CAPITOLUL I

Oștirea lui Azia și sania pe care o înconjura străbătură ținutul aspru și împădurit răsturnat de-a lungul țărmului podolian al Nistrului. Pe la amiază, cele două călătoare, care până atunci rămăseseră înfofolite în blănuri, izbutiră, mulțumită câtorva raze de soare, să-și smulgă chipurile îmbujorate de ger de sub glugi. Eva îl căută numaidecât din ochi pe Azia; dar el plecase înainte și, văzând-o îmbufnată, Basia se grăbi s-o mângâie:

— Toți sunt la fel, îi șopti îndureratei prietene. Slujba înainte de toate; asta e ținta fiecăruia. Mihail nici nu se mai uită la mine atunci când are de adus la îndeplinire vreuna din îndatoririle lui. Și noi nu trebuie să ne plângem. Când iubești un oștean, se cuvine ca el să fie oștean adevărat.

— Dar când vom face un popas, va fi și el cu noi?

— Haide, haide… ÎI vei avea destul în preajmă-ți… Ai băgat de seamă cât era de voios la plecare? Cât de mult se va schimba atunci când va primi încuviințarea lui jupân Nowowieski!…

— Oh, mi se strânge inima când mă gândesc la tatăl meu! Dacă se va încăpățâna să nu primească?

— Știi tu ce cred eu, Eva?

— Spune…

— Că nu e bine să te împotrivești unei dorințe a lui Azia. Fratele tău s-ar mai putea sluji de arme la nevoie… Dar părintele tău?… Dacă bănuielile tale se adeveresc, Azia e în stare să te răpească.

— Cum?

— Ei, uite-așa. Te va răpi. Nu trebuie să uiți că în vinele lui curge sângele lui Tuhai-Bei… Vă veți cununa pe drum, în fața întâiului preot întâlnit… În alt mod, veți avea nevoie de martori și de semnăturile lor. Dar în acest ținut sălbatic, formalitățile nu mai sunt la modă… Totul se petrece după obiceiul tătarilor.

Chipul Evei se însenină.

— Cu toate astea mă tem, îngână ea. Azia e atât de îndrăzneț!

Basia o privi în față și începu să râdă c-o nevinovăție copilărească:

— Da, da, nu mai încape îndoială: te temi de îndrăzneala lui ca pisica de mirosul slăninei.

Astfel stătură mult timp de vorbă, când pe seama lui Azia, când pe seama lui Mihail, până în clipa când ajunseră la Iaviszow.

Târgul fusese năruit pe vremuri. Singura clădire, un fel de han, mai putea fi încă folosit, întrucât își păstrase întocmirea neatinsă de flăcări, și era totdeauna plin de oaspeți mulțumită trecerii trupelor. Barba și prietena ei găsiră aici o veche cunoștință, un neguțător armean din Mohilow, care ducea mătăsuri la Kamieniec. Azia vru să-l alunge, împreună cu valahii și tătarii ce-l însoțeau; dar femeile se împotriviră și nu-i scoaseră din casă decât pe însoțitori.

Neguțătorul, aflând că una dintre călătoare era soția colonelului Wolodowski, îi făcu cele mai adânci plecăciuni, rostind cuvinte de laudă pe seama colonelului. Își desfăcu apoi baloturile cu mărfuri și-i oferi o cutie cu zaharicale și o sticluță cu un leac bun să vindece orice fel de boală.

— Asta ca mărturie a recunoștinței mele, zise el. Nu mai cutezam să ieșim din Mohilow. Azba-Bei pustiise împrejurimile. Acum drumul e liber și negoțul nu mai întâmpină piedici. Dumnezeu să-i dea cât mai multe zile comandantului de la Sreptiow! Căpetenia noastră preferă să rămână la Varșovia…

— Jupân Rzewuski nu se află la Mohilow? întrebă Barba.

— S-a mulțumit să lase aici un pâlc de oaste. Nici nu știu dacă a rămas printre noi mai mult de trei zile… Să-mi îngăduie înălțimea voastră… Iată stafide și un alt rod pe care soarele Turciei e neputincios să-l coacă și care ne vine tocmai din îndepărtata Asie… Așadar, căpetenia noastră a plecat și călăreții săi au făcut ieri același lucru: s-au îndreptat spre Braclaw… Rog pe înălțimea voastră să primească și câteva curmale… N-a mai rămas la Mohilow decât jupân Gorzenski în fruntea oștenilor de câmp…

— Cum așa? Călăreții au plecat? strigă Basia, întrebându-l din ochi pe Azia.

— De bunăseamă, ca să nu lase caii să trândăvească, o desluși el.

— Se zvonește că Dorosz ar fi pornit la drum, adăugă neguțătorul.

Azia începu să râdă, apoi, către Basia:

— Dar cu ce oare își hrănește caii? Cu zăpadă?

