capitolul 8

În dimineaţa următoare, cele două fetiţe traversau câmpul de maci, spre domeniul La Magdalena. Costanza observase numaidecât rochia frumoasă a prietenei sale şi părul ei strălucitor, iar acum era cuprinsă de invidie. În realitate, Floriana avea atât de puţin, şi totuşi, în acea dimineaţă, în timp ce mergea încrezătoare pe câmp, părea să aibă totul. Costanza o urma târându-şi picioarele, plină de ranchiună.

– Dacă nu vrei să vii, nu eşti obligată, a spus Floriana, oprindu-se câteva clipe astfel încât prietena ei s-o poată ajunge din urmă.

– Vreau.

– Atunci hai mai repede.

– Ce atâta grabă? La Magdalena nu pleacă nicăieri.

– Dar Dante ar putea.

– Nu trebuia să te îmbraci frumos pentru el, să ştii. O să se uite la tine ca la un copil, fie că ai pe tine cea mai bună rochie a ta sau pe aia zdrenţuită cu care umbli de obicei.

– Nu m-am îmbrăcat frumos pentru el, a răspuns Floriana.

– Atunci pentru cine?

– Pentru mine, prostuţo. Signora Bruno mi-a spus că de acum sunt aproape matură şi ar trebui să am mai multă grijă de mine.

– Mama nu mă lasă nici măcar să ies din casă dacă nu mi-am periat părul şi nu m-am spălat pe faţă. E atât de enervantă.

Floriana i-a aruncat o privire Costanzei. În rochiţa ei albastră, perfect călcată şi cu sandalele curate, arăta infinit mai gătită decât ea. Părul ei lung şi bogat era pieptănat astfel încât să-i lase faţa liberă, fiind prins cu panglici albastre. Lucrurile chiar stăteau cu totul altfel când aveai o mamă căreia să-i pese. Floriana a continuat să meargă, alungându-şi din minte gândul la absenta ei mamă.

– Şi dacă nu e acolo? a întrebat Costanza, îngrijorată.

– Tot o să ne băgăm nasul prin grădină. Ştiu unde sunt toate, acum că mi-a arătat.

– Dar dacă dăm peste cineva? Sigur au o grămadă de servitori.

– Am fost văzută cu el ieri. Acum toţi mă ştiu.

– Ar putea chema poliţia.

– Bineînţeles că n-o s-o facă. Ce le-ar putea face două fetiţe ca să se simtă ameninţaţi? Nu prea arătăm a ţigănci, nu-i aşa?

– Am putea da de necaz. Beppe este un bărbat foarte puternic.

– Şi ce? E şi el om ca noi toţi. Nu mai fi aşa fricoasă.

– Sunt doar raţională.

– Ei bine, nu mai fi. Raţiunea nu e distractivă.

În sfârşit, stăteau în faţa uriaşelor porţi negre de fier şi priveau înăuntru.

Vila cea galbenă se iţea cochetă dintre chiparoşii care mărgineau aleea.

– Într-adevăr, e un palazzo tare frumos, a spus Costanza cu admiraţie.

– E mai mult decât atât. E magic.

– Am văzut o grămadă de case din astea, să ştii.

– Pun pariu că ai văzut.

– De fapt, casa noastră din Portofino semăna foarte mult cu asta.

– Păcat că tatăl tău a pierdut-o.

– De fapt, nu e deloc păcat. E greu să îngrijeşti o clădire atât de mare.

– Nu şi dacă ai oameni care s-o îngrijească în lo-cul tău.

– Păi sigur că aveam servitori. O grămadă de servitori.

– Aici l-am cunoscut pe Dante ieri, a spus Floriana visătoare.

– E clar că n-o să vină.

– Ba o să vină.

– Cred că ar trebui să plecăm acasă acum.

– Ţi-e frică.

– Nu mi-e. Pur şi simplu nu cred că e prea grozav să ne agăţăm de porţile astea ca doi câini vagabonzi.

– Dacă n-o să vină, o să ne căţărăm pe zid.

– Îmbrăcate în rochii?

– Nu-i problemă. Le putem da jos.

Costanza era oripilată.

– Să le dăm jos?

– Da, le dăm jos şi le aruncăm peste zid, ne căţărăm şi le îmbrăcăm la loc când ajungem dincolo. Simplu.

