CAPITOLUL II

Soarele nu coborâse încă din slavă în clipa când jupân Andrei își luă rămas bun de la Olenka. Străbătu Wilna, Grodno, Lukov. Aici află că Ian și Elena Kretuski porniseră spre casă.

Primit la început cu toată însuflețirea, băgă curând de seamă că bucuria se schimbă în doliu atunci când le povesti în ce chip se abătuse nenorocirea asupra lui Mihail. Mai cu seamă Zagloba n-avea cum să-și stăpânească amărăciunea. Ochii îi erau plini de lacrimi. A doua zi, cu inima oarecum ușurată, nu ceru povață decât înțelepciunii lui de totdeauna.

— Ian nu poate pleca la drum, zise el. Concetățenii săi l-au ales judecător; și vă dați seama că, în urma răzvrătirii și a războiului, sunt multe pricini sortite să fie limpezite… Pe de altă parte, crezându-te pe cuvânt, jupâne Andrei, nu mă îndoiesc câtuși de puțin că domnia-ta vei fi silit să-ți petreci iarna la Wodokty, ținând seamă de sarcina jupânesei Olenka. Nu mă surprinde, prin urmare, că ți-ai părăsit căminul cu oarecare strângere de inimă. Ai dat dovadă de adevărată milostivire creștinească. Vrei însă să-ți dau o povață înțeleaptă? Ei bine, reîntoarce-te acasă și cât mai degrabă. Se cuvine ca în preajma lui Mihail să se oprească un duhovnic mai puțin înclinat pornirilor, cineva a cărui răbdare pusă la încercare să poată să îndure fără murmur ocările și nemulțumirile…

— Taică, dacă mi-aș părăsi îndeletnicirile? îl întrerupse Kretuski.

— Fiul meu, grija de aproapele tău e una și îndeletnicirile strâns legate de rosturile neamului, altceva! mormăi neînduplecatul Zagloba.

— Dar Mihail, pentru mine, înseamnă mai mult decât un frate…

— Dar pentru mine?… Cu toate astea, nu e vremea acum de cuvinte sentimentale. Să zicem că n-ar fi vorba deocamdată numai de grija de-a da ochii cu bietul nostru Mihail… Alături de el se cuvine să fie oricine cu băgare de seamă, dar nu să-și amestece lacrimile și suspinele cu ale sale… Dimpotrivă, prin cuvinte rostite cu îndemânare, să-l smulgă din amărăciune, călăuzindu-l spre voioșie… Și-atunci, cine e cel ce se cade să plece? Eu… Zagloba… Și, pe cinstea mea, nici nu mai stau pe gânduri. Dacă-l găsesc la Czestochowa, vi-l aduc aici în cea mai mare grabă. Dacă nu, mă avânt pe urmele lui, chiar dacă va fi nevoie să străbat Moldova și s-ajung până-n țara turcească. Pe Dumnezeu, îl voi căuta pretutindeni, cât timp voi mai avea tăria să duc la nas o picătură de praf de tutun.

Înduioșați în urma acestor cuvinte, cei doi războinici se ridicară cu brațele deschise… Jupân Zagloba se lăsă îmbrățișat, uimit el însuși de atâta însuflețire, în timp ce-și simțea pleoapele umede.

— Într-adevăr, adăugă Kmita, ar trebui să n-ai inimă ca să rămâi nesimțitor în fața unei atât de frumoase pilde. Va trebui să înfrunți oboseala unui drum lung și greu, la o vârstă când alții nu se grăbesc decât să-și încălzească ciolanele la foc. Și, când te aud că pui la cale cu atâta ușurință un plan atât de anevoios, îmi vine a crede că n-ai mai mulți ani decât mine sau decât Ian Kretuski.

Jupânului Zagloba, cu toate că n-avea slăbiciunea să-și ascundă vârsta, nu-i plăcea totuși s-audă vorbindu-se de bătrânețea lui ca de un tovarăș nedespărțit al neputinței… Astfel, aruncându-i o privire piezișă lui Kmita:

— Dragă jupâne, zise el, închipuiește-ți că la cei șaptezeci și șapte de ani ai mei, bătuți pe muchie, mă gândesc uneori cu nemulțumire la cei doi 7 în chip de secure ce-mi apasă pe umeri. Cu toate acestea, chiar atunci când voi trece de optzeci de ani, nu mă îndoiesc câtuși de puțin că mă va prinde râvna să-mi caut ca orice creștin o nevastă. Și, pe viul Dumnezeu, aș vrea să văd atunci care dintre noi amândoi va fi cel mai tare, după ce, bine înțeles, vom fi puși la încercare.

