi-a tamponat ochii cu şorţul. Uite ce zic eu: du-te şi ia-l pe taică-tău, iar eu o să te ajut să-l bagi în pat.

– Mulţumesc.

Signora Bruno s-a ridicat încet, genunchii trosnindu-i şi pocnindu-i în timp ce îi îndrepta.

– Fiecare copil merită o mamă. La vârsta ta n-ar trebui să faci aşa ceva, a oftat ea.

Floriana a urmat-o de-a lungul curţii. Dar, nimic nu mai conta, pentru că a doua zi avea să-l întâlnească pe Dante.

Floriana şi-a găsit tatăl la Luigi, chiar după colţ de locuinţa lor, pe Via Roma. Stătea cocoşat deasupra barului, cu un pahar gol în mână. Luigi îi refuza încă o băutură, iar Elio începea să se enerveze. Floriana s-a apropiat, iar grupul de bărbaţi care încerca să-l convingă să se ducă acasă s-a despărţit, pentru a-i face loc.

– Papa, a spus ea, trăgându-l de mânecă. E timpul să mergem acasă.

Tatăl s-a uitat în jos către ea, nervos, cu ochii lui apoşi, reci şi străini.

– Să te duci tu acasă, secătură! i-a răspuns.

Luigi şi ceilalţi bărbaţi au sărit, cu furie, în apăra-rea ei.

– Nu poţi să te porţi aşa cu fiica ta, Elio. Acum du-te acasă şi fii un tată bun.

Floriana mai auzise toate astea şi nu era câtuşi de puţin ruşinată de el. Dacă simţea ceva, simţea că e sătulă până în gât de rutina asta obositoare, noapte după noapte. O uimea faptul că tatăl Costanzei încă îl mai angaja. Se întreba dacă nu cumva şi lui îi părea rău pentru ea şi îl ţinea în serviciu de milă. Se gândea că tatăl ei nu poate conduce prea bine cu mâinile lui tremurânde şi vederea înceţoşată.

În sfârşit, l-au convins să plece acasă şi au urmărit, cu îngrijorare, cum fetiţa îl ajuta să iasă pe stradă, cu toate că abia îi ajungea până la talie. El se sprijinea de ea de parcă ar fi fost un baston, mârâind şi mormăind vorbe de neînţeles. Când au ajuns la uşa casei, Signora Bruno era acolo, aşa cum promisese. Ea a pus braţul bărbatului peste umerii ei laţi şi l-a săltat cu efort pe scara îngustă, în apartamentul lor. Înăuntru, l-a lăsat să cadă pe pat. Floriana i-a scos pantofii, în vreme ce Signora Bruno trăgea draperiile, observând o gaură pe una dintre ele şi o pată pe cealaltă. Nimeni nu se putea aştepta ca un copil de zece ani să spele şi să coasă draperii. Era suficient că fetiţa spăla hainele, aşa cum o învăţase Signora Bruno după plecarea mamei ei.

„Acum va trebui să fii tu mamă“, îi spusese ea atunci, iar copila o ascultase curajoasă, încercând să nu plângă. Floriana avea un fel de a-şi umfla pieptul şi de a-şi ridica bărbia astfel încât să pară puternică.

Signora Bruno a privit-o cum îşi învelea tatăl cu o plapumă vătuită. Acesta a prins-o de mână şi a început să plângă în hohote, faţa boţindu-i-se precum o cârpă de vase udă.

– Iartă-mă, a murmurat el.

– Culcă-te, papa.

– Ar trebui să fiu un tată mai bun pentru tine. De mâine nu mai beau, promit.

– Spui asta în fiecare seară. E plictisitor.

– Mama ta e de vină pentru că ne-a părăsit. Dacă nu ne-ar fi lăsat, totul ar fi fost bine.

– Ai început să bei cu mult înainte de plecarea ei.

– Te înşeli.

– Poate că a plecat pentru că te îmbătai.