– Glumeşti!

– Nu, nu glumesc. Hai, o să-ţi arăt.

Floriana s-a îndepărtat, ţopăind fără nici o grijă, conducând-o pe Costanza de-a lungul graniţei pe care o cunoştea atât de bine, urmărind linia zidului până când au ajuns în locul în care acesta se prăbuşise, devenind suficient de scund pentru a putea fi escaladat.

– Dacă ne aşezăm în vârf, ne putem uita în grădini. Sunt atât de frumoase.

– Eu nu vreau să mă sui. Mama o să mă omoare dacă îmi găuresc rochia.

– Atunci scoate-o.

Costanza s-a uitat îngrozită cum Floriana se dezbracă şi rămâne goală, cu excepţia unei perechi de chiloţei albi, atât de uzaţi încât căpătaseră o nuanţă de gri. Încă mai avea corpul unui copil de opt ani. Pe de-altă parte, Costanza era mai voluptuoasă şi deja începuseră să-i crească sânii.

– Nu fac aşa ceva, a protestat ea în vreme ce Floriana făcea un mic dans pentru a o tachina.

– Mă simt eliberată când nu port haine. E amuzant!

– Eşti prea mare ca să mai dansezi fără nimic pe tine.

– Bine. Atunci n-o face.

Floriana s-a oprit din dans, aruncându-şi rochia peste gard cu un hohot de râs.

– Hopa sus! Sper că nu e vreun câine pe partea cealaltă!

A început să se caţere ca o maimuţică. Odată ajunsă sus, s-a aşezat mândră pe zid, zâmbind către prietena ei rămasă jos.

– O să te ajut! Hai!

Costanza s-a întins şi a luat-o de mână.

– Pune-ţi piciorul în gaura aia ca să te salţi.

Costanza a făcut cum i s-a spus şi, încet, cu multă grijă şi teamă, i s-a alăturat prietenei ei.

– Nu cred că ai făcut aşa ceva, a spus Costanza îmbujorată, netezindu-şi rochia. Dacă te-a văzut cineva?

– Cine să mă vadă?

– Eu, a venit o voce din cealaltă parte a zidului.

Floriana s-a uitat în jos şi îl văzu pe Dante întinzându-i rochia.

– Nu mă uit, a spus el, punându-şi cealaltă mână în faţa ochilor.

Cu un hohot de râs, şi deloc ruşinată, ea a luat rochia şi a îmbrăcat-o, trăgând-o peste umeri.

– Pot să mă uit?

– Sigur că poţi, a răspuns ea, încheindu-şi nasturii. Oricum nu e nimic de văzut.

Costanza se înroşise până în vârful unghiilor, închipuindu-şi cât de oribil ar fi fost dacă ar fi făcut prostia să-şi imite prietena şi să-şi arunce rochia peste zid. Deja era destul de rău că fusese prinsă intrând neinvitată pe proprietatea lui.

– Cine e prietena ta? a întrebat el, îndreptându-şi privirea semeaţă către Costanza.

– Costanza Aldorisio, l-a informat Floriana.

– Nu cumva îi cunosc pe părinţii tăi?

– Ba da, a răspuns Costanza.

– Contele Carlo Aldorisio?

– Da.

Vocea ei nu era mai mult decât o şoaptă.

– Păi, doar n-o să staţi acolo toată dimineaţa. Hai să vă dăm jos pe amândouă.

Şi-a întins mâinile, pe care Floriana le-a apucat fără nici o ezitare, şi a ajutat-o să sară pe iarbă.

Costanza era timidă şi l-a luat de mâini copleşită de ruşine. Era atât de frumos încât îi dădea dreptate Florianei că se îndrăgostise de el. În viaţa ei nu mai văzuse pe cineva care să arate atât de bine. A sărit pe pământ, conştientă, pentru prima dată, de cât de grea trebuie să fi părut în comparaţie cu prietena ei.

– Deci tu eşti micuţa Costanza Aldorisio, a reflectat el, zâmbindu-i. Ne-am mai întâlnit, dar n-ai cum să-ţi aduci aminte, erai prea mică.

– Adevărat?

– Ai venit aici cu părinţii tăi.

Ea l-a aprobat cu un aer tâmp.

– Şi tu faci pe spioana?