— Eu nu m-aș putea lăuda în niciun chip, rosti cu un zâmbet Kmita și, la cel dintâi prilej, aș fi cel dintâi care ți-ar aduce lauda cea mai sinceră.

— Cinstit lucru din partea ta! Asta însă nu mă împiedică să-ți iau mult înainte, așa cum i-am luat hatmanului Potocki, chiar sub ochii regelui, bunul nostru suveran. „Măria ta, i-am spus, să vedem care, dintre noi amândoi va fi în stare să facă cel mai mare număr de tumbe? ” Știi ce s-a întâmplat în urma unei astfel de confruntări? Haiducii săi cu mare greutate l-au ridicat de jos, deoarece nu-și mai putea mișca mădularele, pe câtă vreme eu cred c-am făcut mai bine de treizeci de tumbe în jurul sălii… Întreabă-l pe Kretuski; a văzut asta cu ochii lui.

Ian nu răspunse. De altfel, capul îi era plin numai de Wolodowski. Această preocupare puse stăpânire și asupra lui Zagloba care, până la ora mesei, nu-și mai descleștă gura. Vinul însă și mirosul bucatelor îi dezlegară limba:

— Am credința deplină, rosti el dintr-o dată, că-n scurtă vreme îl voi vedea pe Mihail vindecat de rana lui, așa cum poate nimeni nu și-ar putea închipui.

— Domnul să te audă! Dar ce te face să crezi acest lucru? îl întrebă Andrei.

— Îl cunosc pe Mihail al meu până-n vârful unghiilor, și, fără să-i aduc vreo ocară, mi se pare că-l întristează mai mult neînduplecarea sorții de-a nu-l fi dorit însurat, decât pierderea tinerei lui mirese. Că l-a cuprins deznădejdea, e foarte firesc. Bineînțeles că, moartea Anettei a fost pentru el o mare durere. Dar nici nu vă închipuiți cât de mult a dorit totdeauna omul acesta să se însoare. În firea lui n-ai să întâlnești nici ambiție, nici poftă, nici lăcomie; s-a jertfit totdeauna cu cea mai vrednică lepădare de sine. Credeți că s-a gândit vreodată să-și ceară solda?… În schimbul atâtor fapte mari și a unui curaj atât de mare, ce i-a cerut lui Dumnezeu și Republicii? O femeie, o nevastă. Își dă seama că o astfel de pâine i se cuvenea; tocmai vroia s-o ducă la gură, când, fără milă, cineva i-a smuls-o din mână… Și-acum, poftim de mănâncă! N-aș putea spune că nu-și plânge cu lacrimi amare logodnica; dar Dumnezeu să mă pedepsească dacă nu plânge mai mult din pricină c-a pierdut o tovarășă, oricare ar fi fost această femeie. El ar fi în stare să jure că nu e tocmai astfel, bineânțeles; dar în firea omului citești cu mai multă ușurință atunci când știi bine că nu-l sugrumă nenorocirile.

— Ah, dac-ar fi astfel! îngână Kretuski.

— Aveți puțină răbdare! Să i se vindece rănile, să crească altă carne deasupra, și veți vedea dacă vechea pornire pentru sărbătoarea nunții nu va încolți din nou în inima lui. Primejdia, periculum, e că, sub onere, sub povara durerii, să nu fi luat cine știe ce amarnică hotărâre, de care să-i pară rău mai târziu. Oricum ar fi, o singură primejdie e sigură: ori Mihail s-a lăsat târât de povara deznădejdii, cea mai de neînlăturat în ceasul dintâi, ori a fost în stare să se împotrivească, și îndemnul odată slăbit nu mai poate avea nicio putere asupra tăriei lui renăscute. Ceea ce vă spun acum să nu credeți că e o încercare de-a mă feri să încep o anevoioasă călătorie; o fac numai cu gândul să vă întăresc inimile. Jupâne Andrei, domnia-ta, care mai adineauri aduseseși vorba de pretinsa mea bătrânețe, află că nicicând împovărat cu mai grele răspunderi n-a străbătut cu mai multă însuflețire cărările așa cum o va face anticul nostru Zagloba. Și dacă toate nu se vor petrece după spusele mele, vă este îngăduit la reîntoarcere să mă faceți de ocară, înfruntându-mă cu tot disprețul domniilor-voastre. Nimic nu va fi în stare să mă oprească, nici oboseala, nici tihna unei prietenești găzduiri… Cumpătat, mă voi mulțumi cu ceea ce voi putea să mănânc în șa. Facă-se voia Domnului! Dar simt că nu mai am stare.