CAPITOLUL VI

Timp de încă o săptămână, Basia se simți atât de rău încât, dacă n-ar fi crezut în spusele medicului, Wolodowski și jupân Zabloga n-ar mai fi tras nădejde s-o vadă vreodată în viață. Deabia la sfârșitul acestei săptămâni răul păru cu desăvârșire înlăturat. Bolnava își recapătă pe deplin cunoștința; și, cu toate că medicul își dăduse cu părerea că trebuia să mai stea încă o lună sau șase săptămâni culcată, toți rămâneau acum cu încredințarea că boala n-avea să se mai reîntoarcă.

Wolodowski, în tot acest răstimp, nu părăsise căpătâiul bolnavei. Din vreme în vreme, atunci când îi privea obrazul micuț, încă slăbit și îndurerat în urma suferințelor, dar plin de voioșie cu toate astea; când îi privea ochii care își recăpătau cu fiecare zi mai mult strălucirea de odinioară, îi venea să râdă și să plângă în același timp, strigând din adâncul sufletului:

— Basia mea, singura mea comoară, iată că-și recapătă sănătatea… își recapătă sănătatea!….

Și-i săruta mâinile; îi săruta micuțele picioare care avuseseră atât de mult de îndurat, străbătând zăpezile, până când s-ajungă la Sreptiow. Simțea că-i datorează o neasemuită recunoștință norocului; și rosti odată, de față cu jupân Zagloba și cu ceilalți ofițeri:

— Nu sunt decât un biet oștean; dar dac-ar trebui să-mi năruiesc brațele până în coate, tot aș putea să câștig atât cât să-mi ajungă să înalț o biserică, fie chiar și din lemn. Atunci, de câte ori aș auzi sunând clopotele, mi-aș aduce aminte de milostivirea dumnezeiască; și sufletul meu s-ar potopi de recunoștință.

Odată cu sănătatea, Basia își recăpăta și voioșia de altădată. După cincisprezece zile, într-o seară, îl rugă pe Mihail să deschidă ușa de la odaia de culcare; și, în clipa când toți ofițerii se strânseră în sala cea mare, tânăra femeie strigă cu glasul argintiu:

— Bună seara, domnii mei! De astădată simt că nu voi mai muri…

— Domnul fie lăudat! răspunseră ei în cor.

— Slavă lui Dumnezeu, copila mea! strigă în limba ruteană bătrânul Motowidlo, care în clipele de mare tulburare nu rostea cuvintele decât în limba părintească.

Temându-se ca nu cumva oboseala să fie prea mare pentru Basia, din pricină că-și da cu voioșie drumul gurii, jupân Zagloba se grăbi să închidă ușa, pentru care îndrăzneală bolnava îl pedepsi arătându-și dinții, așa cum fac pisicile. Acum, când primejdia trecuse, se simțea mândră de îndărătnicia cu care știuse s-o înfrunte.

I se întâmpla uneori să-i spună micului războinic:

— Recunoști c-am avut un curaj neasemuit.

El, încredințat de același lucru, căuta s-o măgulească, o mângâia sărutându-i ochii și mâinile cu atâta însuflețire încât jupân Zagloba trebuia să se supere în cele din urmă.

Bucuria însănătoșirii Basiei părea să fie însă tulburată în Sreptiow de amenințările cauzate de trădarea fiului lui Tuhai-Bei, care se ridicase cu război împotriva Republicii, odată cu primejdia și marea nenorocire în care se aflau bătrânul Nowowieski, d-na Boska și Eva. Cu câteva zile în urmă, se oprise la Sreptiow jupân Mysliszewski, care, cu toată trădarea lui Azia, a lui Kryczynski și Adurowicz, nu pierduse încă nădejdea de reîntoarcere pe calea cea bună a celorlalte căpetenii ale tătarilor. După aceea se ivise jupân Bogus; și în cele din urmă, trimiși, aducători de vești de-a dreptul din Mohilow, din Iampol și chiar din Raszkow.