Costanza s-a făcut roşie ca focul.

– Nu. Eu nu. Doar Floriana.

– Aşadar, tu eşti Spionul Singuratic, nu-i aşa? s-a adresat el Florianei.

– Nu cred că e cineva care să-ţi iubească grădinile mai mult decât mine.

– Cred că ai dreptate în privinţa asta.

– Putem să mergem din nou în grădina cu coloane? Mi-ar plăcea să i-o arăt Costanzei.

– Sigur că putem.

În acel moment, Noapte Bună a ieşit ţopăind dintre copaci. Costanza a ţipat speriată când căţelul s-a repezit entuziasmat către ele.

– Noapte Bună! a exclamat Floriana, aplecându-se pentru a-şi întâmpina prietenul cu braţele deschise.

– Nu te teme, Costanza, a spus Dante, punându-i o mână protectoare pe umăr. E foarte prietenos.

Fetiţa s-a uitat cum câinele se aruncă în îmbrăţişarea Florianei, mai-mai s-o dărâme.

– Nu-i aşa că-i adorabil! Uite, iar mă linge!

– Nu-ţi plac animalele? a întrebat-o Dante pe Costanza.

– Nu, i-a răspuns ea.

– Eu le ador, a izbucnit Floriana. Mi-aş dori să am un câine. Un tovarăş care să fie mereu lângă mine şi care să mă iubească fără rezerve. Mi-ar plăcea asta.

– Poţi să-l împrumuţi pe Noapte Bună ori de câte ori vrei, a spus Dante, găsindu-i încântarea molipsitoare. Hai, să mergem şi să stăm în grădina mamei.

Şi-a băgat mâinile în buzunare şi a pornit către casă. Noapte Bună a simţit ceva mişcându-se în tufişuri, a ciulit urechile, şi-a îndreptat coada, apoi a făcut un salt pentru a vedea ce e acolo. Floriana i-a zâmbit prietenei sale, de parcă ar fi spus: „Ţi-am zis eu că-i frumos?“

Iar Costanza i-a răspuns cu un zâmbet neliniştit, simţindu-se mai bine, acum că făcuseră cunoştinţă aşa cum se cuvine.

S-au plimbat prin grădini, minunându-se de statuile din marmură şi de tufele tăiate perfect în formă de sfere. Câţiva grădinari lucrau printre straturile cu flori, stropind înainte ca soarele să devină prea fierbinte şi plivind, aruncând buruienile în roabe. Când l-au văzut pe Dante, s-au oprit din lucru, apoi şi-au scos pălăriile, dând din cap cu respect. Floriana i-a observat, simţindu-se mândră că merge alături de un om atât de important.

Dante zâmbea indulgent în vreme ce fetiţele sporovăiau cu entuziasm. Costanza a uitat de nelinişte şi a lăsat-o pe Floriana să-i arate totul, de parcă locul i-ar fi aparţinut deja. Când au ajuns în grădina cu sirene, fetiţa s-a aşezat şi a dat de ştire că acela e locul ei favorit pentru că acolo poate asculta păsărelele din copaci şi susurul apei din fântână, simţind razele soarelui pe chip.

– Ăsta e raiul, a declarat ea simplu, lăsându-se pe spate şi închizând ochii. Un loc aşa frumos ca ăsta trebuie să fie casa lui Dumnezeu, nu-i aşa? Când nu e la biserică.

Dante a râs şi i s-a alăturat pe bancă.

– Poate că biserica e serviciul lui, ca şi cum ar merge la birou, iar aici vine ca să scape de toţi oamenii ăia care-i cer lucruri imposibile.

– Eu nu-i cer lucruri imposibile, a spus Floriana. Niciodată nu L-aş stresa.

– Ce-i ceri tu, piccolina?

Ea a zâmbit, cu un aer secretos.

– Nu pot să-ţi spun. Dacă îţi spun, va trebui să te omor.

– Păi, atunci ai face bine să nu-mi spui.

– Cere să se întoarcă mama ei, s-a oferit Costanza să răspundă, simţindu-se acum mai încrezătoare şi un pic geloasă pentru că el tocmai îi spusese Florianei „micuţo“, de parcă ar fi cunoscut-o de multă vreme şi ar fi îndrăgit-o. S-a aşezat pe una dintre celelalte bănci.

