CAPITOLUL IX

Wolodowski se pregătea de plecare. Zilnic, cu toate astea, avea grijă să-i dea îndrumările necesare micului copil de casă, a cărui prietenie îi era nespus de încântătoare, și în fiecare zi făcea plimbări în compania Cristinei. Alături de ea uita de toate amărăciunile, simțind cum în suflet îi renaște dragostea de viață. Uneori lua parte la jocurile copilărești ale lui Nowowieski și ale Basiei. Într-adevăr, tânărul devenise în ultima vreme unul dintre cei mai buni prieteni ai casei. Le însoțea pe femei în oraș, la nevoie le făcea mici servicii, îi ținea companie Barbarei la jocuri și pretindea că fără zăbavă avea să pună stăpânire asupră-i înainte de plecare. Dar fata îi scăpa din mână cu aceeași ușurință.

— Totuși, la urmă tot vei fi prinsă în laț de cineva, copil de casă, îi spunea în glumă Zagloba. Dacă nu va fi el, va fi altul.

Cu fiecare zi mai mult însă se vedea tot mai limpede că el, Nowowieski, și nu altul, era acel ce trebuia „s-o prindă în laț…”. Barbara însăși băga de seamă acest lucru, întrucât devenea tot mai gânditoare. În acest timp, jupân Zagloba își avea motivele lui să nu încuviințeze cu prea multă însuflețire stăruitoarele urmăriri ale tânărului Nowowieski.

Într-o seară, bătu în ușa lui Mihail.

— Atât de mult mă mâhnește plecarea ta, îi mărturisi el, încât am simțit nevoia să viu să stau de vorbă cu tine. Dumnezeu știe când ne vom mai revedea!

— Vino cu mine, îi propuse Mihail!

— Nu, Mihail, nu pot să plec; sunt dator să mă ocup de alegeri; îți făgăduiesc însă că dacă te vei căsători c-o fată din Ucraina, care să aibă moșii și acareturi, voi veni să iau parte la nuntă și la punerea în ordine a celor necesare.

— Atât de puțin mă gândesc la căsătorie încât, după cum vezi, sunt gata să plec la îndatoriri mult mai puțin îmbucurătoare.

— Tocmai asta e nenorocirea, reluă Zagloba. Gândește-te însă că, după nu știu câți ani, îți vei zice într-o zi: „Fiecare își are nevasta și copiii lui, pe câtă vreme eu am rămas singur, ca un păr pădureț în mijlocul câmpului.” De bună seamă, dacă te-ai fi căsătorit cu biata moartă, dacă ea ți-ar fi lăsat un moștenitor, eu n-aș avea de ce mai stărui. Dar așa sunt împrejurările… Mâine va fi zadarnic poate să mai cauți un suflet pe care să-l știi prieten.

Wolodowski îl asculta în liniște. Zagloba, cu privirile ațintite asupră-i, reluă:

— Cu gândul și cu inima, eu ți l-am hărăzit din capul locului pe micul copil de casă cu obrajii trandafirii: primo, fiindcă e aur în casa cuiva; secundo, fiindcă nu mă îndoiesc că veți da țării oșteni de seamă, așa cum nu s-au mai văzut de când e lumea lume.

— Ei, făcu colonelul, fata asta e un adevărat vârtej în casă. Și-apoi, Nowowieski n-o părăsește din ochi o singură clipă.

— Pe Dumnezeu, tocmai asta mă supără… Astăzi, pun rămășag c-ar fi în stare să-l părăsească de îndată ce te-ar vedea stăruind să-i capeți bunăvoința, îndrăgostită cum e de celebritatea, de faima numelui tău… Dar, odată ce tu vei pleca iar el va rămâne… și știu mai dinainte ca va rămâne… nu mai răspund de nimic.

— Un vârtej, îți spun, Barbara domniei-tale! Nowovieski n-are decât s-o ia… Îi doresc asta din toată inima, un băiat foarte cumsecade.