La Mohilow, jupân Gorzenski, povestitor buclucaș, dar foarte bun oștean, fusese cu cea mai mare băgare de seamă. Surprinsese în treacăt porunca pe care Azia le-o da tătarilor, lăsați înadins în oraș, îi împresurase cu cei câțiva Mazovieni ai săi și-i omorâse pe cei ce nu putuseră fi luați prizonieri. Mai mult chiar, le făcuse cunoscută primejdia și celor din Iampol. După câtăva vreme, trupele veniseră înapoi. Prin urmare, singura localitate căzută în mâinile răzvrătiților era Raszkow. Wolodowski primi din acest târg nenorocit o scrisoare din partea lui jupân Bialoglowski:

„O adevărată fericire că m-am reîntors; Adam Nowowieski, care mă înlocuia, cu mare greutate ar fi izbutit să-și facă datoria până la capăt: nu mai e om, ci o adevărată fantomă. Durerea lui e poate cea mai crudă din câte se pot închipui. Părintele său a fost sugrumat; sora i-a fost batjocorită; i-a fost dăruită lui Adurowicz de către Azia, care, la rându-i, și-o păstra pentru sine pe jupânița Boska. Toate acestea le-am aflat din gura unui tătar pe care l-am prins și care-a devenit vorbăreț numai după ce i-am pus tăciuni aprinși sub tălpi. Azia, Kryczynski și Adurowicz au pornit spre Adrianopol. Nowowieski ține cu orice preț să mă târască pe urmele lor, spunând că vrea să pună mâna pe Azia, căruia să-i dea răsplata cuvenită. Eu caut să-l stăpânesc, făcându-l să înțeleagă că Azia va veni el însuși să-l caute, de vreme ce războiul va începe curând. Am primit știri din Moldova prin niște neguțători turci. Vrăjmașul se întărește la Adrianopol. Spahiii sunt acolo, unde urmează să sosească în scurtă vreme sultanul cu ienicerii săi. Întregul Orient se ridică împotriva noastră, când, vai, n-avem la îndemână decât un pumn de oșteni. Nădejdea noastră se razimă numai pe stânca de la Kamieniec. Tare aș dori ca lucrurile să sfârșească în bine pentru noi! La Adrianopol s-a și împrimăvărat; se va schimba și la noi vremea, căci au început ploile și iarba răsare pretutindeni. De aici, plec la Iampol. De altfel, nu mă îndoiesc că foarte curând vom fi siliți să părăsim toate târgurile întărite.”

— Porunca hatmanului de-a se retrage toate oștirile, rosti Mihail către jupân Zagloba, se poate întâmpla s-o primim dintr-o zi într-alta. Va trebui atunci să pornim la drum pe vreme rea, și Basia nu s-a întremat încă pe deplin.

— Basia înainte de toate! Vom rămâne aici până în clipa când o vom ști sănătoasă.

— A rămas în firea domniei-tale pornirea îndărătnică a voluntarului de odinioară, răspunse cu nerăbdare micul războinic. Îți închipui că, atunci când e vorba de nevoile noastre, se poate călca o poruncă…

— Hei, dacă pui supunerea înaintea însănătoșirii Basiei, foarte bine… N-ai decât s-o urci într-o căruță și, la drum!…. La dracu’! Ca să te supui unei porunci, ești în stare s-o ridici cu furca și s-o urci într-o căruță… Să vă ia dracu’ cu principiile voastre! Pe vremuri, făcea omul ce putea, și dacă nu putea, nu mai făcea nimic. Vei ajunge, cum văd, să-ți târăști muierea de capătul unei funii.

— Mie să nu-mi fie milă de Basia?… strigă Mihail.

Ocările lui Zagloba nu conteniră câteva clipe; apoi, văzând că-și amărăște prietenul, se domoli.

— Mihail, tu îți dai seama de ceea ce spun, și dacă le spun toate astea, o fac numai din dragoste părintească față de Basia.

— Și eu mi-am făcut un plan, răspunse micul războinic: în clipa când va izbucni războiul, te vei duce împreună cu Basia la Kretuski, la Lukow. Turcii nu vor ajunge până acolo.

— Voi face asta pentru tine, dar îmi va fi nespus de greu să nu alerg pe urmele turcilor, căci nimic nu mă dezgustă ca neamul acesta de porci, neamul acesta care nu vrea să bea vin în ruptul capului.

— Dar dacă Basia se încăpățânează să rămână la Kamieniec, ca să fie mai aproape de mine?… Mă îngrozesc când mă gândesc la una ca asta.

O astfel de presupunere îi enerva peste măsură; fără să țină seamă de îngrijorarea lui Wolodowski, Zagloba s-ar fi simțit mai mulțumit să se ia la trântă cu un regiment de ieniceri decât s-o vadă pe Basia plângând în clipa când ar fi rămas departe și de unul, și de celălalt.