CAPITOLUL VIII

Soții Kettling rămaseră la Sreptiow aproape trei săptămâni. Către sfârșitul celei din urmă, Basia încercă să se dea jos din pat; se vedea însă, că puterile n-o ajutau încă pe deplin; medicul o povățui să mai stea câtva timp culcată. Se împrimăvărase. Un vânt căldicel sufla dinspre Câmpiile Sălbatice și dinspre Marea Neagră. Spărsese vălul norilor, destrămându-l ca pe un veșmânt de prisos, din care rămăseseră numai zdrențe. Dezghețul schimba în smârcuri regiunile joase ale stepei; mii de șuvoaie clocotitoare alergau spre Nistru ca niște prunci voioși în căutarea mamei. Un soare tânăr însenina văzduhurile în care se alungau cocorii, gâștele și berzele.

Dar în aceste ținuturi vrăjmașe primăvara aducea numai durere și moarte, în ciuda setei de viață. La câteva zile în urma plecării lui Kettling, micul războinic primi o nouă scrisoare, din partea lui Misliszewski:

„În câmpiile de la Kuczunkaury, îngrămădirea trupelor a devenit din ce în ce mai amenințătoare. Hanul a și pornit la drum în fruntea unui număr de cincizeci de mii de oameni, cu gând să-l ajute pe Doroszenko. Un adevărat roi de lăcuste, numaidecât după ce a încetat scurgerea apelor. Dumnezeu să se milostivească de Republică!”

Wolodowski îi trimise hatmanului, printr-un om de încredere, această veste.

Micul războinic își dădu cu părerea că năvălirea turcilor nu putea să aibă loc către sfârșitul primăverii, ci de-abia la începutul verii. Atâta îngrămădire de oameni, ținând seamă de neputința de înaintare, mulțimea de cai, cămile și cirezi de vite, îngreuiau cu desăvârșire mersul în largul stepei. Luând-o înaintea coloanei, grupe răzlețe, destul de numeroase, se iveau ca picăturile de ploaie din preajma potopului. Cu toate astea, micul războinic n-avea de ce se teme. ÎI frământa chiar dorința să le arate ce însemna un adevărat oștean al Republicii. Apropierea războiului îi reda seninătatea de pe vremuri.

Jupân Zagloba era mai puțin liniștit. În marile împrejurări știa să-și regăsească curajul, un curaj oțelit de altfel printr-o îndelungă și uneori nedorită încercare a primejdiei, și, de-a lungul vieții sale, tocmai din această pricină săvârșise fapte vrednice de luare-aminte; dar, la începutul oricărui război, îl stăpânea totdeauna o adâncă îngrijorare. Smuls din cătușele neîncrederii, bătrânul începu să înfrunte întregul Răsărit:

— Dacă neamurile creștine vor începe războiul, Domnul nostru Isus Hristos și toți sfinții din cer înseamnă să se scarpine în ceafă, deoarece, atunci când stăpânul nu mai știe unde-i e capul, nici slugile nu mai au liniște. Dar cine luptă împotriva turcilor, e sigur de sprijinul cerului.

— Da, fu de aceeași părere micul războinic: dar puterea turcească e neasemuită și oștirile noastre le poți ține în podul palmei.

— Numai dacă cetatea Kamieniec ar ști să-i înfrunte. Ce crezi, Mihail? Va fi în stare să se împotrivească?

— Cred că starostele Podoliei n-a întărit-o cum se cuvine, iar locuitorii, încrezători în strășnicia împrejurimilor, n-au făcut ceea ce trebuia să facă. Și totuși ne-am împotrivit cu destulă îndărătnicie la Zbaraz, în spatele unor șubrede întărituri, înfruntând oștiri tot atât de puternice: ne vom împotrivi și de astădată, fiindcă acest Kamieniec e un cuib de vulturi.