— Mihail, strigă Zagloba cu mâinile împreunate. Gândește-te, flăcăule, și la cele ce vor urma!

— Am cunoscut, răspunse cu nevinovăție colonelul, doi frați Bal. Aveau ca mamă o Drojowska: erau oșteni de seamă.

— Asta vroiam s-o aud din gura ta! Și atunci, ce te mai oprește?…

— Nu vreau să iau niciun fel de hotărâre… Domnia-ta îi aduci laude Barbarei, eu însă o prefer pe Cristina, la care gă-sesc adevărata cumințenie femeiască… Atunci când vorbești de una, cealaltă îți stăpânește gândurile… și n-ai cum să le desparți.

— Nu-ți mai da silința să te dezvinovățești și Dumnezeu să te binecuvânteze cu Cristina ta! Bineînțeles, în locul tău m-aș îndrăgosti ca un nebun de Barbara. O femeie ca asta te poate însoți și pe câmpul de luptă; o poți avea necontenit în preajmă; ar fi în stare să-ți încarce flinta și în clipa când ar da naștere unui copil… Și-apoi, e cinstită și sinceră! Un cleștar! Ah, micuț paj, dac-aș avea cu șaizeci de ani mai puțin, știu eu cine-ar fi doamna Zagloba!

— Nu-i tăgăduiesc niciuna dintre însușiri.

— Aici nu e vorba de niciun fel de tăgadă, ci de hotărârea de a i se da un bărbat… Dar ce să mai spun atunci când Cristina îți stăpânește gândurile!

— Cristina e un prieten.

— Un prieten, zici, și nu o prietenă? Asta din pricină că-i umbrește buza o urmă de puf? Un prieten? Dar eu, Kretuski, Kettling, nu-ți suntem prieteni? Ah, dar bag de seamă că nu de un prieten, ci de o prietenă ai tu nevoie. Ferește-te, Mihail, de prietenul cu fustă, chiar dacă-i o buză umbrită de-o urmă de puf! Când te-așezi lângă ea, îți tremură buzele, nu mai ai astâmpăr, oftezi, te frămânți… Un adevărat cocoș de ogradă, pe cinstea mea!…. Or, astea sunt cele mai concupiscentiae signae. Caută și-i vorbește altuia de prietenie; eu sunt prea bătrân ca să mă las prins în capcană.

— Atât de bătrân, încât nu mai știi să crezi ceea ce trebue văzut…

— S-ar putea întâmpla să mă înșel… și în aceeași vreme tu să fi îndrăgostit de îngerul meu drăgălaș… Dacă-i așa, n-ai decât s-o iei… E mult mai frumoasă… Ia-l pe micul meu copil de casă… Ia-l!…

Acestea zicând, Zagloba se retrase.

Mihail nu putu să doarmă toată noaptea. Gânduri și vedenii îl chinuiau cu ochii deschiși. Apoi înainte-i apărea dintr-odată chipul Cristinei: cu obrazul plin de seninătate, cu genele lungi, cu buzele moi și atrăgătoare. Alteori îi zâmbea chipul trandafiriu al Barbarei, și atunci se simțea parcă mai liniștit și toate aveau în juru-i un farmec nespus. Dar Cristina îi apărea din nou înaintea ochilor… Somnul nu se mai putea prinde de dânsul și oboseala îl copleșea din ce în ce. Îi era parcă rușine de el însuși; se mustra din pricină că n-o iubește… pe cealaltă, pe moartă. Deznădăjduit, cu toate că de-abia începuse să se crape de ziuă, sări jos din pat și își făcu rugăciunea de dimineață. Asta îl mai liniști într-o oarecare măsură; hotărî să-și grăbească plecarea. „Poate că Zagloba are dreptate, își zise; se cade ca eu însumi să mă înfrâng.”

