CAPITOLUL II

Azia își apropie calul atât de mult de acel al Basiei încât scările lor se aflau acum una lângă alta. El tăcea încă, cu gândul să se liniștească pe deplin și înciudat oarecum că nu-și putea stăpâni bătăile inimii.

— Luminăția ta nu m-a cunoscut până azi, grăi într-un târziu.

— Într-adevăr, glasul domniei-tale mi se pare cu totul altul… poate din pricină că e ceață… Îmi vine a crede că altcineva stă de vorbă cu mine…

— Nu sunt trupe nici la Mohilow, nici la Iampol, nici la Raszkow. Aici, eu sunt singurul stăpân… Kryczynski, Adurowicz și toți ceilalți sunt robii mei. Fiu al lui Tuhai-Bei, eu sunt stăpânul lor, așa cum a fost pe vremuri Tuhai-Bei… Sunt hanul lor.

— Pentru ce-mi spui toate astea?

— Am vrut să fiu hatman al tătarilor și să slujesc Republica: jupân Sobieski n-a îngăduit acest lucru… Și nu se cuvine ca un om ca mine s-asculte de poruncile altuia, oricine ar fi el. Iată-mă, prin urmare, stăpân pe drepturile mele și căpetenia unei oștiri. Ea e în totul la bunul plac al domniei-tale.

— La bunul meu plac, Azia?

— La un singur gest al înălțimii tale, îți voi așterne la picioare Akermanul și Dobrogea. Hoardele care mișună prin aceste ținuturi și celelalte, rătăcite în largul Câmpiilor Sălbatice, îți sunt roabe, ca și mine. N-ai decât să poruncești, și nu voi asculta de nimeni, nici de hanul din Crimeea, nici de sultan: voi ridica paloșul împotriva lor și voi apăra Republica dacă va fi nevoie. În această țară, voi strânge o nouă hoardă, al cărei han voi fi eu. Asupra vrerilor mele vei fi singura stăpână și nu voi cere nicicând altceva în afară de bunăvoința și îndurarea Iuminăției tale!

Acestea zicând, se plecă în șa și, înlănțuindu-i mijlocul cu putere, reluă cu glas înnăbușit:

— N-ai băgat de seamă că nu-mi e dragă nicio altă femeie? Ah, cât am suferit! Dar nimeni nu te va smulge din mâinile mele! Ești a mea, a mea, a mea…

Răsufletul tătarului era un șuier printre dinții încleștați. Cu brațul biruit de neastâmpăr, o smulse din șa pe tânăra femeie și o așeză alături de sine, în timp ce buzele lui lacome se străduiau să-și apropie buzele potrivnice. Ea nu scoase niciun țipăt, dar se zbătu în brațele lui cu puteri îndoite. Luptau cu aceeași tărie. Degetele Basiei, în timp ce căutau o armă de apărare, sângerară în mânerul unui pistol. ÎI smulse de la brâu. Cu gândurile destul de limpezi în fața primejdiei, își dădu seama că, chiar atunci când pistolul ar fi fost încărcat și i-ar fi fost în putință să tragă, Azia, mai înainte de a-l fi ochit în frunte, era mai tare ca s-o poată înfrânge. Într-o scăpărare de fulger și cu puteri nebănuite, îl izbi atât de fără milă între ochi cu mânerul pistolului încât tătarul căzu de pe cal, târând-o și pe ea în cădere. Femeia se ridică dintr-o săritură, iar calul, împuns de furia pintenului, se năpusti în goană în largul stepei, făcând spărtură în ceața care numaidecât ridică un zid de nepătruns între ea și țărmul neprietenos al Nistrului.

Acum, plecată pe grumazul calului, se temea și mai mult de tătar decât în clipa când acesta o strângea în brațe… Ca un copil părăsit, gemu:

— Ajutor, Mihail! Ajutor, Mihail!

Călăuzită de instinct, fără să domolească goana calului, pe care nu-l mai putea struni, ocolea povârnișuri, sărea peste șanțuri, se ferea de îngrămădirile de steiuri. În cele din urmă, piatra păru că nu mai sună sub copite. Acum, se întindea câmpia sub stratul de zăpadă. Calul gonea fără preget, dar i se înfundau picioarele în mâzgă.

— Unde să fug? se întreba femeia. La Streptiow, alături de Mihail… Dar inima i se strânse la gândul că trebuia să facă la întoarcere același drum pe care de-abia îl încheiase de-a lungul Nistrului; Azia își lăsase tătarii la Mohilow și la Iampol: de bună seamă, aveau s-o prindă și s-o arunce în brațele stăpânului. Prin urmare, nu-i rămânea decât să se adâncească în largul stepei; aici, cel puțin, mai avea norocul să dea peste vreo frântură din cine știe ce oaste poloneză.

Strunit, calul mergea la pas; Basia se ruga. Deodată, în spatele ei, auzi un rânchezat scurt. Înnebunită, întoarse capul și zări, la depărtare de o sută de pași, un cal năpustit în goană, fără călăreț.

— Dar… acesta e calul lui Azia… L-a urmărit pe-al meu, nu mai încape nicio îndoială. Vino!… Vino!… îl strigă ea:

Peste câteva clipe îl ținea de frâu. Atunci își înălță privirea plină de recunoștință spre cer:

— Dumnezeu se îndură de mine!

Într-adevăr, de-aici ’nainte avea la îndemână doi fugari sprinteni, în stare să înfrunte cele mai grele piedici. Pe de altă parte, faptul că-i dăduse de urmă calul lui Azia însemna că primejdia era întru câtva înlăturată. Dacă, în clipa când Azia fusese trântit din șa, calul, cu scările goale, ar fi pornit în căutarea tătarilor, aceștia ar fi putu lesne înțelege că stăpânului lor i se întâmplase o nenorocire și, fără zăbavă, ar fi pornit să-i dea de urmă. Întrucât nimeni nu le dăduse de veste, ei n-aveau de unde să știe că ea nu-i mai ținea tovărășie și, prin urmare, aveau s-o piardă din ochi, cel puțin deocamdată: „Până atunci însă, eu voi fi departe”, își zicea Basia.

Găsi la șaua calului o flintă, o bășică plină de pulbere, un sac cu plumbi și altul cu grăunțe de floarea-soarelui, hrana obișnuită a tătarului. Basia, proptindu-se cu și mai multă tărie în scări, își zise că la nevoie se putea hrăni cu aceste grăunțe, ca orice zburătoare a cerului și le strânse cu grijă la sân. Dar caii, cu ce i-ar fi putut hrăni? Poate că și lor le-ar fi fost la îndemână să găsească un smoc de iarbă sub zăpadă sau câteva straturi de mușchi prin crăpăturile de stâncă. Dar dacă oboseala avea să-i distrugă?… Și cu toate astea n-avea cum să-i cruțe… În acest timp, o chinuia o altă neliniște: în ce chip i-ar fi fost în putință să urmeze calea cea mai dreaptă, în mijlocul pustietă-ților, fără drumuri, sub zăbranicul cețurilor dese și în nopțile fără lună și stele?

— Dumnezeu mă va ajuta… îmi va înlesni nevoia să dau de urma lui Mihail! rosti ea cu glas tare.

Și după ce făcu semnul crucii, își șterse cu mâneca sudoarea de gheață de pe obrazul palid și, dând pinteni cailor, porni în goană.