CAPITOLUL XVII

A doua zi, vizirul însuși se ivi sub zidurile Kamieniecului în fruntea unui atât de mare număr de trupe, încât se credea că e pregătit să dea asaltul; el însă nu venea decât cu gând să cerceteze starea întăriturilor și împrejurimile cetății. Era întovărășit de mai mulți ingineri, care, la rândul lor, cercetară fortăreața și întăriturile. De astădată, jupân Mysliszewski, în fruntea infanteriei și a unui detașament de voluntari călări, porni înaintea vizirului. Se iscară înfruntări și, ca și în ajun, încăierările se desfășurară în favoarea asediaților. În cele din urmă, vizirul le porunci ienicerilor să pornească un atac împotriva zidurilor. Încercară un urcuș; dar jupân Podezaski îi primi c-o ploaie de împușcături atât de înverșunată, încât se văzură siliți să bată numaidecât în retragere.

Către seară, un ceh care slujea în rândurile vrăjmașe dezertă și pătrunse în oraș. De la el aflară că dușmanul se îndreptase spre Zwaniec. „Turcii, mărturisi fugarul, se laudă că vor cuceri Kamieniec, fără ca totuși să nu lase să se înțeleagă cât de grea va fi o astfel de întreprindere. Caimacamul Mustafa-cel-Negru i-a sfătuit să pornească în cea mai mare grabă la asalt; vizirul însă, mai prevăzător, preferă să împresoare orașul cu șanțuri și întărituri și să-l bombardeze. Sultanul a fost și el de părerea vizirului. Prin urmare, vă puteți aștepta la un asalt în toată puterea cuvântului.”

Aceste știri îi îngrijorară foarte mult pe jupân Potocki și pe ceilalți ofițeri. Într-adevăr, nu se îndoiseră o singură clipă că vor fi siliți să respingă atacuri; știau din trecutele încercări că, în preajma unui asediu, năvălitorii au de suferit pierderi însemnate, că orice atac neizbutit e menit să scadă curajul oamenilor și să-i înflăcăreze pe asediați; pe câtă vreme un asalt, pornit cu toate pregătirile de trebuință, prin monotonia lui, îi obosește în cele din urmă pe apărători, îi demoralizează și-i hotărăște să capituleze.

La 16 august, hanul se ivi în fruntea hoardei, iar Doroszenko în fruntea cazacilor săi. Puseră stăpânire pe întinderea locului dintre Orynin și Kamieniec. Sufankaz-Aga îl pofti pe jupân Mysliszewski la o întrevedere, dându-i de veste că, dacă orașul s-ar fi predat, pretențiile învingătorilor ar fi fost mai puțin aspre. Episcopul se arătă curios să afle care vor fi condițiile de pace; dar începură să-l huiduiască în consiliu și toate propunerile fură nesocotite. La 18 august, sultanul se ivi el însuși în fruntea oștirilor turcești.

Înaintau ca o mare: infanterie, spahii, ieniceri. Din zori până în noapte nu mai conteni furnicarul. Și, după ce corturile fură statornicite, se băgă de seamă că erau așezate pe o atât de mare întindere încât, de pe înălțimea Kamieniecului nu se putea zări un singur locșor în largul câmpiei care să fi rămas neocupat. Turcii însă, neștiind că cele două forturi aveau tunuri cu tragere lungă, își așezaseră corturile prea aproape de oraș. Micul războinic fu de părere ca vrăjmașul să fie lăsat în pace; dar, când se ivi ceasul de odihnă și de pe întărituri începură să bubuie tunurile, oștirile turce fură cuprinse de panică: descărcăturile de tun amestecau laolaltă, ca un iureș, corturile de piele și de pânză. Ienicerii o luară la fugă, răsturnând în goană corturile cele mai depărtate și răspândind spaima de-a lungul taberei. Jupân Wolodowski se năpusti în fruntea cavaleriei asupra acestor oameni zăpăciți, măcelărindu-i până în clipa când alte coloane le veniră în ajutor.

În aceeași vreme, turcii începură să sape șanțuri de apropiere și să ridice întărituri în spatele cărora așezau tunuri grele. Înainte de atac, un trimis se înfățișă sub ziduri: aducea în vârful unei sânețe un înscris al sultanului. Trimisul fu primit în castel. Padișahul soma orașul să se predea. „Oștirea mea, scria el, e mai numeroasă decât nisipul mării… Urăsc orice fel de răscoală împotriva suveranității pe care mi-a încredințat-o Alah, singurul și atotputernicul. Plecați-vă voinței mele și predați orașul. Altfel, veți pieri toți.”

