CAPITOLUL XVI

A doua zi, în revărsatul zorilor, micul războinic porni spre Kniahin. Întâlni un detașament de spahii și-l făcu prizonier pe Baluc-Pașa, războinic de seamă printre turci; apoi toată ziua și-o petrecu pe câmpul de bătaie, cu treburi, iar o parte din noapte în consiliu, în casa lui jupân Potocki. De-abia în zori avu răgazul să se odihnească. Dar, de îndată ce ațipi, se auziră bubuituri de tun. În aceeași clipă, Pietka, un samogițian, slugă credincioasă a lui Wolodowski, se năpusti în odaie, strigând:

— Vrăjmașul sub ziduri!

Dintr-o săritură, micul războinic fu în picioare.

— Ale cui sunt tunurile ce se aud bubuind?

— Ale noastre. Trag asupra unei trupe de recunoaștere care strânge vitele de pe câmp.

— Ieniceri sau călăreți?

— Călăreți. Și toți sunt negri. Parc-ar fi niște draci.

— Draci sau nu, se cuvine să-i întâmpinăm cu cinstea cuvenită, zise micul războinic. Du-te și-i spune stăpânei tale c-am pornit la luptă. Dacă vrea să vie la castel, s-o facă numai în paza lui jupân Zagloba, în înțelepciunea căruia am cea mai mare încredere.

După o jumătate de ceas, jupân Wolodowski înainta în fruntea dragonilor și a târgoveților voluntari. De pe creasta vechiului castel se deslușea foarte bine cavaleria dușmană: putea să fie întocmită din aproape două mii de oameni, alcătuită din spahii și din garda egipteană a Sultanului. În această gardă slujeau mamelucii de pe malurile Nilului. Îmbrăcămintea lor scânteietoare, turbanele în culori bătătoare la ochi și țesute în fir de aur, burnuzurile albe și armele încrustate cu pietre scumpe făceau din ei cei mai plini de strălucire călăreți din lume.

Jupân Wolodowski se grăbi să-i întâmpine în fruntea călăreților săi. Erau însă în prea mare număr ca să se poată măsura cu ei dincolo de câmpul de bătălie apărat de tunurile cetății. Războinicii își făceau pregătirile necesare, la mare depărtare unii de alții, zăngănindu-și armele și amenințând. Călăreți răz-leți se desprindeau din escadroanele turcești și făceau ocoluri repezi, înfruntându-i cu glasul pe polonezi.

— Domnii mei, ne poftesc! Cine se avântă cel dintâi? întrebă Wolodowski.

Jupân Wasilkowski se smulse din rânduri dintr-o săritură a calului; fu urmat de jupân Mușalski, apoi de jupân Miasga, care, din goana calului, era în stare să-și arunce sulița printr-un inel; veniră apoi jupân Teodor Paderewski, jupân Oziewicz, jupân Szmlud-Plocki, prințul Owsiany și jupân Mirkos-Szeluta, în afară de un mare număr de dragoni atrași de nădejdea că vor putea să pună mâna pe câțiva cai arăbești. În frunte călărea groaznicul Lusnia, care-și pusese ochii pe cel mai bun cal.

Vremea era frumoasă; se putea vedea limpede. Tunurile de pe întărituri amuțiră unul după altul; tunarii se temeau ca nu cumva s-atingă vreun creștin. În clipa când dușmanul ajunse destul de aproape, își struniră caii și începură să arunce ocări.

— Nu vă veți îngrășa din hoiturile noastre, câini de păgâni! strigau polonezii.

Ceilalți țipau în turcește și în arăbește. Mulți dintre polonezi cunoșteau cele două limbi, deoarece fuseseră în dese rânduri robiți de necredincioși; și, întrucât păgânii aruncau blesteme împotriva Maicii Precista, furia puse stăpânire pe slujitorii Fecioarei Maria: își îmboldiră caii și porniră în goană.