— Înălțimea ta, jupân Gorzenski te va putea lămuri mai bine decât mine.

— De altfel, dac-ar fi vorba de cine știe ce primejdie, bărbatul meu ar fi fost înștiințat cel dintâi.

— Negreșit, întări tânărul tătar. Măria ta n-are de ce se teme.

— Eu să mă tem? Ce-ți mai trece prin minte, jupâne? Auzi tu, Eva? Eu să mă tem…

Eva n-avu ce să răspundă numaidecât; în afară de asta, gura îi era plină de curmale. Când, în sfârșit, putu să vorbească:

— Alături de un astfel de ofițer, zise ea, nici mie nu-mi e frică.

Și îl privi cu cea mai nestăpânită bunăvoință pe fiul lui Tuhai-Bei. Nemișcat și cu ochii în pământ, acesta răspunse:

— Vom vedea, la Raszkow, dacă sunt vrednic de încrederea domniei-tale.

În glasul lui era ca un fel de amenințare. Dar cele două femei, obișnuite să-l vadă pururi îngândurat și bănuitor, nu se opriră în fața unui astfel de amănunt. El, de altfel, stăruia să pornească mai departe: prevederea, după cum spunea, îi poruncea să treacă mai înainte de-a se fi înnoptat, munții din preajma târgului Mohilow. Ajunseră la poalele lor în scurtă vreme; dar soarele apuse cu mult înainte de-a fi trecut dincolo de creastă. Tătarii care mergeau în frunte aprinseseră, ca să înlesnească trecerea celorlalți, grămezi de vreascuri, astfel că sania, ținută de capete de funii, se strecura printre flăcări. În acest chip se fereau de povârnișurile repezi, de colțuri de stâncă și de prăpăstiile din ce în ce mai dese. Călătoria lua un aspect de mister și devenea parcă atât de primejdioasă încât Basia se simțea în al șaptelea cer. Inima îi era plină de recunoștință pentru Mihail, care îi îngăduise să înfrunte atâtea piedici, și pentru Azia, care se pricepea să călăuzească expediția cu un neasemuit sânge rece. Cât despre Eva, ea ar fi fost în stare să se arunce în apa șuvoaielor și să pornească în goană pe câmpiile crimeene știindu-l în preajmă pe fiul lui Tuhai-Bei.

Luna se ridicase în slavă când, în adâncul unei prăpăstii, se zări ca un furnicar de luminițe.

—Târgul Mohilow e la picioarele noastre, rosti un glas în spatele femeilor.

Ele întoarseră capul. Azia se oprise în spatele săniei.

— Înălțimea ta bagă de seamă, îi spuse el Basiei, că aerul e mult mai plăcut? Primăvara, pe aceste meleaguri, se ivește mult mai devreme decât pe celelalte povârnișuri.

Pe măsură ce convoiul cobora, luminile se deslușeau și mai mult.

— Dar ăsta e un târg însemnat, zise Eva.

— Tătarii, e adevărat, pe vremea războiului țărănesc, nu s-au atins de el; trupele cazace s-au adăpostit aici peste iarnă. Cât despre lehi, ei n-au pus nicicând piciorul în aceste ținuturi.

— Și-acum, cine îl locuiește?

— Tătarii, valahii, armenii și grecii. E un târg mai mult pentru negoț.

— Am și ajuns, îi întrerupse d-na Wolodowska.

Într-adevăr, intrau în oraș. Înfățișarea lui era destul de ciudată; multe case erau acoperite cu bârne, la întâmplare; altele n-aveau nicio altă deschizătură în afară de ușă; ici colo, uscătoare pentru stafide păreau gata să se prăbușească; în afară de asta, mirosul greu de șofran îți da de veste cu ce anume se îndeletniceau târgoveții prin partea locului.

Jupân Gorzenski, comandantul infanteriei, înștiințat de trimișii tătarilor, se grăbi s-o întâmpine călare pe soția colonelului de la Sreptiow. Era un bărbat în vârstă, căruia nu-i mai tăcea gura, gângăvind cuvintele, mai cu seamă când se strădui să povestească în ce chip un ienicer îi descărcase pistolul în obraz. Iar atunci când încercă să rostească un discurs, în legătură cu „astrul care străbătea văzduhul Mohilowului”, Basia era cât pe-aici să izbucnească în hohote de râs.

În fort, pe cele două călătoare le aștepta un mare ospăț și culcușuri pregătite din tot ce se putuse găsi mai de preț în căruțele blănarilor armeni.

Cu toate că jupân Gorzenski povestea lucrurile anevoie, se grăbi să le lămurească și el pe cele două femei că un detașament din hoarda Crimeei, împreună cu un pâlc din oastea căzăcească, porniseră spre Hasgu sub comanda lui Dorosz.

