CAPITOLUL IV

Dieta așa-zisă „prin convocare” se deschise cu solemnitatea obișnuită. Jupân Krapowicki se pomeni ales președinte, mulțumită alegătorilor lituanieni. După aceea, deputații hotărâră data apropiatei alegeri, numiră judecătorii supremi, porecliți „căciulițe”, care nu-și puteau desfășura activitatea prin nimic îngrădită decât în perioada în care nu aveau la îndemână tăria de trebuință. Oricât de îndărătnică părea să fie neînțelegerea dintre partide, sesiunea se vestea la începuturile ei îndeajuns de liniștită. E adevărat că un incident, ridicat din capul locului, era cât pe-aici să dezlănțuie o sângeroasă încăierare. Kettling, povățuit de proaspătul său tovarăș de luptă Zagloba, contestă validitatea alegerii lui Boguslas. Numaidecât, din tribune, se auzi un glas tunător: „Radziwill nu e decât un trădător, o unealtă a străinilor!” Alte strigăte îi răspunseră. Camera se împărți în două tabere. Trebuie să se ajungă la un arbitraj. Alegerea fu validată, dar prestigiul lui Boguslas ieșea întinat din această neînțelegere. Candidatura sa la tron era primejduită.

Ajuns să-și muște frâul, întrucât Kettling, prin tăria mandatului ce-i da depline puteri, era persoana de care nimeni nu se putea atinge, făgădui ca răsplată o mare sumă de bani aceluia care l-ar fi denunțat pe îndrăznețul care cel dintâi strigase din tribună, folosind cuvintele „trădător” și „vândut străinilor”…

Zagloba era prea cunoscut pentru ca numele său să nu fie dat numaidecât în vileag. De altfel, nici nu căuta să se ascundă căel declanșase scandalul. Prințul, furios, se stăpâni totuși să se ia la trântă cu un adversar atât de popular și, tocmai prin aceasta, atât de temut.

Zagloba își da și el seama că are puterea la îndemână. Amenințărilor lui Boguslas le răspunse prin înfruntarea zvârlită cu glasul neînfricat, în mijlocul unei numeroase adunări de deputați și boieri.

— Mă îndoiesc, strigă el, dacă cel care ar îndrăzni să se atingă de un singur fir de păr din capul meu, ar mai putea trăi în tihnă în sânul acestei țări… O sută de mii de paloșe răzbunătoare ar scânteia smulse din teacă. Pe cinstea mea, n-aș vrea să fiu în pielea acestui om.

Boguslas, când află de toate acestea, se prefăcu că le-ascultă cu un zâmbet disprețuitor, dar, în sufletul lui, își zicea că bețivul flecar avea poate dreptate în toate privințele.

Atunci, căută să schimbe tactica. Începând de-a doua zi, unul dintre oaspeții vărului său, prințul scutier, rostind la masă numele lui Zagloba, se folosi de aceasta ca să se lămurească în legătură cu făptașul:

— Boierul acesta, după cât mi se spune, m-a urât de moarte. În ce mă privește, eu, care am prețuit totdeauna curajul, nu voi înceta să-l iubesc, chiar dacă m-ar urî cu aceeași furie și de-aici ’nainte.

O săptămână mai târziu, la un ospăț pe care îl da marele mareșal Sobieski, căută să reînnoiască această declarație, de astădată de față cu Zagloba.

— Jupâne, îi strigă el de la celălalt capăt al mesei, s-ar părea că ții morțiș să mă înlături din Dietă, cu toate că domnia-ta nu ești nici cel puțin deputat. Te iert, ca bun creștin, și, ca să mă răzbun, îți făgăduiesc de pe-acum că te poți aștepta în viitor la toată bunăvoința mea, cerându-mi oricând tot ce-ți va pofti inima.

— Eu mă călăuzesc după Constituție, aceasta e datoria oricărui bun cetățean. În ce privește oblăduirea – astăzi când am aproape nouăzeci de ani, – n-o aștept decât pe-aceea a Providenței.

— Frumoasă vârstă, dar și strașnică însuflețire! reluă prințul, dacă – și nu mă îndoiesc de aceasta – virtuțile domniei-tale sunt tot una cu faima bătrâneții.

— Mi-am slujit totdeauna țara și regele și n-am jertfit niciodată zeilor străini.

Radziwill își încruntă sprânceana:

— Domnia-ta ai slujit împotriva dorinței mele… De-acum înainte însă vreau să domnească pacea între noi și las să cadă totul în uitare, până și însuflețirea domniei-tale care a slujit uneltirile unui al treilea, și acesta vrăjmaș al meu de moarte… Cu el însă mă voi răfui în curând… Domniei-tale îți ofer prietenia mea… Sunt cel dintâi care îți întinde mâna.

