CAPITOLUL XIII

Tătarii fugari duseră vestea înfrângerii căpeteniei hoardelor din Bolgrad; de-aici, călăreții o purtară mai departe, în tabăra împărătească, unde stârni cea mai aprigă nedumerire.

Nowowieski n-avea nevoie să se grăbească: în cele două zile următoare, nimeni nu se gândi să-l urmărească. Sultanul era atât de uimit încât nu știa ce hotărâre să ia; trimise hoardele din Bolgrad și din Dobrogea să facă recunoașteri prin împrejurimi. Acestea înaintau cu sfială, cu mare teamă. Înfrângerea lua în închipuirea lor însemnătatea unui prăpăd. Asiaticii și africanii, care nu luaseră parte nicicând la vreo luptă în Europa, dar care auziseră vorbindu-se de îndrăcita cavalerie a necredinciosului Lechistan, se îngrozeau numai la gândul că vrăjmașul venise să le dea de urmă tocmai în împărăția padișahului.

În adunarea consiliului de război, sultanul îl întâmpină pe vizir și pe caimacam c-o înfățișare posomorâtă.

— M-ați amăgit, zise el. Înseamnă că lehii nu sunt atât de slabi, de vreme ce-au îndrăznit să înainteze până aici. Mi-ați spus că Sobieski nu va apăra cetatea Kamieniec, și tocmai acolo s-a oprit cu întreaga lui oștire.

Regimentele din Bialograd și din Dobrogea nu zăboviră să se convingă că, prin împrejurimi, nu se afla nici urmă de oștire dușmană. Descoperiră numai trecerea în fugă a unei armate de aproape trei sute de oameni, care se îndreptau în cea mai mare grabă spre Nistru. Tătarii din hoardă aveau proaspătă în minte înfrângerea lipkilor; astfel că nu îndrăzneau să înainteze, de teamă să nu li se întindă vreo cursă. Expediția lui Nowowieski fu socotită o întreprindere căreia nu i se putea găsi niciun fel de înțeles; încrederea se statornici pe încetul și oștirile padișahului își reluară mersul asemeni revărsărilor de ape.

În acest timp Nowowieski se îndrepta fără teamă spre Raszkow, cu prada lui vie. Începând de-a doua zi, soldații, obișnuiți cu goana prin stepă, își dădură seama că nu erau urmăriți; înaintară în pripă, dar fără să obosească dobitoacele. Azia, necontenit între Nowowieski și Lusnia, rămăsese legat în spatele aceluiași cal. Întrucât avea două coaste frânte, iar rănile făcute de Basia începuseră din nou să sângereze, necruțătorul sergent îl îngrijea cu luare-aminte, de teamă ca nu cumva să moară mai înainte de a fi ajuns la Raszkow. Dându-și seama de ce-l aștepta, tânărul tătar vru la început să se lase să moară de foame; dar Lusnia îi descleșta fălcile cu lama cuțitului și-i da cu de-a sila să înghită rachiu și vin moldovenesc amestecat cu pesmet pisat. Atunci când făceau popasuri, îi stropea fața cu apă, astfel ca rănile de la nas și de sub ochi, asupra cărora roiau muștele și tăunii în timpul mersului, să nu se infecteze. Nowowieski nu-i puse o singură întrebare prinsului cât timp ținu goana; odată numai, la începutul călătoriei, Azia făgăduindu-i în schimbul vieții și-al libertății că i le va reda pe Zosia și pe Eva, locotenentul îi spusese:

— Minți, câine! Le-ai vândut pe-amândouă. Cumpărătorul le-a dus cu sine la Constantinopol, ca să le vândă altcuiva.

Și îl puseră față în față cu Eliaszewicz, care mărturisi fără înconjur:

— Da, efendi, ai vândut-o pe una, nici tu nu mai știi cui, iar Adurowicz a vândut-o pe sora stăpânului nostru, cu toate că era însărcinată.