– Nu ştii ce vorbeşti. Am iubit-o şi l-am iubit pe fiul nostru. Unde or fi acum? Oare o să-i mai văd vreodată? Ce fel de băiat o fi devenit de când a crescut? Probabil că nici nu-şi mai aminteşte de mine. Dar îi iubesc şi te iubesc şi pe tine. Beau ca să-mi înec amarul vieţii mele nenorocite. Beau ca să uit de vinovăţie, pentru că nu ţi-am fost un tată bun. Iartă-mă, Floriana. Micuţa mea Floriana.

A întins mâna şi i-a atins faţa.

– Dormi, papa.

Bărbatul a închis ochii, iar mâna i-a căzut pe pat, lângă el. Fata l-a privit câteva clipe, căutând în zadar părintele pe care şi-l dorea.

– Ai destulă mâncare? a întrebat-o Signora Bruno în vreme ce ieşeau din cameră şi închideau uşa.

– Da.

– O să fii bine?

– Sigur. A dat din umeri. Uneori mă gândesc că mâine-dimineaţă o să fie mort.

– Şi-atunci ce-ai face?

– Aş merge să locuiesc cu mătuşa Zita.

– Ea are destui copii de hrănit.

– Nu mănânc mult.

– Dar o să creşti, şi atunci o să mănânci o grămadă.

– Când o să cresc, o să mă mărit şi o să locuiesc într-un palat.

– În copilărie toţi visăm să locuim în palate. Uită-te unde locuiesc eu acum. Nu este chiar palatul din vise-le mele.

– Dar eu m-am rugat pentru asta.

– Dumnezeu nu îndeplineşte întotdeauna dorinţele, Floriana.

– Ştiu. Dar mi-e dator.

Femeia a zâmbit văzând isteţimea copilului.

– În cazul ăsta, cu siguranţă o să te transforme într-o prinţesă.

– O să vedeţi, a răspuns Floriana cu bucurie. Dacă o să fiţi bună, o să puteţi veni să lucraţi pentru mine.

– Păi, vă mulţumesc, signorina! Bătrâna a continuat să râdă în vreme ce cobora scările până în curte. Ar fi bine să se întâmple curând, astfel o să fiu oale şi ulcele.

Floriana a mâncat o bucată de pâine cu brânză şi a băut un pahar cu lapte. Prin perete, l-a auzit pe tatăl ei sforăind şi s-a strâmbat. Făcea ca un porc. După masă, şi-a pregătit baia. Dacă avea să se vadă cu Dante a doua zi de dimineaţă, trebuia să arate cât mai bine. S-a frecat cu sârg de sus până jos în apa caldă şi s-a spălat pe cap, petrecând mult timp pentru a se pieptăna cu migală, până când toate nodurile au dispărut. Şi-a tăiat unghiile de la picioare, iar pe cele de la mâini le-a dat cu ojă, aşa cum o văzuse făcând pe mama ei. Şi-a frecat dinţii până când aceştia au ajuns să sclipească. I-a fost greu să găsească o rochie care să nu fie murdară sau prea mică, dar a scos la iveală una albă, imprimată cu floricele roşii, pe care n-o mai purtase niciodată pentru că se păta foarte uşor. O să fie atentă să nu se caţere prin copaci. Într-o zi o să aibă o garderobă plină cu rochii frumoase – rochii de zi şi de seară –, toate curate şi călcate, atârnând pe umeraşe de mătase, într-o cameră special amenajată pentru hainele ei. O să aibă o menajeră care să o îngrijească şi să ţină totul în ordine.

S-a aşezat pe pervazul ferestrei din dormitorul ei, cu privirea pierdută printre stelele strălucitoare. Dacă s-ar mărita cu Dante, poate că şi mama ei s-ar întoarce, mândră de fiica ei care s-a căsătorit aşa de bine. Ar sta în grădina cu sirene şi i-ar spune cât de rău îi pare că a fugit, iar Floriana ar ierta-o pentru că ar înţelege.

Sforăiturile din camera alăturată au devenit mai puternice. Probabil că a fost de nesuportat să-şi împartă patul cu un bărbat care sforăia precum un porc.