CAPITOLUL XIII

Micul războinic, după ce mai întâi se împotrivi cu îndărătnicie la plecarea soției sale, sfârși prin a se lăsa înduplecat de rugăminți, mai cu seamă că Eva îi arăta deslușit ce fel de planuri își făcuse Azia în legătură cu plecarea lor – și rămase hotărât în cele din urmă ca acesta să le țină companie.

Se ivi în sfârșit și ceasul hotărât pentru plecare. Nu se luminase încă de ziuă când cei două sute de lipki călări se înșiruiră în curte. Cea mai mare dintre încăperile clădirii era un stup în care zumzăia un neasemuit neastâmpăr. Toată lumea se strânsese laolaltă: jupân Zagloba, comandantul Mușalski, jupânii Nienasyniec, Kroinika și Motowidlo. Basia și Eva, cu ochii încă umflați de somn, sorbeau din vinul fiert în care fuseseră bătute gălbenușuri de ou. Wolodowski, alături de nevastă-sa, o privea c-o dragoste nemărginită. Zagloba avea grijă să le umple din nou ceștile: „Încă una, zicea el; e un ger cumplit.” Cele două femei se îmbrăcaseră aproape bărbătește: surtuc din blană de vidră, scurteici din piele de căprioară, nădragi căptușiți cu lână, cizme înalte, calpace de blană și paloșe. Ofițerii nu-și mai găseau astâmpăr văzând cât era de drăgălașă soția colonelului. Își șopteau la ureche:

— Prost lucru, la urma urmei, să trăiești singur ca un pustnic în mijlocul acestor pustietăți. Ferice de colonelul nostru! Ferice de Azia!

Buștenii se mistuiau pe vatră. Afară se îngânau trâmbițări de cocoși, iar chiciura înșira mănunchiuri sub streșini.

— Să grăbim plecarea! rosti Wolodowski.

Începură să-și ia rămas-bun. Basia nu-și mai lăsa bărbatul din brațe. Veni apoi rândul lui jupân Zagloba, apoi al tuturor celorlalți ofițeri și oaspeți ai casei. Toți, cu capetele plecate, îi sărutau mâna soției colonelului, care le mulțumea cu obrazul înseminat de zâmbet:

— Dumnezeu să vă aibă în pază, domnii mei, Dumnezeu să vă aibă în pază!

Cele două călătoare se îndreptară spre ieșire, urmate de toți ceilalți. Se îmbrăcară în blănuri groase cu glugi. Ușa rămăsese deschisă și gerul de-afară pătrundea năvalnic în odăi. Curând ieșiră în ogradă.

Răsfrângeri de soare legau albul pământului de limpezimea văzduhurilor. Chiciura scânteia în coama căluților tătărești și în mustățile groase ale oștenilor.

Basia și Eva se urcară în sanie.

— Trăiască! Trăiască! strigă dintr-odată întreaga adunare.

Stoluri lungi de corbi și ciori se roteau sub zări, croncănind. Wolodowski acoperi obrazul scump cu gluga de blană.

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, la drum!

Azia se propti voinicește în scări. Răsfrângerile dimineții și bucuria lăuntrică îi înseninau trăsăturile. Își ridică buzduganul. Poalele veșmântului se mișcară în crețuri dese, asemeni unor aripi gata să-și ia zborul după pradă. Cu glasul altcuiva parcă, dădu semnalul de plecare:

— La drum!

Diamantele zăpezii țâșniră de sub copitele cailor; se urni din loc întâiul șir de lipki, apoi al doilea, al treilea, al patrulea. În urma lor, săniile; apoi alte șiruri de călăreți. Detașamentul urca priporul din apropiere de curtea armelor, îndreptându-se spre întărituri.

Micul războinic făcu semnul crucii asupra celor plecați. Și, în timp ce sania pătrundea sub zidul deschis spre larg, își duse mâna pâlnie la gură și strigă:

— La revedere, Basia, la revedere!

Dar nu-i răspunseră decât țipetele învrăjbite ale trâmbițelor și croncănitul prelung al zburătoarelor negre.