– Unde e mama ta?

– A fugit cu un bărbat pe care l-a cunoscut la piaţă, a răspuns Floriana nepăsătoare.

Având în vedere că urma să se mărite cu Dante, el putea foarte bine să ştie totul despre ea.

– Îmi pare rău.

– Şi mie. Obişnuiam să-mi doresc ca ea să mă fi luat şi pe mine, dar, dacă ar fi făcut-o, n-aş mai fi stat acum în locul ăsta superb.

Dante a privit-o curios.

– Preferi să fii aici decât cu mama ta?

– Bineînţeles. Nu cred că mama are o grădină ca asta. S-ar putea să aibă o viţă – până la urmă omul cu care a fugit vindea roşii.

A râs de parcă nimic n-ar fi contat.

– Aşadar, locuieşti cu tatăl tău?

– E şoferul tatălui meu, a adăugat Costanza plină de importanţă.

– E inutil, a spus Floriana.

Dante s-a încruntat, părând brusc descurajat.

– Vino, vreau să-ţi arăt ceva. S-a ridicat. O surpriză.

Floriana a dat din umeri pentru a alunga gândul la tatăl ei şi a zâmbit din nou.

– Ador surprizele, a spus ea, radiind.

Fetele l-au urmat pe poarta din zid, în grădina ornamentală unde trepte de piatră urcau către casă într-o curbă graţioasă. Un bărbat în salopetă verde grebla pietrişul, purtând pe cap o pălărie albă pentru a se proteja de soare. Un altul stropea gardul viu cu un furtun. Un motan gri dormea pe balustradă, iar Floriana a sărit într-acolo să-l mângâie.

– E al tău?

– Nu prea aparţine nimănui, a răspuns Dante. Încă un animal vagabond.

– Eşti norocos. Mi-aş dori să pot adopta un ani-mal rătăcit.

– Ţi-aş zice că-l poţi adopta pe el, dar el s-ar întoarce aici unde ştie că va fi hrănit.

– Nici nu-mi trece prin cap să-l iau de-aici. Uite, e ca un prinţişor adormit la uşa palatului. Ar fi tare nefericit în micul meu apartament.

– Taică-tău probabil că l-ar jupui, a spus Costanza.

– Nu, n-ar face-o, a răspuns Floriana pe un ton defensiv. Dar nu l-ar plăcea.

Dante a privit-o intrigat. Ea însăşi era ca o mâţă rătăcită – o pisicuţă curajoasă şi independentă care, de fapt, îşi dorea să aibă cineva grijă de ea. A continuat să meargă înspre cealaltă parte a grădinii, unde, în spatele unui străvechi perete din piatră era plantată o pădurice de măslini. Printre pomi se aflau smochini, meri, cireşi şi portocali, alături de nişte uriaşe vase din teracotă, cu capace, folosite cândva pentru păstrarea măslinelor. Pământul era presărat cu sute de floricele galbene care scoteau capul din iarba înaltă, iar de-a lungul peretelui se înşirau eucalipţi răsuciţi, stând de pază ca nişte bătrâni decrepiţi.

– E o surpriză minunată! s-a entuziasmat Floriana, bucurându-se de încă o grădină uluitoare.

– Încă n-ai văzut surpriza, a râs Dante, cu mâinile în buzunare, cercetând împrejurimile în căutarea a ceva. Ah, uite-l!

Floriana şi Costanza i-au urmărit direcţia privirii pentru a vedea un păun magnific care ciugulea pământul, cu penele lui albastre strălucindu-i pe pieptul parcă dat cu ulei.

– Ţi-am zis eu că sunt păsări rare în grădina asta, a spus Floriana. E superb. Are un nume?

– Nu. E doar Păun.

– Ce leneş ai fost să nu te gândeşti la un nume. Atunci o să mă gândesc eu la unul. Şi-a îngustat ochii, apoi a rânjit veselă. Michelangelo.

– Un pic cam măreţ, nu-i aşa?

– Da, măreţ pentru un păun măreţ. Trebuie să-şi ţină rangul pe aici, aşa că hai să-i dăm un nume faimos.

– Muşcă? a întrebat Costanza, uşor agitată.

– Nu cred că i-ar plăcea să te apropii prea mult, a răspuns Dante precaut.