Cumpăniră îndelung răspunsul ce trebuia dat. Respinseră povața nesocotită a lui jupân Zagloba, care spunea să se taie o coadă de câine și să-i fie trimisă sultanului drept orice răspuns. În cele din urmă, hotărâră ca Juryça, care cunoștea foarte bine limba turcă, să ducă-n tabăra dușmană următoarea scrisoare: „Noi n-avem pentru ce ne supune sultanului. Nu lui, ci suveranului nostru i-am jurat credință. Nu vom preda cetatea Kamieniec, întrucât jurământul ne silește să apărăm până la moarte orașul și sfintele lăcașuri.” După ce întocmiră acest răspuns, ofițerii se reîntoarseră la întărituri. Episcopul Lanckoronski și starostele Podoliei se folosiră de lipsa acestora ca să-i trimită un nou răspuns sultanului, prin care îi cereau un armistițiu de patru săptămâni. Când se află pe creasta zidurilor de această josnică cerere, toți acei ce întocmeau sfatul se simțiră cuprinși de mânie. „Cum! Atunci când noi ținem tovărășie tunurilor, acolo, în spatele nostru, suntem acoperiți de batjocură? ” Astfel, când se sună retragerea de seară, porniră în grup să se înfățișeze înaintea starostelui, avându-i în frunte pe Wolodowski și pe Makowiecki, amândoi înfuriați peste măsură.

— Cum! strigă marele scutier, înțelegeți să vă predați de vreme ce-ați trimis un nou răspuns?

— De vreme ce-am fost chemați, adăugă micul războinic, să facem parte din consiliu, nu poate fi îngăduit să se ia o hotărâre împotriva vrerilor noastre și într-o astfel de împrejurare. În niciun chip nu poate fi vorba de predare. Cine crede într-o astfel de hotărâre, n-are decât să părăsească demnitatea pe care o deține.

Starostele răspunse, foarte tulburat:

— Socoteam că o astfel de scrisoare poate să fie pe placul domniilor voastre.

— Câtuși de puțin. Vom pieri poate, dar nu ne vom preda.

În aceeași clipă se ivi episcopul. Aflând de cele întâmplate, se întoarse spre jupân Makowiecki și spre micul războinic:

— Vrednici boieri, le spuse el, toți simțim la fel și nici unuia nu i-a trecut prin minte să se predea. N-am cerut decât un armistițiu de patru duminici, înadins ca să-l putem chema pe rege în sprijinul nostru. După aceea, întâmplă-se ce va voi Dumnezeu!

Wolodowski nu știa dacă trebuia să râdă ori să se supere auzind o atât de bizară hotărâre în legătură cu soarta războiului.

— Monseniore, zise el în cele din urmă, eu am luptat împotriva tătarilor, împotriva cazacilor, împotriva moscoviților și împotriva suedezilor și n-am auzit să-și fi dat cineva cu părerea vreodată în acest chip. Cum ar putea să îngăduie sultanul un armistițiu, în răstimpul căruia noi să primim ajutoare?

— Dacă nu consimte, ei bine: nu se va schimba nimic din rânduiala lucrurilor, răspunse episcopul.

Dar Wolodowski:

— Cine cere un armistițiu, își dă pe față teama și slăbiciunea. Scrisoarea domniilor-voastre ne-a pricinuit cel mai mare rău.

Episcopul rămase foarte încurcat.

— Ce să facem atunci? întrebă el. Cum să îndreptăm răul?

— Cum să îndreptăm răul? repetă Wolodowski.

Rămase pe gânduri un răstimp. Apoi, înălțându-și fruntea:

— Ei bine, îl putem îndrepta. Domnii mei, binevoiți și mă urmați!

Ieși însoțit de ofițeri. După un sfert de ceas, cetatea Kamieniec era zguduită de bubuituri de tun. În același timp, Wolodowski ieșea din oraș în fruntea voluntarilor și se năpustea asupra ienicerilor adormiți în șanțuri, pe care îi atacă până în clipa când se văzură siliți s-o ia la fugă pe câmp.

Apoi se reîntoarse și se înfățișă înaintea starostelui, pe care îl găsi în tovărășia episcopului Lanckoronski.

— Monseniore, zise el, iată mijlocul prin care se putea îndrepta răul.