Și timp de trei zile se feri de Cristina, arătându-i Basiei o bunăvoință pe care fata nu i-o cunoscuse încă. După lecția de scrimă, cercetară împreună frumoasa colecție de arme a lui Kettling și începură să tragă la țintă cu arcuri de Astrahan. Apoi, în altă zi, întorcându-se de la palatul Danilewicz, unde avusese o nouă întrevedere cu hatmanul, își vesti plecarea pentru sfârșitul săptămânii.

Cristina, neliniștită, îi puse câteva întrebări; el însă îi răspunse cu răceală, prefăcându-se că nu-l preocupă decât ființa elevei lui.

Zagloba, inimă de aur, se milostivi de tristețea din ce în ce mai fără leac a jupâniței Drojowska. Folosindu-se de drepturile vârstei, îi mângâie șuvițele negre și mătăsoase ale părului. Surprinsă și mulțumită în același timp de această dovadă de prietenie, la care nu se așteptase, își ridică spre bătrân ochii plini de recunoștință.

Seara, în clipa când să se despartă, Zagloba îl îmboldi pe Mihail cu cotul:

— Nu ți-am spus eu? Niciuna nu poate întrece micul haiduc.

— Hm! O căprioară, răspunse Wolodowski. Face ea singură mai mult tapaj decât patru buzari și patru dragoni la un loc. Noapte bună, jupâne !

— Noapte bună? La dracu’! Dar ce ești atât de grăbit? Femeile sunt făpturi ciudate; a fost deajuns să-i faci o fărâmă de curte Barbarei, pentru ca gelozia s-o cuprindă numaidecât pe cealaltă. N-ai băgat de seamă?

— Câtuși de puțin.

— N-ai ochiul ager: parcă i-ar fi căzut trăsnetul la picioare.

— Noapte bună, jupâne! repetă Mihail.

Și se duse să se închidă în odaia lui.

Dar, de îndată ce rămase singur, începu să se învinovățească.

— Ah, făptură nevrednică! Iată cum o răsplătești pentru toată compătimirea și bunătatea ei sufletească! De trei zile o copleșești numai cu ocări… Te-ai arătat crud și lipsit de inimă în același timp față de creatura aceasta atât de blândă.

Și Cristina i se părea de astădată împodobită cu toate darurile. Barbara, dimpotrivă, o mică făptură nesuferită și cicălitoare…

— Să ia cine-o vrea capra… moara de vânt… zvăpăiata.. Nowowieski sau oricare altul…

Cristina, la rându-i, se gândea numai la el. De ce se ferea oare? Ca femeie, își dădea foarte bine seama că lucrurile aveau să sfârșească într-un chip, că de astădată se hotăra soarta amândurora. Vechea prietenie fugise fără întoarcere. De-aici ’nainte aveau să se simtă sau uniți din ce în ce mai strâns, sau porniți spre cea mai neșovăielnică despărțire. Tristețea sporea odată cu părerea de rău în legătură cu apropiata plecare a lui Mihail… Cu toate că nu știa încă ce înseamnă dragostea, inima și firea ei o îndemnau să iubească cu patimă. Iubea numai atunci când se simțea iubită. Răceala neașteptată pe care i-o arăta Mihail îi rănea numai mândria. Totuși, bunătatea înnăscută o îndemna să fie resemnată și îngăduitoare. Și, de altfel, privirile lui Mihail, acum o rugau parcă: „N-am știut ce fac; iartă-mă! ” Cristina trăia cu presimțirea că trebuiau să se deslușească lucrurile.

Într-o minunată după-amiază, jupâneasa Makowiecka porni în tovărășia nepoatei sale să-i facă o vizită soției seneșalului din Leopol. Zagloba, după obicei, se retrase în odaia lui, la odihnă. Dar pentru ce-i ținea tovărășie micul colonel? „Nu poate fi la mijloc decât o șiretenie, își zise Cristina; se va reîntoarce.”