— Ei da, un cuib de vulturi, dar printre aceștia vom găsi un vultur ca Wișniowiecki, sau cel puțin un corb? ÎI cunoști pe starostele Podoliei?

— E un boier cu dare de mână și un oștean încercat, dar fără tragere de inimă.

— Da, da, îl cunosc. Potocki ținea pe vremuri să-i întovărășesc urmașul în străinătate, pentru ca, alături de mine, să învețe cum să se poarte în lume. I-am spus însă: „Nu pot să-l însoțesc, fiindcă n-are decât o singură pereche de urechi la fiecare cizmă și, la nevoie, ar trebui să i le împrumut pe-ale mele ca să meargă la curte; și pielea e scumpă în zilele noastre.” Mai târziu, alături de Maria-Luiza, se îmbrăca după moda franțuzească; dar totdeauna îi cădeau ciorapii și-i rămâneau pulpele goale. Nu face nici cât degetul cel mic de la mâna lui Wișniowiecki.

Amândoi se simțeau foarte neliniștiți, din pricină că era vorba de Basia care, dacă fortăreața Kamieniec s-ar fi predat, urma să îndure soarta oricăruia dintre cei ce-și aveau adăpost sub zidurile ei. Deodată, jupân Zagloba, lovindu-se cu palma peste frunte:

— Pe Dumnezeu, zise el, pentru ce ne chinuim atât? Ce nevoie avem la urma urmei să ne închidem la Kamieniec? Nu e mai bine ca tu să rămâi în preajma hatmanului și să pornești împotriva dușmanului din largul câmpiei? În acest chip, Basia nu va mai fi silită să te urmeze și va pleca la Kretuski. Mihail, Dumnezeu citește în inima mea și vede câtă mânie am strâns împotriva păgânilor; dar pentru tine și Basia sunt în stare de cea mai mare jertfă: o voi călăuzi într-un loc sigur.

— Îți mulțumesc, răspunse micul războinic. Într-adevăr, n-ar mai fi nevoie să mă duc la Kamieniec și Basia nu s-ar mai încăpățâna să se închidă acolo; dar ce să fac dacă asta va fi porunca hatmanului?

— Ce să faci dacă-ți va da o astfel de poruncă?… Să le ia dracu’ de porunci!… Ce să faci?… Așteaptă… Încep să văd mai limpede… Iată, să faci în așa fel ca porunca să te ajungă din urmă.

— Cum așa?

— Scrie-i numaidecât lui Jupân Sobieski, presupunând că i-ai trimite oarecare știri, și adăugă că, ținând seamă de apropiatul război, ai vrea, din marea dragoste ce-i porți, să rămâi alături de persoana sa, ajutându-l de aproape să ducă lupta împotriva păgânilor. Pe rănile lui Crist, iată o hotărâre strașnică! Nu e cu putință să fie zăvorât dincolo de niște ziduri un războinic ca tine. De altfel, mișcat de bunele tale sentimente, hatmanul nu cred să dorească altceva mai bun decât să te aibă alături de sine. Hai? Mintea mea tot mai e încă bună la ceva. Mihail, înțelepciunea mea se cuvine să fie stropită. Să bem dar, și prinde pana între degete.

— Nu voi amăgi prin asta nici pe Dumnezeu, nici patria, nici pe hatman, fiindcă nu mai încape îndoială că voi fi bun la ceva în largul stepei. Dar ca să nu ne uităm cu desăvârșire de Kamieniec, știi ce-am să fac? Voi echipa pe socoteala mea un pâlc de oșteni, pe care îi voi trimite acolo. Asta vreau s-o știe și hatmanul.

— Foarte bine-ai chibzuit… Dar de unde vei lua oamenii?