Azia crezu că Nowowieski îl va strivi cu mânerul paloșului, dar, când pierdu această nădejde, hotărî să ducă lucrurile până la capăt, îndurerându-l pe celălalt înadins ca să-l zdrobească într-o clipă de furie și să nu se mai chinuiască în zadar; și, în vreme ce Nowowieski, ca să nu-l piardă din ochi, călărea necontenit alături de el, începu să-și laude isprăvile. Spunea în ce chip îl sugrumase pe bătrânul Nowowieski; cu câtă asprime o necinstise pe Zosia Boska; cum, în sfârșit, îi sfâșiase trupul sub lovituri de cnut.

Sudoarea curgea râu pe obrazul lui Nowowieski; asculta cu luare-aminte; îi tremurau mâinile; trupul i se zbătea de neastâmpăr, dar căuta să se stăpânească și nu voia să ucidă.

În cele din urmă, detașamentul se apropie de Raszkow. Ținutul stâncos îi da de veste că se afla aproape de Nistru. Spre seară, Azia căzu într-un fel de leșin; aiura, fără să-și mai dea seama de nimic. Pricepea totuși că ajunseseră undeva, că făcuseră popas; auzea repetându-se în preajmă-i cuvântul: „Raszkow! Raszkow!”I se părea că aude răbufneli de secure doborând un trunchi de copac. În clipa aceea îi stropeau obrazul cu apă proaspătă și îi turnau cu de-a sila pe gât picături de rachiu, atât de multe încât simțea că-l îneacă. De-abia atunci își veni în fire pe de-a ’ntregul. Deasupra, se așternea bolta cerului țintuită de stele. Peste zece făclii se mișcau încoace și-ncolo. Auzi un glas:

— Își dă seama de ce se petrece în juru-i?

— S-a trezit pe deplin. Privește ca și cum ar înțelege totul.

Zări atunci, plecat asupră-i, chipul lui Lusnia.

— Haide, prietene, îi spunea sergentul cu glas liniștit: ți-a venit ceasul.

Azia era culcat pe spate și își simțea răsufletul mai ușor decât atunci când era legat pe grumazul calului; dar nu putea să-și miște mâinile; mânecare de paie îmbibate cu păcură, erau legate deasupra capului de un stejar tânăr, de-a lungul căruia fusese culcat. Fiul lui Tuhai-Bei mai văzu și alte pregătiri, care îi dădeau de veste că supliciul avea să fie lung și neasemuit de crud. Era gol până la brâu și între genunchi zări o țeapă de curând ascuțită. De fiecare picior atârna un capăt de funie care, la rându-i, era legat de hățurile unui cal. La lumina făcliilor, nu zărea decât grumazurile cailor, iar ceva mai departe, doi oa-meni care țineau caii de dârlogi.

Fruntea îi era baltă de sudoare. I se părea că pământul îi fuge de sub umeri și că trupul i se afundă din ce în ce mai mult în adâncuri fără capăt. Un răstimp nu-și mai dădu seama de nimic. Lusnia, cu același cuțit, îi descleștă fălcile și-i turnă ra-chiu pe gâtlej.

Azia, cu sughițuri spasmodice, scuipa printre buze băutura tare ca focul, dar în același timp trebuia să înghită alta, și mai usturătoare. Asta îl aduse într-o stare ciudată; dar simțea că nu mai are astâmpăr și-ar fi vrut să vadă odată sfârșitul unor chinuri care nici nu începuseră măcar.

Auzi alături pași grei și îl zări pe Nowowieski. Mușchii tătarului se încordară. Nu se temea de Lusnia, pe care îl disprețuia peste măsură; dar nu-l disprețuia pe Nowowieski și privirea tânărului ofițer îl umplea de groază…

Nowowieski rosti:

— Pentru ceea ce ai săvârșit, vei pieri în chinuri. Iar Lusnia:

— Ai ridicat mâna asupra stăpânei noastre, dar stăpâna noastră se află astăzi în casa ei, pe câtă vreme tu ești în mâinile noastre. E rândul tău acum!