— Călăreții noștri au pornit tot într-acolo, adăugă povestitorul.

— Astfel că Iuminăția ta, îl întrebă Azia, a rămas aici numai cu pușcașii?

— Dumnezeu să se milostivească de noi! Patruzeci de oameni! Deabia cu ce să păzim fortul… și nu știu în ce chip aș putea să scap din încurcătură dacă tătarilor din împrejurimi le-ar trece prin minte să ne împresoare. Dar bag de seamă că nu se mișcă; i-am câștigat de partea noastră.

— La nevoie, rosti Melekowicz, ți-aș putea lăsa până la cincizeci de oameni dintre lipkii mei…

— Primesc, și încă din toată inima. În acest chip, aș putea îndesi posturile de recunoaștere; se cuvine să știm ce s-au făcut călăreții. Dar acești oameni nu-ți vor fi de trebuință?

— Nu. Căpeteniile ce ne-au lipsit îndelungă vreme și care acum se reîntorc la supunere vor veni în curând la Raszkow. Kryczinski va aduce neîndoielnic trei sute de cai, iar Adurowicz, de bună-seamă, tot pe-atât. Ceilalți mă vor ajunge din urmă ceva mai târziu. Din porunca hatmanului, voi lua eu comanda trupelor și, la primăvară, nădăjduesc să fi strâns o întreagă divizie.

Jupân Gorzenski îi strânse mâna lui Azia. ÎI cunoștea de multă vreme, dar, din pricină că nu știa din ce neam se trage, nu-l privise nicicând cu stima cuvenită. Aflase de curând însă, din spusele celor ce-l însoțeau pe Navirag, că tânărul acesta era fiul lui Tuhai-Bei, și-acum cinstea în el sângele unui războinic vestit, mai cu seamă că era omul căruia hatmanul îi da însărcinări atât de însemnate.

Azia se retrase în aceeași clipă, spunând că avea să dea anumite porunci. Trimise să-l cheme pe sutașul David.

— David, fiul lui Skander, zise el, vei rămâne cu cincizeci de oameni la Mohilow. Fii numai ochi și urechi. Dacă micul șoim va trimite de la Sreptiow scrisori pentru mine, vei opri aici trimisul, vei lua scrisorile și vei face în așa fel ca să-mi fie aduse de oameni de-ai mei. Vei rămâne aici până în clipa când vei primi poruncile mele. Dacă trimisul meu îți va spune că e noapte, vei părăsi târgul; dacă îți va spune că e aproape de ziuă, îi vei da foc și vei trece dincolo, pe țărmul moldovenesc…

A doua zi, în revărsatul zorilor, convoiul, împuținat cu cincizeci de oameni, porni la drum. Jupân Gorzenski o întovărăși pe Basia până dincolo de povârnișuri. Aici, după ce rosti un cuvânt de despărțire, părăsi convoiul care se îndreptă spre Iampol. Azia era de-o voioșie și de-un neastâmpăr drăcesc. Basia, mirată, îl întrebă:

— Pentru ce ești atât de grăbit?

— Oricine se grăbește spre fericirea lui; a mea va începe de-abia la Raszkow.

Eva crezu că pentru ea fuseseră rostite aceste cuvinte; zâmbi cu drăgălășenie și îndrăzni să răspundă:

— Numai dacă tatăl meu…

— Jupân Nowowieski nu mă va stânjeni întru nimic, spuse tătarul, cu fulgere în priviri.

La Iampol, aproape nici urmă de trupe; infanterie nu fusese nicicând aici; călăreți erau numai câțiva, adăpostiți între ruinele castelului.

Peste câteva clipe avea să se înnopteze; dar Basia, pe care știrile primite începuseră s-o tulbure, dormi prost. Se gândea la neliniștea ce trebuia să-l chinuiască pe Mihail, dacă era adevărat că trupele lui Doroszenko se puseseră în mișcare. Se întreba dacă n-ar fi fost mai bine să se reîntoarcă, sub paza câtorva dintre oamenii lui Azia. De bună-seamă însă că, silit să întărească garnizoana din Raszkow, el nu i-ar mai fi putut înlesni decât o trupă neîndestulătoare. În afară de asta, făcuseră trei sferturi de cale și la Raszkow se afla o garnizoană care, îngroșată cu trupele lui Azia și cu celelalte puse sub comanda căpeteniilor înstrăinate câtăva vreme, despre care se vorbea necontenit, putea fi în orice împrejurare necesară. Așadar, Basia hotărî să meargă mai departe. Dar, pentru întâia oară de la începutul călătoriei, începu să se teamă de o primejdie. De altfel, târgul Iampol era plin de amintiri groaznice, pe care încă le mai plăsmuia legenda; pe vremea răscoalei lui Hmielnicki, aici se strânseseră, sub paza lui Burlay, sugrumătorii Podoliei; aici erau aduși prizionierii pentru a fi vânduți în târgurile din Orient, dacă nu piereau, în sfârșit, în primăvara anului 1651, în plină fierbere a bâlciului, căzuse ca un fulger răzbunător Stanislas Lanckoronski, palatinul din Braclaw. Până și în Iampol se auzeau, în fiecare miez de noapte, gemete și suspine, iar la lumina lunii apele râului Szumilovka se iveau însângerate.

