CAPITOLUL XV

A doua zi, Krysia păru mult mai liniștită: pierdută la răspântia spre care fusese călăuzită de pasiune, hotărî să urmeze cărarea cea mai aspră și mai grea, într-adevăr, dar care, totuși, avea s-o ducă pe calea cea dreaptă.

Trebuia să aibă o ultimă întrevedere cu Kettling, ca să-i dea de veste ce groaznică primejdie îl amenință. Tânărul nu se mai zărea nicăieri. Atunci, ea îl așteptă la biserica dominicanilor unde avea obiceiul să se ducă și, a doua zi chiar, îi tăie calea, la ieșire. Văzându-l atât de palid și de îndurerat, fata simți că i se strânge inima de compătimire.

— Dumnezeu să te mângâie și să-ți dăruiască uitarea.

— Nu mai există pentru mine… nici mângâiere nici uitare.

Cristina trebui să se stăpânească ca să nu strige: „Te iubesc din tot sufletul! Sunt a ta! Ia-mă! Dar rămase tăcută îndelung, luptând cu ea însăși și înghițindu-și lacrimile. În cele din urmă reluă, prefăcându-se străină de mâhnire:

— S-ar putea întâmpla să-ți aduc o mângâiere, mărturisindu-ți că nu voi fi a nimănui în afară de Dumnezeu. Voi intra într-o mănăstire. Domnia-ta nu mă judeca cu asprime, căci sunt îndeajuns de nenorocită. Îmi făgăduiești că nu vei dezvălui în fața nimănui dragostea ce-ai avut pentru mine? Nici chiar în fața celui mai bun prieten al domniei-tale? Mai târziu vei afla pentru ce m-am purtat astfel și mă vei înțelege. Astăzi, nu ți-aș putea spune mai mult; nu mă simt în stare. Făgăduiește-mi; în acest chip mă poți mângâia. Fără această încredințare nu mi-ar mai rămâne decât să mor.

— Îți făgăduiesc… Te poți încrede în cuvântul meu! răspunse Kettling.

— Dumnezeu să te răsplătească! Eu îți mulțumesc din toată inima. Încearcă să te arăți cât mai străin de suferință în ochii lumii, pentru ca nimeni să nu bănuiască nimic. Adio! De-acum nu vom mai rămâne niciodată singuri. Spune-mi că n-ai să mă urăști pentru asta, fiindcă ura e mai greu de îndurat decât cele mai aspre păreri de rău. Mă lași în paza lui Dumnezeu, numai a bunului Dumnezeu… să nu uiți asta.

Kettling nu răspunse; dar suferea fără să se plângă; îngâna cuvinte fără șir, aproape de neînțeles. Cu vârful degetelor, atinse tâmplele copilei, în semn de binecuvântare și de iertare.

Și se despărțiră.