Ce chin pentru Azia! Afla, în ceasul morții, că trădarea și toate cruzimile lui fuseseră de prisos. Dacă Basia ar fi murit pe drum, el ar fi avut cel puțin mângâierea să știe că, nefiind a lui, n-avea să mai fie a nimănui. Și-acum era înstrăinat și de această încredințare, atunci când țeapa îi sta ascuțită alături. Totul fusese zadarnic: și trădare, și sânge! Lusnia nu-și da seama cât de nemiloasă făceau moartea pentru Azia cuvintele lui; și aceleași cuvinte fuseseră rostite pe tot lungul drumului.

Începură chinurile. Lusnia se plecă și, apucându-l pe Azia de coapse, le strigă oamenilor care țineau de dârlogii cailor:

— Porniți, dar încet și împreună!

Caii se urniră din loc; funiile întinse târâră trupul lui Azia; într-o scăpărare de fulger, țeapa i se înfipse în carne. Vârful pătrunse din ce în ce mai adânc, și-atunci se petrecu ceva groaznic. Mădularele nenorocitului se desprinseră din încheieturi; trupul i se despărți în două: țepușa scurma tot mai în adânc. Fiul lui Tuhai-Bei rămase cu fălcile încleștate; dar, după câteva clipe, gura i se deschise într-un rânjet neomenesc și din gâtlej i se smulse un răcnet ce părea să fie mai degrabă un croncănit de corb.

— Domol! porunci sergentul. Răcnetele lui Azia sporeau.

— Cânți? întrebă Lusnia.

Apoi din nou strigă către oameni:

— Fiți cu băgare de seamă! Să vă opriți în același timp… Oprește!

Deshămară caii; apoi ridicară stâlpul pe care îl înfipseră într-o groapă mai dinainte pregătită și bătătoriră pământul în juru-i. Fiul lui Tuhai-Bei își revenise în simțiri. Orice om poate trăi trei zile într-o țeapă; o știa asta. Capul îi căzu în piept și buzele începură să-i tremure; părea că mestecă ceva între dinți; îl cuprinsese acum o mare slăbiciune, simțind că se pierde pe încetul.

Din când în când, negurile îi învăluiau privirea; atunci clipea des din singurul ochi, vrând să vadă totul până la moarte.

Dar chinurile nu sfârșiseră încă; sergentul se apropie de stâlp cu un burghiu în mână și le spuse celor din preajmă:

— Ridicați-mă!

Doi flăcăi zdraveni îl ridicară pe umeri. Sergentul grăi:

— Stăpâna mea te-a lipsit numai de-un ochi; eu am jurat să te lipsesc și de celălalt.

Acestea zicând, îi propti vârful burghiului în lumina ochiului și-l învârti de câteva ori, iar atunci când pleoapa se înfășură în jurul burghiului, trase cu putere.

Din amândouă orbitele se scurseră de-a lungul obrajilor două pâraie de sânge. Dragonii stinseră făcliile, ca și cum le-ar fi fost rușine să lumineze o priveliște atât de înfiorătoare… și razele cornului de lună scăldară într-o lumină vânătă trupul lui Azia. Capul îi era de nerecunoscut; încremenise; dar mâinile legate de stâlp se ridicau în neastâmpăr, ca și cum acest fiu al Răsăritului s-ar fi rugat să pogoare asupra călăilor săi răzbunarea semilunei musulmane.

— Pe cai! strigă Nowowieski.

Mai înainte de-a sări în șa, sergentul dădu foc paielor în care erau înfășurate mâinile tătarului; detașamentul porni la drum spre Iampol. În mijlocul ruinelor ce fuseseseră pe vremuri târgul Raszkow, Azia, fiul lui Tuhai-Bei, legat de stâlp, arse încă multă vreme în noapte.