Care avea să-l înfrunte cel dintâi pe vrăjmaș? Iată-l pe jupân Mușalski culcând la pământ c-o săgeată un tânăr bei înveșmântat în platoșe de argint și scânteietor ca luna. Săgeata îi pătrunsese în ochiul drept; păgânul își plecase capul pe spate și, întinzând brațele, căzuse de pe cal. Arcașul se grăbise să pună stăpânire pe armele beiului, strigând în limba arabă:

— De-ai fi cel puțin fiul Sultanului!

Auzind aceste cuvinte de scârbă, alți doi bei se năpustiră spre jupân Mușalski; dar Lusnia, dintr-o săritură piezișă, le stăvili calea. Celui dintâi îi dădu o strașnică lovitură peste mână și, în timp ce turcul se pleca să-și ridice paloșul, Lusnia, c-o altă lovitură dată în grumaz, aproape că-i desprinse capul de trunchi. Al doilea vru s-o ia la fugă; dar jupân Mușalski avu vreme să întindă arcul și înfipse săgeata între umerii fugarului.

Al treilea care își birui adversarul fu jupân Szmlud-Plocki. ÎI izbi cu buzduganul în coif; lovitura fusese atât de puternică încât metalul se turti și o ghindură a buzduganului i se înfipse în moalele capului. Ceilalți luptau după cum îi ajutau puterile; dar izbânda părea să fie mai mult de partea polonezilor. Totuși, doi dintre dragoni căzură răpuși de mâna puternicului Hamdi-Bei, care îl culcă la pământ și pe prințul Owsiany, apoi se întoarse împotriva lui jupân Szeluta, al cărui cal se poticnise într-o groapă. Szeluta sări la pământ, preferând să lupte de jos; dar Hamdi îl trânti sub burta calului și-i strivi brațul c-o lovitură de măciucă. După aceea, porni în largul câmpului în căutarea altor adversari.

Mulți simțiră că nu mai au curajul să se măsoare cu un astfel de războinic.

Vestitul arcaș încercase în două rânduri să-l străpungă cu vârfuri de săgeți; îi atinsese numai zalele, fără să-i pricinuiască vreun rău; jupân Mușalski se întreba dacă era nevoie să mai repeadă a treia săgeată în grumazul calului ori să se năpustească asupra vrăjmașului și să-l potopească sub lovituri de paloș. Dar, în timp ce sta pe gânduri, Hamdi, luându-i-o înainte, își îmboldi de sârg calul negru. Se întâlniră în mijlocul câmpului. Jupân Mușalski vru să dea dovadă de strășnicie și să-l prindă pe Hamdi viu. C-o lovitură dată de jos în sus, îndepărtă măciuca vrăjmașului, apoi, apucându-l pe turc c-o mână de grumaz, iar cu cealaltă de moțul coifului, îl atrase cu putere spre sine. În aceeași clipă însă, se rupse chinga de sub șa; calul se poticni și căzu, primind în moalele capului o lovitură de măciucă, din pricina căreia rămase amorțit. Spahiii și mamelucii scoaseră strigăte de bucurie, deoarece se temuseră de soarta lui Hamdi.

Micul războinic nu luase parte la încăierare până atunci; rosturile lui de colonel nu-i îngăduiau acest lucru; dar, văzând căderea lui jupân Mușalski și izbânda lui Hamdi-Bei, dădu pinteni calului și porni în goană spre mijlocul câmpului de bătaie.

Basia, care se afla pe terasa vechiului castel, îl zări de departe, uitându-se printr-un ochian.

— Mihail pornește la luptă! Mihail pornește la luptă! strigă ea.

— De-abia acum îl vei cunoaște! răspunse jupân Zagloba. Privește cu luare-aminte și să nu-ți fie teamă!

Ea se plecă atât de mult printre creneluri încât bătrânul războinic se văzu silit s-o apuce de mijloc.

— Sunt doi care s-au năpustit asupra lui Mihail.

— Vor fi doi mai puțin! răspunse bătrânul.

