CAPITOLUL I

Se iubeau c-o dragoste nemărginită. Viața lor se depăna fericită, cu toate că n-aveau copii după patru ani de căsătorie.

Wolodowski pusese pe rod câteva bucăți de pământ pe care le cumpărase în apropiere de Kamieniec-Podolski, pământuri pe care vechii stăpânitori, îngroziți de putința unui apropiat război cu Turcia vecină, mai bine le vindeau decât să le vadă pustiite. Mihail păstra buna rânduială în sânul norodului veșnic pornit pe gâlceavă; punea să se repare bordeiele arse, ridica întărituri și întreținea garnizoane; într-un cuvânt, nu părăsea cu desăvârșire paloșul de dragul plugului. Faima numelui său rămânea de altfel paznicul cel mai neînduplecat al averii. Era în bune legături cu câteva căpetenii ale tătarilor, iar pe celelalte căuta să le domolească cu sila. Cetele cazace, pirații pustiului, tâlharii singurătăților basarabene, tremurau înaintea „micului șoim”. Hergheliile de cai, cirezile lui de vite și de cămile pășteau liniștite în largul stepei. Locuitorii îl cinstiseră c-o sarcină însemnată; marele hatman îl iubea; pașa din Soci îi trimitea salamalecuri prietenești și numele lui era rostit cu mult respect până în Crimeea, până și la curtea hanului din Bakcisarai. Își urzea viața din plugărie, luptă și dragoste.

Vara peste măsură de călduroasă a anului 1671, soții Wolodowski și-o petrecură la conacul din Sokola, cea mai frumoasă dintre proprietățile lor. Aici îl primiră cu mare alai pe jupân Zagloba, care ținuse morțiș, cu toată vârsta înaintată și oboseala unui drum prea lung, să-i cerceteze acasă la dânșii, așa cum le făgăduise solemn încă din ziua căsătoriei. Dar bucuria și ospețele menite să sărbătorească sosirea unui musafir atât de prețuit fură grabnic tulburate de porunca marelui hatman. Colonelul Wolodowski trebuia să ia în cea mai mare grabă comanda fortului de la Sreptiow, așezat aproape de hotarul Moldovei, și aici să stea la pândă, gata să se împotrivească năvălirilor tătare și să curețe împrejurimile de cetele căzăcești pornite după jaf. Numaidecât, micul războinic își înarmă și își echipă oamenii și puse să se încarce poverile pe cămile. La gândul că trebuia să se despartă de soție, simți că i se sfâșie inima. Viața lui nu mai avea nici un rost fără dânsa, și totuși, n-avea cum s-o ia cu el în adâncul primejdioaselor singurătăți ale stepei. Dar Basia se încăpățâna:

— Aici crezi că voi fi mai la adăpost decât alături de tine? Nu vreau alt acoperământ decât pe acel al cortului tău. Sub paza ta, sub paza oștirii, mă voi simți mai liniștită decât regina în palatul ei din Varșovia. Departe de tine, dragul meu, cea mai mică înghițitură de pâine mă va înăbuși, iar somnul va fugi de mine. Voi fi silită să fug de-aici ca să-ți dau de urmă, și dacă nu mă vei lăsa să pătrund în Sreptiow, voi rămâne la porțile orașului și voi plânge, și te voi ruga, până când va trebui să te milostivești de mica ta nevastă.

— Nu mi-ar fi teamă să te iau cu mine, iubita mea, răspunse el, dacă n-ar fi vorba să veghez la neîncălcarea hotarelor. Și nu mă îndoiesc o singură clipă că războiul va izbucni între Republică și turci. Pașa din Soci e de aceeași părere. Marele hatman spune în fiecare zi că sultanul va intra în luptă ca să-l sprijine pe Doroszenko. Atunci, ce voi face cu tine, floarea mea dragă?

— Îți voi împărtăși soarta, orice s-ar întâmpla.

Jupân Zagloba, care-i ascultase până atunci fără să murmure, zise:

— Dacă vei cădea pe mâinile osmanlâilor, îi spuse el Basiei, soarta domniei-tale, copila mea, nu va fi aceeași cu a soțului… Va fi la mijloc o deosebire… delicată.