Barba se trezi foarte devreme, mulțumită că noaptea și visele urâte luaseră sfârșit. Hotărî să facă restul drumului călare, ca să nu-i înțepenească mădularele și ca să le înlesnească Evei și lui Azia prilejul să stea de vorbă între patru ochi. El însă, în loc să stea pe lângă sanie, porni în fruntea detașamentului; iar când se reîntoarse, găsi de cuviință să facă drumul în tovărășia d-nei Wolodowska. Aceasta băgase de seamă că de astădată convoiul era mult mai puțin numeros decât în clipa când intraseră în Iampol.

— Am băgat de seamă, zise, c-ai lăsat oameni și la Iampol.

— Cincizeci de călăreți, ca și la Mohilow.

— Și pentru ce?

Buzele lui Azia se strânseră într-un zâmbet lipsit de înțeles.

— Vreau să am în stăpânirea mea aceste târguri, când va fi vorba de reîntoarcerea Măriei-tale, zise el.

— Ar trebui să te înțelegi cu Eva în privința celor ce urmează să hotărâți atunci când veți da ochii cu jupân Nowowieski, reluă Basia după un răstimp. Vorbești cu ea atât de rar…

— Înainte de toate aș vrea să stau de vorbă cu înălțimea ta, îngână Azia cu glas ciudat.

— Spune, ce vrei?

— Aștept un trimis din Raszkow. Nădăjduiam să-l găsesc la Iampol. Trebuie să sosească dintr-o clipă într-alta.

— Ce rost are trimisul domniei-tale în convorbirea noastră?

— Mi se pare că e chiar el, răspunse tânărul tătar, fără să mai dea vreo altă deslușire.

Dădu pinteni calului și se reîntoarse după câteva clipe.

— Nu. Nu era el.

În toată ființa lui, în sunetul glasului ca și în privirea-i îndrăzneață se bănuia ceva atât de ciudat încât Basia se tulbură cu desăvârșire. ÎI părăsi în cele din urmă și, apropiindu-se de sanie, călări numai în preajma Evei, cu care sta de vorbă.

Cercetând cu privirea împrejurimile, fără să vrea își struni calul, astfel că se pomeni în urma detașamentului. După un răstimp, Azia îi fu în preajmă și, fiindcă ținutul îi era îndeajuns de cunoscut, începu să-i arate așezările omenești cele mai vrednice de luare-aminte, rostind și numele fiecăreia. Dar un tropot de cal sună în brazda înghețată și un călăreț se zări în ceață.

— Halim! ÎI recunosc! strigă Azia.

Halim, în clipa când ajunse aproape de Azia și de Barba, sări din șa și își plecă fruntea până la scara în care era înțepenit piciorul tânărului șef.

— Din Raszkow? întrebă Azia.

— Din Raszkow, stăpâne.

— Ce se petrece pe-acolo?

Bătrânul își înălță spre Basia capul vârât sub cușmă, ca și cum ar fi vrut să întrebe dacă-i era îngăduit să vorbească față de martori.

— Vorbește fără teamă. Trupele au ieșit?

— Da, stăpâne. A mai rămas un pumn de oameni.

— În seama cui au pornit ceilalți?

— În seama lui jupân Nowowieski.

— Dar Piotrowicz a plecat spre Crimeea?

— De mult. Te vei întâlni însă cu cele două femei și cu Nowowieski tatăl.

— Unde se află Kryczynski?

— Dincolo de râu. Așteaptă.

— Cine mai e cu el?

— Adurowicz. Amândoi se pleacă înainte-ți cu smerenie, fiu al lui Tuhai-Bei. Trupele lor îți vor fi credincioase.

— Foarte bine. Cată să-l ajungi din urmă pe Kryczynski! Poruncește-i să pună stăpânire pe Raszkow.

Halim sări în șa și se făcu nevăzut în ceață.

Chipul lui Azia părea înseninat de-o bucurie răutăcioasă; îi bătea inima, simțind că se înăbușe… Tăcut, călări câtăva vreme alături de Basia. În clipa când își dădu seama că tremurul glasului nu l-ar mai putea da de gol, întoarse spre tânăra femeie ochii mari și adânci.

— Acum, zise el, se cuvine să stau de vorbă fără gânduri ascunse cu înălțimea ta.

— Te-ascult.