CAPITOLUL XIII

Zagloba știa unde vroia s-ajungă înlesnind dragostea dintre Krysia și Kettling. ÎI cunoștea prea bine pe Wolodowski ca să nu prevadă că, amăgit de Krysia, nu-i va mai rămâne decât să se apropie de Basia. Îndrăgostit el însuși de micul copil de casă, bătrânul boier aștepta cu nerăbdare această clipă și se bucura dinainte de fericita căsătorie care avea să fie opera lui. Totuși, răspunsul pe care îl primi din partea lui Kretuski la ultima scrisoare îi încurcă toate planurile. Ian îl povățuia să nu se amestece, temându-se ca nu cumva din această pricină să ia naștere o neînțelegere între doi vechi și sinceri prieteni.

— Hm! își zise bătrânul boier… Kretuski e un fel de moștenitor al înțelepciunii solomonești… De câte ori îi voi surprinde pe Kettling și pe Krysia, voi căuta să îmi fac de lucru aiurea, îndepărtându-mă în secret. Asta ar fi ceea ce se cheamă să nu te amesteci. Bănuiesc însă că vor ajunge să se înțeleagă foarte bine și fără ajutorul meu. De altfel, e primăvară, anotimp în care, odată cu soarele, încep să se aprindă și pornirile omenești. Hotărât lucru! Renunț să mă mai amestec în treburile altora. Și vom vedea la urmă unde are să ducă această stăpânire de sine.

Adevărul în această privință n-avea să zăbovească. Aproape de săptămâna sfântă, Kettling și oaspeții săi se statorniciră la Varșovia, într-o clădire de pe ulița Lungă. Tânărul ofițer se strădui din răsputeri să împlinească și aici rolul de gazdă primitoare. Cunoscând de minune Varșovia, putea să-i ofere Krysiei mulțumiri din ce în ce mai neașteptate. Ca toată lumea, mătușa Makoviecka, povățuită în secret de Zagloba, privea cu ochi buni apropierea dintre cei doi tineri.

— Dacă asta e voința lui Dumnezeu!… își zicea dânsa. În ce mă privește, n-aș avea de ce să mă împotrivesc.

Cu sprijinul acestei resemnări filosofice, Krysia și Kettling rămâneau pururi împreună. Alături unul de altul, se simțeau fericiți. Vrăjită de mulțumirea fiecărei clipe, ea căuta să-și alunge din minte gândul supărător care, ca să împrăștie vraja, era deajuns să se lege de cele două cuvinte căzute de pe buzele lui Kettling: „Te iubesc! ”

Aceste cuvinte el avea să le rostească în curând. Într-o zi, când d-na Makowiecka se afla, în tovărășia Basiei, la căpătâiul soției generalului, suferindă de câtăva vreme, jupân Zagloba le propuse celor doi tineri să viziteze împreună castelul regal. Dărnicia lui Kettling făcu să li se deschidă toate ușile. Cercetară apartamentele private ale suveranului, terasele, sala de spectacole, aceea a tronului, apoi sala de primire, când, oprindu-și din drum tovarășa și arătându-i o ușă ascunsă:

— Pe-aici, zise Kettling, Maiestățile Lor aveau obiceiul să pornească spre Catedrală. Această ușă dă într-un lung coridor care sfârșește într-o tindă din preajma altarului.

— Eu cunosc bine și coridorul, și tinda, îngână Zagloba, deoarece Ian Casimir nu se putea lipsi niciodată de tovărășia mea. Cât despre regina Maria-Luiza, mă iubea ca o nebună. Astfel că veneam în dese rânduri să le țin companie în timpul sfintei slujbe: marea mea cucernicie îi întărea în credința lor.

— Vrei să intrăm? propuse Kettling. Și, printr-un semn, îi porunci paznicului să le deschidă ușa.

— Să intrăm, răspunse Krysia.

— Așa, duceți-vă, copii! Sunteți tineri, aveți picioare zdravene. Dar bătrânul moș Zagloba a obosit destul ținându-se de pașii voștri… Rămân aici să mai stau de vorbă cu omul acesta cumsecade; și nu vă îngrijiți c-am să vă aștept prea mult; puteți să vă rugați în liniște oricât veți voi. Eu mă voi folosi de acest prilej ca să mă odihnesc câteva clipe.

Tinerii se îndepărtară.

Kettling îi oferi brațul fetei. O luară de-a-lungul coridorului. Inima Krysiei bătea cu putere. Era pentru întâia oară când rămâneau cu desăvârșire singuri. Dar reculegerea lui Kettling îi umplea inima c-o bucurie pașnică și binefăcătoare. În cele din urmă ajunseră în tinda de deasupra corului.