— Sunt prea umilit, Măria ta, ca să mă înalț atât de sus… Ar trebui să mă ridic în vârful picioarelor pentru aceasta, și bătrânețea nu-mi îngăduie… În ce privește răfuiala pe care Alteța Voastră pretinde c-ar avea-o de descurcat cu un al treilea, eu v-aș povățui, cu cea mai sinceră smerenie, să vă lipsiți de o astfel de aritmetică: boierul Andrei Kmita se îndărătnicește să scrie cifrele cu vârful paloșului.

— Prințe, crede-mă, rosti marele mareșal, lasă-l în pace pe acest bătrân viteaz de la asediul Zbarazului; are o limbă foarte ascuțită.

Într-adevăr, Radziwill ar trebui să renunțe la gândul împăcării. Intră în vorbă cu un vecin de masă, aruncând din vreme în vreme priviri veninoase spre neînduplecatul și îndărătnicul boier.

Dar Sobieski, întorcându-se spre Zagloba:

— Ai rămas de pomină în mai toate încercările. Jupâni, vă rog să-mi găsiți, în toată Republica, un înțelept și un războinic în stare să-l întreacă pe nemuritorul Zagloba.

— La mânuirea paloșului, răspunse cu modestie viteazul, poate că mă întrece Wolodowski… Cât despre Kmita, i-am dat câteva lecții de care s-a folosit îndeajuns. Asta o spun pentru cei care ar dori să se convingă…

Cu coada ochiului, făcea semne spre Boguslas, care, adâncit în toiul convorbirii, se prefăcea că nu-l aude.

— L-am văzut în dese rânduri pe Mihail Wolodowski la lucru, răspunse mareșalul. Când te gândești că un astfel de om a fost atât de crud lovit de nenorocire!

— Dar ce i s-a întâmplat? se amestecă un comesean.

— Logodnica i-a murit nezăcută la Czestochowa. Și nu mai știu ce s-o mai fi întâmplat cu bietul nenorocit.

— Slavă Domnului! strigă castelanul Cracoviei, l-am întâlnit pe drum. Ca și mine, se îndrepta spre Varșovia… Mi-a spus că, dezgustat de toate deșertăciunile acestei lumi, se duce să se călugărească printre cei din ordinul Regius-Mons.

— Ei bine, acești călugări n-au să-l țină mult printre ei! tună Zagloba, chiar dacă va trebui să le împresur mănăstirea cu un pâlc de oaste. Voi coborî spre Regius-Mons chiar mâine. Dacă Mihail va rămâne surd la rugămințile mele, îi voi ruga pe alții mai mari să m-ajute, pe mitropolit chiar. Și dacă va fi nevoie s-ajung până la Roma, mă voi duce și la Roma. Dumnezeu să mă ferească să m-ating cât de puțin de slava lui veșnică. Dar, oricât ar fi de bine printre călugări, eu nu voi îngădui una ca asta… Să știu că mă vând, și nu-l voi lăsa pe Mihail să ia vreo hotărâre în această privință… Vă rog să mă credeți… Și-apoi, cine și l-ar putea închipui cântând în strană? Auzindu-l, ar începe să fugă șoarecii din mănăstire, crezându-l o pisică pornită să-și miorlăie dragostea în toiul înfierbântărilor. El și călugăr! Dumnezeu să-l ferească! Mâine mă și înfățișez înaintea mitropolitului, cerându-i să-mi dea o țidulă cu care să pot ajunge până la stareț.

— Nu cred ca Mihail să fi luat încă vreo hotărâre în această privință, își dădu cu părerea marele mareșal. Totuși, ar fi mai bine să-l iei cu binișorul, înadins ca să nu-l faci să se încăpățâneze. Și, mai cu seamă, cată și te ferește să pui împotrivire vrerilor divine.

— Vrere divină, zici, Măria ta? Dar vrerea divină nu se înfățișează nicicând sub văpaie de fulger… Nu spune oare una din zicătorile noastre: „Pe draci îi prinzi în iad în huruit de tobe?…” El a fost născut războinic, vezi domnia-ta, iar nu călugăr!…. Vrerea divină nu se năpustește asupră-ne ca șoimul asupra lișiței… Ah, dacă și-ar fi călit hotărârea în tihnă și reculegere… Cu toate acestea, nu-l voi lua din scurt. Bietul băiat mi-a dat necontenit ascultare, mai mult chiar decât pornirilor lui înțelepte – nu tocmai atât de înțelepte – fie vorba între noi. Nădăjduiesc să facă și mâine același lucru, afară numai dacă amărăciunile nu l-or fi schimbat cu desăvârșire pe Mihail al meu!