CAPITOLUL XVIII

După un sfert de ceas, îl văzură îndepărtându-se în goana calului pe care îl îmboldea furios cu pintenii. — Doamne Dumnezeule! strigă jupâneasa Makowiecka... Bănuiesc că se îndreaptă spre Câmpiile Sălbatice... N-am să-l mai revăd niciodată!

— Ori va cădea în cine știe ce capcană... De multe ori omul își caută singur pieirea, își dădu cu părerea Zagloba.

Deodată, ușa se deschise și Basia se năpusti în sală.

— S-a dus să-l caute pe Kettling, strigă ea! În numele cerului, să pornească cineva pe urmele lui... să-l smulgă din ghearele primejdiei!

— Tinerețe, ai înnebunit oare? făcu Zagloba.

— Vrea să-l ucidă pe Kettling. Sângele va curge din vina mea. Krysia va muri... și asta tot din vina mea.

— Explică-ne odată, copil răutăcios! tună Zagloba scuturând-o de mâini. De unde știi că vor să se bată? Pentru ce din vina ta?

— Pentru că, în prada mâniei, i-am mărturisit lui jupân Mihail că Krysia și Kettling se iubesc; că ăsta e singurul motiv pentru care ea vrea să se închidă într-o mănăstire. Ah, pentru numele Domnului, grăbiți-vă! Să plecăm repede... toți... toți.

Numai în astfel de împrejurări jupân Zagloba putea să dea dovadă de înțelepciunea ce-și cucerise o faimă neasemuită. Fără să mai piardă vreme, dădu poruncă să se înhame caii la caleașcă. Basia le ajută oamenilor s-o scoată de sub șopron și să așeze chingile cailor... Apoi, sărind pe capră, prinse hățurile în mâini.

— Coboară, copila mea, îi porunci bătrânul boier.

— Niciodată! Urcați mai repede... Altfel, plec fără domniile-voastre.

Trebui să i se supună; caleașca porni la drum. Între Zagloba și Basia, care nu voise să se dea jos de pe capră, se legă o convorbire aprinsă.

— Mai spune-mi odată, cum se face că i-ai mărturisit lui Mihail ceea ce s-a petrecut între Krysia și Kettling? Ți s-a spovedit cumva Cristina?

— Ea nu mi-a spus nimic.

— Atunci poate scoțianul?

— Nici el... Dar știu că asta e pricina care îl îndeamnă să ne părăsească... V-a legat pe toți la ochi; pe mine însă, nu.

Ajunseră în inima orașului, dar neajunsurile începeau de-abia acum. Unde să se fi ascuns Kettling? Unde să-l caute pe Wolodowski prin mulțime, un ac în carul cu fân? Porniră în cea mai mare grabă spre palatul marelui hatman. Lămuririle pe care le primiră nu le puteau fi de niciun folos. Kettling s-ar fi părut că părăsise capitala: colonelul Wolodowski, venit să-l caute în aceeași dimineață, pornise la drum, cine știe spre ce meleaguri... Poate să dea de urma oștirilor ce-și aveau tabăra dincolo de ziduri.

Se apropiară de tabără. Aici, altă deznădejde. Nici urmă de Wolodowski. La întoarcere, îl căutară prin toate hanurile din Praga și din împrejurimi.

Se înnoptase. Nu le rămânea decât să se reîntoarcă. Basia, tăcută, își ștergea lacrimile; cucernicul pitar îngâna rugăciuni în barbă. Singur Zagloba se străduia din răsputeri să nu-și piardă cumpătul:

— Pun rămășag că, în timp ce noi batem drumurile, Mihail ne așteaptă acasă!

— Ori zace pe undeva, străpuns de paloșul lui Kettling.

Și Basia își frângea mâinile de deznădejde.

— Ar trebui să-mi smulg limba! gemea bietul copil. E vina mea... e numai vina mea... Doamne Isuse Hristoase! Am să înnebunesc!....

— Liniștește-te, copila mea! Vina ta nu-i atât de mare. Află că dacă cineva va trebui să piară în urma acestei afaceri, acela nu va fi prietenul nostru Mihail.

— Mă tem și pentru viața lui Kettling. Ah, în ce chip i-am răsplătit găzduirea!

Ajunseră acasă. D-na Makowiecka era singură. Cristina, zăvorâtă în camera ei. Ceasurile de peste noapte se scurseră pentru ei în cea mai lentă așteptare. Odată cu cântatul cocoșului, Zagloba porni din nou la drum. Basia sta de strajă la fereastră, atunci când nu străbătea în fugă ograda ca să privească neliniștită în lungul drumului.

Pitarul hotărî să părăsească această locuință cât mai curând cu putință. Slugile începuseră să pregătească totul pentru plecare, sub ochii îndurerați ai Cristinei. Nefericita nu îndrăznea să înfrunte privirile pe care le bănuia vrăjmașe în preajmă-i. Jupâneasa Makowiecka n-o dojenise, ce-i drept, în niciun chip; dar tocmai această tăcere era mai grea ca o dojană.

În cele din urmă, către seară, o auziră pe Basia strigând:

— O caleașcă... și câinii nu latră.

— Trebuie să fie vreunul de-ai noștri, își dădu cu părerea d-na Makowiecka.

Basia și pitarul se năpustiră în ogradă. După câteva clipe, ușa se deschise. În spatele bărbatului ei și al Basiei, buna femeie îl zări pe Mihail urmat de Kettling.