Aici căzură în genunchi ca să se roage. Biserica era tăcută și goală. Două lumânări ardeau în fața altarului; tinda rămânea în umbră.

Kettling se ridică cel dintâi.

— Privește, îngână el, jilțul acesta acoperit cu catifea; păstrează încă urma celor două capete regale care, înclinate, s-au lăsat pradă îngândurării. Regina sta aici, mai aproape de altar. Vrei să te odihnești o clipă?

— Să fie adevărat, întrebă fata, că a fost totdeauna foarte nenorocită?

Și se așeză pentru câteva clipe în jilțul în care se odihnise celebra și nefericita Maria de Gonzaga, principesă de Nevers și de Mantova.

— Povestea ei, reluă Krysia, îmi e cunoscută încă de pe vremea când eram copil. De bună seamă, trebuie să fi fost tare nenorocită, de vreme ce n-a putut să-l ia de bărbat pe acela pe care îl iubea.

Și închise ochii; o tulburare dureroasă îi strânse inima. Dinspre tindă urca un răsuflet de gheață care cuprinse în văluri aspre tihna binefăcătoare ce-i potopise inima cu câteva clipe mai înainte. Kettling o privi îndelung. Sub bolți plutea o liniște adâncă.

Atunci se lăsă să cadă la genunchii Cristinei și, cu glasul stins, tremurător, îi spuse:

— Nu e păcat că-ți cad în genunchi, într-un loc atât de sacru; căci unde, dacă nu într-o biserică, o dragoste curată ca a mea ar mai putea să năzuiască după binecuvântarea divină? Te iubesc mai mult decât toate bunurile pământești, mai mult decât orice pe lume, mai mult decât viața. Te iubesc din tot sufletul, din toată inima și aici, în fața acestui altar, îți mărturisesc nemărginita mea iubire.

Cristina păli; cu capul rezemat de spătarul jilțului, rămase nemișcată, amorțită parcă, în timp ce el urma s-o încânte cu aceeași risipă a mărturisirilor.

— Și iată-mă prosternat la picioarele tale, rugându-te să hotărăști asupra sorții mele. Va trebui să plec copleșit de cea mai divină bucurie sau deznădăjduit și cu moartea în inimă?

Și tăcu, așteptând un răspuns; apoi, întrucât fata rămânea tăcută, își plecă fruntea pe genunchii ei. Neliniștea făcea să-i tremure glasul.

— Viața și fericirea mea sunt în mâinile tale. Fie-ți milă de mine, căci sufăr cumplit.

— Să ne rugăm mai degrabă să pogoare asupră-ne milostivirea cerească, rosti deodată Cristina, căzând ea însăși în genunchi.

În marea tăcerii ce domnea în jur, glasurile lor se auzeau din când în când.

— Doamne, îndură-te de noi! îngâna fata.

— Doamne, îndură-te de noi! repeta el.

— Dumnezeule al milostivirii, iartă-ne!

— Dumnezeule al milostivirii, nu ne părăsi!

Apoi ea începu să se roage în șoaptă: își simțea pieptul sfâșiat de suspine. Multă vreme rămase astfel. Într-un târziu, se ridică.

— Să ieșim, îngână Cristina.

Străbătură din nou coridorul lung. Kettling tot mai nădăjduia că va căpăta un răspuns și, mergând alături de ea, n-o părăsea din ochi. Dar Cristina iuțise pasul, cu gând să dea cât mai curând ochi cu Zagloba.

Când ajunseră aproape de ieșire, tânărul războinic căută s-o oprească.

— Cristina, zise el, te rog, pentru tot ce ai mai sfânt și mai drag pe lume…

Ea se întoarse și, într-o sclipire de fulger, mai înainte ca el să fi putut să se apere, îi luă mâna pe care-o duse la buze.

— Te iubesc din tot sufletul; dar niciodată, niciodată, nu voi putea fi a domniei-tale…

Și adaugă :

— Uită-mă! Uită tot ce-a fost… tot !…

Fata deschise poarta. Paznicul sforăia într-un jilț; Zagloba, în cel de alături. Amândoi se treziră de îndată ce tânăra pere-che trecu pragul tindei.

— Ah, voi sunteți? rosti într-un căscat bătrânul boier, grăbindu-se să-și strângă chimirul… Visam că noul rege a fost ales… și semăna cu mine ca două picături de apă. Ați văzut tinda cu jilțurile regale?

— Da.

— Sufletul de flacără al reginei Luiza nu s-a năzărit cumva sub ochii voștri?

— Ba da. Am văzut-o aievea, răspunse Cristina cu glas surd.