— De altfel, îl întrerupse Wolodowski, Sreptiow e un nenorocit de târg, peste care, de douăzeci de ani încoace, au trecut toate năvălirile tătare și cazace… Nu știu dacă voi găsi câteva bârne sub care să mă pot adăposti. Iar, de jur împrejur, nu întâlnești decât prăpăstii și mărăcinișuri; întreg ținutul e un cuib de tâlhari; cea mai josnică adunătură îl cutreieră în lung și în lat. Jupân Zagloba, am încredere în înțelepciunea domniei-tale. Se cade s-o iau cu mine pe Basia?

— Hei, reluă Zagloba, cu trupe ca ale tale poți sfârși degrabă cu tâlharii, ba chiar și cu hoardele tătare.

— Nu-i așa? strigă tânăra femeie. Puțin îmi pasă de tâlhari… și nici de hoarde nu mă tem. Mihail, cu oștirile lui viteze, va ști să mă apere, chiar dacă m-aș pomeni împresurată de trupele hanului din Crimeea.

— Nu mă întrerupe, micul meu copil de casă, sau îmi voi rosti osânda împotrivă-ți.

Numaidecât, copilul de casă se prefăcu peste măsură de îngrozit în fața mâniei temutului războinic… Închise ochii frumoși și își vârî capul blond între umeri. Bătrânul păru că se îmblânzește:

— Nu-ți fie teamă… Vei fi mulțumită de mine, zise el.

Și, cu amândouă mâinile vârâte sub cutele brâului, cu ochiul teafăr ațintit asupra fericitului cămin, lăsă să-i scape aceste cuvinte:

— Și, până azi, nici urmă de vreun mic Wolodowski, nu-i așa?

— Bunul Dumnezeu n-a voit acest lucru! făcu Mihail, resemnat dar cu oarecare înțeles.

— N-a vrut bunul Dumnezeu! repetă Basia, cu ochii în pământ.

— Și cu toate astea, dorința nu vă lipsește? întrebă din nou neînduplecatul bătrân.

— Doamne, îngână Wolodowski, ce n-aș da în schimbul unui astfel de har? Dar mi se pare uneori că dorința noastră nu se va împlini niciodată. Isus Hristos, atunci când mi-a dăruit pisicuța căreia domnia-ta îi spui copil de casă, m-a copleșit cu bucurii la care nu m-aș fi așteptat; averea noastră a sporit și ea mulțumitor. Nu îndrăznesc să-i cer mai mult.

Cucernicul războinic păru că se înduioșează de propriile lui cuvinte. Din nou își ridică ochii la cer. Dar acea duioșie nu părea să-l tulbure câtuși de puțin pe Zagloba, căci el reluă cu mai multă asprime:

— Ia seama ca, sub resemnarea ta prefăcută, să nu se ascundă blestemul… Te lauzi c-ai fi în stare să pătrunzi în tainele Providenței. Acesta e un mare păcat, dragul meu. Bunul Dumnezeu are mâneci mai largi decât ale episcopului Cracoviei; dar nu-i place să i le cerceteze nimeni. Tu, prietene, cată să-ți faci totdeauna datoria. Prin urmare, întrucât dorești să ai copii, păstrează-ți nevasta lângă tine și nu te despărți niciodată de dânsa.

— Așa e… Ai toată dreptatea! strigă Basia… Să fim necontenit împreună… să nu ne despărțim niciodată… Ah, știam foarte bine că-mi vei ține parte, jupâne. Auzi, Mihail? Vom pleca împreună… Voi alerga împotriva tătarilor alături de tine… Oh, numai odată, o singură dată, dragul meu, comoara mea… Te rog…

— Ei, o auzi? făcu Mihail… Acum vrea să ia și parte la luptă.

— Alături de tine, mă simt în stare să înfrunt cea mai năpraznică hoardă!