Ca să-l aștepte, se cuibări în salon, cu lucrul în mână. Din când în când, își ridica ochii spre vechiul orologiu de Danzig. Acele făceau să treacă minut după minut; făcuseră înconjurul cadranului, și Mihail tot nu mai venea.

— Ah, cât e de sfios! își zicea în sine fata. Se teme. De bună seamă, până să treacă pragul odăii se va reîntoarce mătușa mea și se va trezi și Zagloba din somn.

Deodată i se păru că recunoaște pasul ofițerului în odaia vecină. Dar Mihail nu cuteza să intre. Soarele în amurg umplea încăperea cu valuri de purpură.

— Jupâne Mihail! zise deodată fata cu glasul ascuțit.

El trebuie să se hotărască.

— M-ai strigat, jupâniță?

— Da… vreau să zic că, întrucât sunt singură de aproape două ceasuri, m-a cuprins frica, neștiind cine se plimbă prin odaia de alături.

Wolodowski își apropie jilțul de acel al Cristinei. Rămaseră tăcuți un răstimp. În cele din urmă, fata își înălță fruntea și privirea ei o întâlni pe aceea a lui Mihail; numaidecât, amândoi își plecară ochii în pământ. Când micul războinic o privi din nou, o văzu înecată în purpura și aurul soarelui în declin.

— Așadar, e adevărat, pleci? îngână ea.

— Trebuie.

Tăcerea îi învălui din nou, urmată de același cuvânt:

— Trebuie.

— Ai fost supărat pe mine zilele acestea?

— Eu? Pe domnia-ta? Nu, nu… De ce-aș fi fost supărat?…

— Atunci… ce-ai avut?

— Voi fi sincer… Mă voi spovedi domniei-tale… Jupân Zagloba mi-a făcut cunoscut că prietenia dintre bărbat și femeie duce totdeauna la primejdie… După părerea lui, asemeni focului ce mocnește sub cenușă, prietenia, oricât ar fi de curată, ascunde o pornire mai puternică decât s-ar crede. Și m-am gândit că Zagloba, om încercat și destul de înțelept, poate să aibă dreptate.

Krysia își plecă fruntea; două lacrimi i se scurseră de-a-lungul obrajilor.

— Dacă, fugind de mine, găsești tihna de care ai nevoie, dacă iubirea mea frățească nu-ți folosește la nimic, n-am decât să mi-o ascund în adâncul inimii.

Și alte două lacrimi i se sparseră între gene.

Mihail își simți inima grea; printr-o mișcare bruscă se apropie de Cristina și-i cuprinse mâna cu un tremur; lucrul căzu pe covor, dar ei nu băgară de seamă. Micul războinic îi strângea mâinile cu putere și, sub emoția unei dureroase neliniști, i le acoperea cu sărutări.

— Nu plânge, rogu-te, nu plânge! repeta el.

Și nu încetă să-i acopere mâinile subțiri cu sărutări nici chiar atunci când, rușinată, ea încercă să-și acopere obrajii; dimpotrivă, aceste sărutări deveniră și mai stăruitoare, și mai îndrăznețe. Mireasma ce se împrăștia în jurul fetei îl amețea. Fără ca el să-și mai fi dat seama de ceva, îi atingea fruntea cu buzele și în cele din urmă ajunse să-i sărute ochii plânși… Apoi lumea, universul întreg dispăru pentru el atunci când, sub ochi, simți mângâietoarea, neasemuit de îmbucurătoarea atingere a buzelor ei dragi. Rămaseră uniți într-o lungă și pătimașă sărutare. Extazul, liniștea, îi scăldau ca într-o risipă de vrajă.

Deodată, în odaia de alături se auziră pași grăbiți. Glasul tineresc al Basiei îi smulse din beția vrăjilor.

— E ger, e ger…, repeta copilul de casă.