Într-adevăr, doi spahii înalți ieșiseră înaintea lui Wolodowski. După îmbrăcăminte, își dădeau seama că au de-a face cu una din căpeteniile oștirii dușmane; dar, văzându-l atât de scund, își închipuiau că vor avea prilejul să cucerească în pripă o faimă nepieritoare. Nebunie! Micul războinic îi primi fără ca cel puțin să-și fi strunit calul. Din zbor, aruncă la întâmplare două împunsături de paloș, așa cum mama, fără asprime, le dă copiilor câte-o palmă la spate; răniți de moarte, scurmară pământul cu unghiile, zbătându-se în ghearele peirii.

Wolodowski își urmă calea spre călăreții ce se fugăreau în largul câmpului. Așa cum, odată liturghia sfârșită, un copil din cor, cu bățul de stins lumânările în mână, le stinge una după alta pe cele ce ard în fața altarului, Mihail îi secera de la dreapta la stânga pe străluciții călăreți turci și egipteni. Musulmanii recunoscură în el pe cel mai de seamă dintre războinici și își pierdură curajul cu desăvârșire. Mulți o luară la fugă înapoi, ca să nu mai dea ochi cu el; dar Wolodowski îi urmărea fără cruțare pe fugari și nu-i scăpa niciunul de sub ascuțișul paloșului.

Oștenii așezați în preajma tunurilor de pe înălțimea castelului lăsară să le scape din piepturi strigăte de bucurie. Unii se apropiau de Basia și, în culmea înflăcărării, îi sărutau poalele rochiei; alții își băteau joc de turci. „Basia, astâmpără-te! ” striga de fiecare dată jupân Zagloba, care o ținea întruna de mijloc. Dar doamnei Wolodowska îi venea să râdă și să plângă, să aplaude și să țipe, și, cu ochii țintă în depărtare, să se arunce peste ziduri drept în mijlocul câmpului de bătaie, ca să fie alături de bărbatul ei.

Strigătele de: „Hamdi! Hamdi!” se auzeau de pretutindeni. Musulmanii repetau numele celui mai vrednic războinic al lor.

Hamdi îl zărise încă de la început pe Wolodowski, dar șovăiau să-și pună la încercare dintr-odată marea faimă și viața, luptând împotriva unui adversar atât de temut; așa c-o luă la goană pe câmp, fără nicio țintă. Îi culcase la pământ pe jupânii Jalbzyk și Koza, când strigătele stăruitoare de: „Hamdi! Hamdi! ” îi atraseră luarea-aminte. Își dădu seama că trebuie să cucerească o glorie plină de strălucire, punându-și în joc viața, și își îmboldi calul, năpustindu-se asupra lui Wolodowski.

Acesta, văzându-l că s-apropie, dădu de asemeni pinteni calului, un cal sprinten de pe meleagurile valahe. Toate încăierările din preajmă se domoliră dintr-odată. Basia, cu toată încrederea ei oarbă în marea dibăcie a lui Mihail, simți cum i se strânge inima de spaimă; dar jupân Zagloba rămânea netulburat.

— Aș vrea să fiu moștenitorul acestui păgân! îi spuse el Basiei.

Și Pietka era atât de sigur de stăpânul său, încât, de îndată ce-l zări pe Hamdi pornit în goană, începu să îngâne această frântură de cântec poporan:

Dulău, sfârșește cu lătratul!

De ce te-asmuți spre lupul care

De-abia se smulse din pădure?

Taci, căci de colții lui nu scapi!

Cei doi adversari se întâlniră în mijlocul câmpiei, între două șiruri de călăreți care îi priveau de departe. Inimile încetaseră să mai bată. Deodată, o scăpărare de fulger se abătu asupra capetelor celor doi luptători: era paloșul încovoiat al lui Hamdi care zburase în aer; beiul se plecase acum pe grumazul calului, ca și cum ar fi fost străpuns de paloșul adversarului. Jupân Wolodowski îl apucase cu stânga de grumaz și, vârându-i buzduganul în subțioară, îl ducea ca pe o grea povară spre tabăra polonezilor. Hamdi nu mai avea cum să se împotrivească; se lăsa dus, în tropotul șchiopătat al calului; brațele îi spânzurau de-a lungul trupului. Wolodowski îl lăsă în seama lui Lusnia și se reîntoarse pe câmpul de luptă.