— Am ascunși în beciurile mele cam vreo patruzeci de tâl-hari. Basia, de câte ori luam hotărârea să spânzur câte unul, mă ruga să-l las cu viață. Mai mult chiar, mă povățuia să fac oșteni din ei. Dornic să le dau o pildă celorlalți, nu m-am împotrivit. Dar în timp de război ești dator să te folosești de orice mijloc. Voi da de veste pretutindeni că vor fi iertați de pedeapsă toți acei tâl-hari care vor intra în oștire sub ordinele mele. La numărul lor voi adăuga câțiva oameni dintre prizonieri… Basia va fi mulțumită.

În aceeași zi, micul războinic îi trimitea un om de încredere hatmanului și făcea cunoscută iertarea oricărui tâlhar care ar fi înțeles să se angajeze în oștire. Prinșii consimțiră bucuros, făgăduind să mai aducă și alți tovarăși. Trimiseră apoi după croitori la Uszyca și Kamieniec și, în scurtă vreme, foștii bandiți îmbrăcară uniforma Republicii și începură să facă exerciții în ogrăzile de la Sreptiow.

În acest timp, trimisul lui Mihail aducea din partea marelui hatman următorul răspuns:

„Scumpul și iubitul meu Wolodowski, îți mulțumesc pentru graba cu care mi-ai trimis soluția necesară. Războiul e neîndoielnic. Mi s-a dat de veste că trei sute de mii de oameni au tăbărât în apropiere de Kuczunkaury. Tătarii urmează să pornească la drum dintr-o zi într-alta. Sultanul n-are decât o singură țintă: să cucerească cetatea Kamieniec. Și, din nenorocire, trădătorii lipki le vor arăta calea turcilor, dându-le lămuriri de care au nevoie. Nădăjduiesc că Providența îți va înlesni putința să pui mâna pe această năpârcă de fiu al lui Tuhai-Bei, dacă nu cumva îi va da de urmă Nowowieski, a cărui amărăciune o înțeleg pe deplin. Starostele Podoliei mi-a arătat multă bunăvoință și vreau să-i trimit cei mai buni oșteni ai mei, cu atât mai mult cu cât țin la Kamieniec ca la lumina ochilor. Se vor întâlni acolo mulți războinici care au luat parte la cele mai crâncene lupte și nu cred să fie unul singur care să nu-și dea seama de câtă bărbăție avem nevoie în ceasul de azi. Ne lipsește însă adevăratul cârmuitor de oști. Kettling e un bun oștean, dar faima numelui său n-a ajuns prea departe. Numai asupra domniei-tale se vor aținti privirile locuitorilor. Și, cu toate că în seama altcuiva a fost lăsată comanda supremă, lumea nu va asculta decât de cuvântul domniei-tale. Sarcina pe care ți-o încredințez va fi primejdioasă; dar nu suntem noi obișnuiți să înfruntăm furtunile de care alții încearcă să se ferească? Răsplata va veni după moarte. Înainte de toate, mântuirea patriei. Iată ținta spre care nu mai e nevoie să-ți asmut sufletul…”

Această scrisoare, citită în fața ofițerilor, avu un și mai mare efect asupra lor. Toți ar fi vrut să lupte mai bine la câmp deschis decât într-o fortăreață. Wolodowski își plecă fruntea.

— Ei bine, Mihail? făcu Zagloba.

— Vom porni spre Kamieniec, rosti el fără șovăire.

S-ar fi crezut că prin mintea lui nu trecuse nicicând o altfel de hotărâre. Apoi adăugă:

— Da, scumpii mei tovarăși, ne vom îndrepta spre Kamieniec, pe care n-o vom preda, sau cel puțin, dacă vrăjmașul va izbuti vreodată s-o cucerească, va trebui să calce mai întâi peste trupurile noastre.

— Peste trupurile noastre! răspunseră ofițerii.

Jupân Zagloba rămase tăcut un răstimp; își roti privirea asupra celor din preajmă-i și, văzând că toată lumea aștepta să-și dea cu părerea:

— Merg cu voi, zise el… Dracu’ să mă ia!