Floriana i-a ignorat pe amândoi şi s-a îndreptat în linişte către păun, cu mâna întinsă, oferindu-i prietenia.

– Atenţie, piccolina.

Dante şi Costanza o priveau cum se apropie de el. Mi-chelangelo a ridicat capul şi s-a uitat îngrijorat la Floriana. Pe măsură de fetiţa înainta, el a făcut un pas înspre ea, curios să vadă ce ţine în mână. Cu mişcări smucite a măsurat-o din cap până în picioare, iar ea i-a şoptit încurajări, furişându-se tot mai aproape.

În sfârşit, l-a atins. El s-a încordat, dar n-a ciupit-o, în vreme ce ea îşi trecea blând degetele peste pieptul lui mândru, netezindu-i penele care aveau moliciunea blănii.

– Cred că te place, a spus Dante.

Costanza îşi dorea să nu-i fi fost atât de frică. În acel moment pasărea şi-a deschis penele splendide într-un evantai scânteietor.

– Acum ştiu că te place, a râs Dante.

– Eşti o pasăre foarte specială, nu-i aşa, Michelangelo? a şoptit Floriana. Cred că-i place noul lui nume.

– E foarte distins.

– E mai bun decât Păun. Ţie ţi-ar plăcea să ţi se spu-nă Bărbat?

– Nu prea.

– Îi place Michelangelo.

A îngenuncheat pe iarbă, aşezându-şi mâna pe spatele păunului. Pasărea s-a bucurat de mângâierile ei vreme de câteva clipe, apoi s-a îndepărtat.

– S-a săturat, a spus ea. Cum se înţelege cu motanul?

– Sunt în relaţii cordiale, a răspuns Dante. Nu-l place pe motan nici pe jumătate din cât te place pe tine.

Au înconjurat livada, urmaţi de Michelangelo, care era la fel de curios în privinţa Florianei ca şi Dante.

– Sora mea va sta aici o săptămână, cu nişte prieteni. Ar trebui să veniţi să folosiţi piscina, a spus el.

– O, nu ştiu dacă ar trebui, a spus repede Costanza.

– De ce nu? a întrebat Floriana. Mi-ar plăcea s-o cunosc pe sora ta. Câţi ani are?

– Şaisprezece. Mai am una de treisprezece, Giovanna, care e în Mexic, cu părinţii mei.

– Este doar puţin mai mare decât noi, i-a spus Flo-riana Costanzei.

– Nu cred că ar trebui să deranjăm. Mai ales dacă Giovanna nu e aici.

– Damianei i-ar plăcea să vă aibă prin preajmă. Îi plac copiii mai mici cu care poate face instrucţie.

– Nu ştiu... a mormăit Costanza îngrijorată.

– Nu puteţi sta pe zid să spionaţi tot timpul. I-a făcut cu ochiul Florianei. Ai fi mai fericită dacă aş suna-o pe mama ta şi te-aş invita formal?

Costanza era uşurată. Umerii i s-au relaxat şi a zâmbit.

– Da, te rog.

– Cât despre tine, piccolina, pe cine să sun?

– Pe nimeni, a spus ea cu nepăsare.

– Pe nimeni?

El a ridicat o sprânceană.

– Da.

Fata a dat din umeri de parcă n-ar fi contat câtuşi de puţin.

– Nimănui nu-i pasă.

În acel moment, uitându-se la chipul poznaş care se ridica înspre el sfidător, Dante şi-a dat seama că, la modul fratern, lui îi păsa.

Tânărul s-a ţinut de cuvânt şi, în acea seară, a sunat-o pe mama Costanzei. Aceasta a fost încântată că fiica ei fusese invitată pe domeniul La Magdalena pentru a înota cu sora lui, Damiana, iar Dante a sugerat ca fetiţa s-o ia şi pe prietena ei, Floriana, pentru a-i ţine companie.

– Este fata şoferului lui Carlo, a explicat înfumurată contesa, de parcă s-ar fi scuzat pentru originea nepotrivită a copilului. E o fetiţă dulce, iar Costanzei îi place s-o aibă prin preajmă. Eu o tolerez de dragul fiicei mele, deşi aş prefera ca ea să-şi facă prieteni din aceeaşi clasă socială.