Dintr-o săritură, Wolodowski se îndepărtă de Cristina… Basia ne năpusti ca o furtună în sală.

— E ger, e ger, e ger…

Sub picioare, simți lucrul de mână căzut cu câteva clipe mai înainte de pe genunchii verișoarei sale. Cu privirea bănuitoare, îi întrebă pe rând, apropiindu-se când de Cristina, când de micul războinic:

— Ce înseamnă asta? V-ați aruncat cu lucrul în cap sau ce s-a întâmplat aici?

— Unde a rămas mătușica? întrebă jupânița Drojowska, pentru a-și ascunde tulburarea și să schimbe vorba.

— Mătușica se pregătește să coboare din sanie, răspunse Basia cu voioșia de totdeauna, dar c-o urmă de asprime în grai.

Nările îi tremurau fără astâmpăr; privirea i se aținti din nou asupra celor doi vinovați, care strâgeau de pe covor, prea târziu însă, supărătoarea broderie – și în cele din urmă, părăsi brusc încăperea.

D-na Makowiecka se ivi în aceeași clipă, urmată de Zagloba. Pe nerăsuflate, începu să povestească cele ce-i fusese dat să întâmpine cu prilejul vizitei făcute:

— Nu știam că soția seneșalului e nașa lui Nowowieski. Cred că tinerelul i-a făcut anumite mărturisiri, deoarece n-a mai fost vorba decât despre finul ei și despre mica noastră nebună. Și știi ce-a fost în stare să-i răspundă Basia? – Toate astea, doamnă, nu vor putea duce la nimic; el n-are mustață și eu n-am minte… De bună seamă, nu e coaptă încă pentru măritiș. Krysia… e cu totul altceva.

— Mătușică, făcu fata în chip de dojană.

Tocmai atunci, un slujitor dădu de veste că masa e gata. Trecură în sala de mâncare. Singur locul Basiei rămase gol.

— I-ați dat de veste jupâniței? întrebă d-na Makowiecka.

— Jupânița e în grajd, răspunse sluga.

— Ce să se fi întâmplat cu dânsa? La întoarcere era de o voioșie nebună, îngână cu neliniște mătușa.

— Vrei să mă duc să văd ce are? își dădu cu părerea Mihail.

Ieși, fără să-i mai aștepte răspunsul, și o găsi stând pe un maldăr de paie, atât de adâncită în gânduri încât nici nu băgă de seamă c-a intrat cineva pe ușă.

— Jupâniță! zise micul războinic oprindu-se în prag.

Fata tresări… Smulsă ca dintr-un vis, își aținti asupră-i ochii umbriți de tristețe, în care se zăreau mărindu-se două lacrimi scânteietoare.

— Pentru Dumnezeu! Dar ce ai? De ce plângi?

— Eu plâng? rosti ea, ridicându-se dintr-o săritură… Domnia-ta nu vezi bine… doar dacă nu mi-o fi rămas promoroacă pe gene.

Și începu să râdă cu hohot; dar râsul micului copil de casă, atât de sincer, atât de prietenos de obicei, suna altfel de astădată. Apoi, arătând cu degetul cârlanul pe care hatmanul i-l dăruise lui Wolodowski:

— Erai încredințat, nu-i așa, că nimeni în afară de domnia-ta n-ar îndrăzi să se apropie de dobitocul acesta… Ei bine, vom vedea.

Și mai înainte ca Mihail s-o fi putut reține, pătrunse ca o furtună în preajma ieslelor. Calul necheză, ciulindu-și urechea.

— Dumnezeule din cer! Are să te omoare!

Barbara însă, bătând cu neastâmpăr dobitocul pe grumaz, striga:

— N-are decât să mă omoare! Să mă omoare! Să mă omoare!

Și iată că dobitocul, întorcându-și spre ea ochii de flacără, cu nările înecate în aburi, începu să necheze din nou sub neastâmpărul mângâierilor îndrăznețe.