— Tăcere! Silentium! porunci Zagloba cu glas de tunet, în timp ce privirea lui mângâietoare învăluia obrazul tinerei femei. Eu cunosc bine toate aceste locuri, Sreptiow, cu posturile cele mai îndepărtate: Mohilow, Iampol, Raskow. Îți mai aduci aminte în ce chip am dat pierii pe lepădătura de Ceremis?… Acolo am scăpat-o de la moarte pe prințesa Elena, pe care la urmă i-am adus-o lui Ian. Slavă Domnului, nu văd pentru ce Basia nu ți-ar putea ține tovărășie!… Ah, dar mai e ceva… Se cuvine să ne făgăduiască de pe-acum că va fi cuminte și se va reîntoarce acasă în clipa când s-ar încinge războiul împotriva Necredinciosului. Marile bătălii, marșurile forțate, asediile lungi – e deajuns să-l pomenesc pe cel de la Zbaraz – nu sunt pentru femei.

— Voi lupta și voi muri bucuroasă alături de Mihail, oricând îmi va îngădui acest lucru. Dar voi fi și cuminte: n-am să vă calc poruncile. Împlinească-se vrerea bărbatului meu, nu a mea… Foarte bine! Consimt: de îndată ce va izbucni războiul cel mare, mă veți trimite oriunde vă va face plăcere.

— Jupân Zagloba te va călăuzi în Podlachia, la Kretuski, îngerul meu. Bănuiesc că turcul nu va pătrunde până acolo.

— Jupân Zagloba!…. Jupân Zagloba!…. ÎI amestecați în toate sosurile… strigă bătrânul cu voioșie. Am ajuns oare să le țin de urât femeilor și copiilor? O povață înțeleaptă: nu vă lăsați prea mult nevestele în paza lui moș Zagloba, sub pretext c-ar vrea să facă pe bătrânul: înseamnă să dați peste unele neajunsuri care nu v-ar fi tocmai pe plac… Și-apoi, crezi domnia-ta că pe timp de razboi, când ne vom lua la harță cu padișahul, eu mă voi furișa în Podlachia ca să privesc cum se coace turta în buza cuptorului? Nu, Ia dracu’! N-am ajuns încă în cârje; brațul mi-a rămas teafăr. O împresurare nu mi-ar fi de prisos. Greu până să urc în șa… Dar, odată călare, mulți tineri vor trebui să meargă în pas cu mine ca să înfrunte vrășmașul… Slavă Domnului, nu m-a trântit încă nimeni în pulbere… îți las ție sarcina să dai de urma tătarilor în stepă; nu mi-a plăcut niciodată să fac pe copoiul. În schimb, pe câmpul de luptă, te povățuiesc să stai alături de mine dacă vrei să știi ce înseamnă o adevărată ispravă.

— Cum, ai de gând să ne însoțești pe câmpul de luptă?

— Dar ce?… Crezi oare că n-aș avea dreptul să pecetluiesc printr-o moarte glorioasă atâția ani de izbândă? L-ai cunoscut pe jupân Diwokiewicz?… Avea o sută patruzeci și doi de ani, și încă mai slujea în oștire… E adevărat însă că nu părea să aibă mai mult de o sută treizeci.

— Bănuiesc că n-a fost tocmai așa.

— Câtuși de puțin. O sută patruzeci și doi de ani… ba poate chiar și mai mult… Și apoi, să știți că vă însoțesc la Sreptiow. Sunt îndrăgostit de Basia, ține seamă de acest lucru.

Basia sări de gâtul îndrăgostitului. Bătrânul se lăsă îmbrățișat, zicând:

— Mai tare! Mai tare!

— Toate sunt bune și la locul lor, hotărî Wolodowski; dar nu vom putea porni la drum toți dintr-odată. Un adevărat pustiu, ascultați-mă… Nici unde să-ți odihnești ciolanele. Așadar, voi pleca eu cel dintâi; voi pune să vi se clădească un mic fort în care îmi voi stabili garnizoana; voi pune să se sape un puț în stepă, voi croi drumuri și voi curăți locul de jefuitori; și numai după aceea voi trimite oameni de pază care să vă însoțească. Vor trece până atunci trei sau patru săptămâni.