– E bine-venită aici, a spus Dante, râzând în sinea lui de înfumurarea femeii.

– O s-o trimit pe menajera noastră cu ele.

– Desigur.

– Te rog, mulţumeşte-i Damianei pentru invitaţie.

– Îi transmit.

– Sper că fetele nu vor face probleme.

– Sigur că nu. Va fi o plăcere să le avem aici. Sper că vor veni oricât de des vor dori.

– Câtă amabilitate! Ce bine îmi pare să ştiu că fiica mea are legături cu oamenii potriviţi. Transmite-le salutările mele părinţilor tăi. A trecut atâta vreme de când nu i-am mai văzut. Vor petrece un timp aici, în vara asta?

– Mă îndoiesc. O duc pe Giovanna într-un tur al Americii de Sud.

– Ce păcat că vor rata vara.

– Mama urăşte soarele. Îi îmbătrâneşte pielea.

– Păi, are mare dreptate.

– Aşadar, le aşteptăm mâine pe fete.

– Mulţumesc. Ştiu că fiica mea e foarte nerăbdătoare.

A doua zi, fetiţele au ajuns în faţa porţilor uriaşe ale domeniului La Magdalena însoţite de Graziella, menajera, o femeie măruntă şi brunetă, rotundă ca un ceainic, îmbrăcată formal într-o uniformă roz pastelat şi purtând o pereche de pantofi albi, curaţi. Au fost întâmpinate de unul dintre grădinari, care a descuiat porţile şi le-a condus de-a lungul aleii cu chiparoşi, către casă. Floriana sărea veselă peste umbre, cu gândul la Dante şi la ziua care promitea să fie atât de palpitantă.

Costanza era agitată; îngrijorată în privinţa străinilor pe care urma să-i întâlnească, cu mult mai mari decât ea, şi a faptului că trebuia să îmbrace un costum de baie. Şi-ar fi dorit să fie la fel de neînfricată ca prietena ei. Dar n-avea de ce să-şi facă probleme. Au fost duse direct la piscina construită în capătul unei cărări lungi, sus pe faleză, cu vedere la mare. Patru fete, îmbrăcate în costume de baie minuscule, stăteau întinse pe şezlonguri, în capătul unui foişor mărginit de coloane, sorbind băuturi, citind reviste şi bronzându-se. Bob Dylan cânta din căbănuţa aflată la celălalt capăt, acolo unde exista un bar cu scaune înalte şi vestiare.

Dante era în apă, la marginea piscinei, sporovăind cu fetele. Când le-a văzut pe copile coborând treptele, le-a făcut cu mâna şi le-a strigat. Damiana s-a ridicat, făcându-le şi ea cu mâna, frumosul ei chip înflorind într-un zâmbet. Avea părul blond prins într-o coadă la spate, pe sub o pălărie mare de soare, iar încheieturile îi erau împodobite cu brăţări de aur. S-a ridicat în bikiniul, alb şi a înconjurat piscina pentru a le întâmpina.

– Dante mi-a povestit atâtea despre tine, i-a spus ea Florianei. Şi cred că noi ne-am mai întâlnit, a adăugat către Costanza.

Aceasta s-a simţit tare importantă, fiind scoasă în evidenţă, şi a răspuns ferm că părinţii lor se cunoşteau.

– De ce nu vă schimbaţi în costumele de baie, să veniţi aici cu noi? Vreţi ceva de băut?

– Eu sunt bine, mulţumesc, a spus Costanza, prea ruşinată pentru a cere ceva.

– Mie mi-ar plăcea o băutură, a spus Floriana cu îndrăzneală.

– Ce vrei?

– Ce aveţi?

Damiana a zâmbit cu indulgenţă.

– Vino să arunci o privire. Avem un bar întreg la dispoziţia voastră.

Au urmat-o în căbănuţă, unde Graziella se aşezase deja, făcându-şi vânt. Un servitor stătea în spatele barului îmbrăcat cu un costum formal, negru şi o cămaşă albă. Costanzei i s-a părut că arăta foarte năduşit.

– De ce nu-l laşi pe Primo să-ţi facă un suc de fructe?

– Îţi poţi alege fructele, i-a spus Primo Florianei.

– Pare distractiv, a răspuns fetiţa, cocoţându-se pe scaun. De ce nu bei şi tu unul, Costanza?

– Ei bine, fie, a replicat ea, recunoscătoare prietenei ei pentru că o convinsese.

Chiar îi era foarte sete.

Vestiarul era foarte elegant, cu două toalete şi chiuvete de marmură, având tot soiul de loţiuni şi flacoane parfumate aliniate pe etajere, sub oglinzi mari, sofisticate. Fetiţele şi-au atârnat rochiile în cuiere, aşezându-şi pantofii cu grijă pe banca din lemn de sub ele. Entuziasmate, s-au strecurat în costumele de baie.

– Nu-i aşa că e strălucitoare? a şoptit Costanza. Ai văzut cât de slabă e? Şi are un slip minuscul. Se vede tot!

– E ca un înger, a răspuns Floriana, ridicându-şi bretelele pe umeri.

– E amabilă.

– Nu cred că o persoană care locuieşte într-un loc ca ăsta poate fi altfel decât amabilă.

– Ai dreptate. Nu poţi fi nefericit aici, nu?

– Niciodată.

– O să înoţi imediat?

– Sigur, a spus Floriana încântată. Fierb.

Costanza tremura de nelinişte.

– OK, dacă tu înoţi, înot şi eu.

Când au ieşit din colibă cu băuturile în mâini, Damiana le aştepta, având şi ea o băutură. Stătuse de vorbă cu Graziella, care fusese tare surprinsă că tânăra binevoise să i se adreseze, iar acum roşea de plăcere pe sub pielea ei arămie.

– Aşa fetelor, haideţi să vă prezint prietenelor mele. Îl ştiţi deja pe prostuţul de frate-meu, deci n-o să vă mai fac cunoştinţă cu el.

Au urmat-o spre şezlonguri, unde servitor cu pantaloni scurţi, albi şi un tricou polo aşeza încă două şezlonguri, întinzând prosoape peste saltele şi punând la capete alte două prosoape pentru înot, atent împăturite. Floriana a observat totul, iar sufletul i s-a umplut de fericire.

Celelalte trei fete şi-au ridicat privirile din reviste şi au zâmbit. Damiana le-a prezentat ca fiind Maria, Rosaria şi Allegra. Erau frumoase, cu siluete zvelte şi piele impecabilă, dar nici una nu era la fel de drăguţă precum gazda lor care, alături de fratele ei, părea să aibă o strălucire aparte.

– Ei bine, aveţi de gând să intraţi? a spus Dante din apă. E superb aici.

Floriana n-avea nevoie să fie convinsă. Şi-a pus băutura pe măsuţa albă de lângă şezlongul ei, aruncându-şi prosopul pe jos. Cu un salt uriaş, a aterizat drept în apă. Timidă, Costanza se ţinea la o parte.

– Asta e micuţa rătăcită, l’orfanella, a auzit-o ea pe Damiana spunându-le prietenelor ei, în vreme ce Floriana înota către Dante.

– Poverina! a zis Allegra, plină de compasiune.

– E groaznic să nu ai mamă, a intervenit Maria.

– Mai bine să ai o mamă moartă, decât una care nu te vrea, a completat Rosaria, aprinzându-şi o ţigară.

– Dante a salvat-o, a spus Damiana. Aşa e el. Dacă pe o rază de zece kilometri e vreun câine rănit, el o să-l găsească, o să-l aducă acasă şi o să-l îngrijească. Simte o pasăre cu aripa ruptă de la o sută de paşi!

– Şi asta? a şoptit Allegra, făcând un semn cu capul către Costanza care se făcea că nu aude.

– E fata contesei Aldorisio.

– Foarte aristocratic, a zis Rosaria impresionată.

– Contele l-a angajat pe tatăl micuţei rătăcite ca şofer.

– Ce drăguţ din partea Costanzei s-o ia şi pe ea, a spus Allegra pe un ton aprobator. Face mai mult decât este obligată.

Auzind acestea, Costanza s-a simţit tare mândră. Cu nasul pe sus, a sărit în apă, mulţumită că toate ştiau că ea nu e doar o fată din clasa muncitoare, ca Floriana, ci una de-a lor. În vreme ce înota către prietena ei, zâmbea fericită; era normal să se afle acolo. Cât despre Floriana, ea era foarte norocoasă.