CAPITOLUL VIII

A doua zi, Mihail se înfățișă înaintea hatmanului. Sobieski îl întâmpină cu aceste cuvinte: — ÎI voi trimite pe Ruszyc în Crimeea: va știi ce se pregătește și îl va povățui pe han să respecte tratatele. Binevoiește și reia-ți serviciul, înlocuindu-l pe Ruszyc. Îți voi alege ofițeri de soi. Nu-l vei scăpa din ochi pe Dorosjenko, nici pe cazaci, și mai cu seamă pe tătari, în care niciodată nu ne putem încrede.

— Voi pleca, răspunse cu amărăciune în grai Wolodowski.

Dar Sobieski nu căuta să-și impună voința.

— Ai dreptul să te împotrivești; ești singurul judecător al sufletului domniei-tale în legătură cu tăria și trăinicia regretelor ce te stăpânesc.

— Nu cer decât să pot muri, răspunse Mihail.

Sobieski începu să se plimbe cu pași mari prin sală. Apoi, oprindu-se în fața războinicului, îi puse mâna pe umăr, părintește.

— Dacă lacrimile din ochii domniei-tale n-au secat încă, vânturile stepei le vor usca. Te-ai războit toată viața, vrednic oștean; războiul te cheamă din nou! Și dacă vreodată îți va trece prin minte c-ai fost uitat, că drept răsplată pentru atâtea jertfe n-ai primit nimic în schimb, în afară de-o fărâmitură de pâine uscată și neagră, că nu ți s-au dat nici slujbe înalte pentru rănile căpătate, nici învoiri în urma atâtor trude, strânge din dinți, soldat, și spune-ți: „Am făcut totul pentru țară!” Asta e singura mângâiere pe care ți-o pot oferi; mă simt totuși în stare să aduc mărturie că în vechea domniei-tale șa vei ajunge mult mai departe și vei urca mult mai sus decât atâția alții care se plimbă în calești trase de șase cai… Că porțile veșnice care pentru ei vor rămâne închise, se vor deschide largi înaintea domniei-tale. Wolodowski, te socotesc unul dintre cei mai vrednici ostași ai mei… Vrei să fii alături de mine?

Micul războinic căzu în genunchi la picioarele căpeteniei. Sobieski îl ridică și, în liniște, îl strânse cu dragoste la sân:

— Suntem o mână de oameni, rosti el într-un târziu, dar vom trage în urma noastră întreaga oștire.

— Când urmează să plec? Mâine? întrebă Mihail.

— Până în cincisprezece zile cel mai târziu; vei pleca însă pentru scurtă vreme. Dacă, înainte de alegeri, totul va fi liniștit în Câmpiile Sălbatice, voi avea nevoie de domnia-ta la Varșovia. Cunoști numele candidaților la Coroană? Ce se vorbește printre boieri?

— Eu de abia am ieșit din mănăstire: acolo nu pătrunde nimic din ceea ce se zvonește prin lume. N-aș putea decât să repet ceea ce spune Zagloba.

— De altfel, îl voi ruga eu însumi să mă lămurească. Domnia-ta, prietene, cui crezi că-i vei da votul?

— Nu știu încă nimic. Avem nevoie de un rege războinic.

— Da, avem nevoie de un rege războinic… ca Ștefan Bathory. Asta s-o spui la toată lumea.

Mihail se despărți de hatman. Pe drum, se gândi la tot ce-i fusese dat s-audă; fericit, la urma urmei, că nu era silit să plece chiar a doua zi, își da seama cât de scumpă îi era prietenia pe care i-o arăta Cristina. Se bucura de asemeni la gândul că se va putea reîntoarce pentru alegeri. De altfel, faptul c-avea să revadă stepa îl bucura peste măsură.

Timpul era senin și aspru. Wolodowski își îmboldea calul cu pintenii, lăsându-și sluga în urmă; zăpada scârțâia sub potcoavele grele. Soarele era în apus: amurgul așternea pături violete peste câmpiile înzăpezite. Cele dintâi stele scânteiară în adâncuri și luna se ridică în slavă. Călărețul nu domoli goana fugarului decât aproape de casă. Deodată, drept în fața lui, pornită parcă să-l întâmpine, zări o nălucă… O recunoscu pe Cristina Drojowska.

Numaidecât, sărind din scări, cuprins de-o mângâietoare neliniște, se grăbi să pornească înaintea fetei.

— Jupân Nowowieski e aici, spuse Cristina. Stă de vorbă cu Basia și cu mătușa noastră. Și-atunci am ieșit să mă plimb… Ei da, înadins ca să te pot întâlni… Eram nerăbdătoare să aflu ce ți-a spus marele hatman.

Această sinceritate umplu de duioșie inima războinicului.

— Să fie oare adevărat că te interesează atât de mult ființa mea? întrebă el înălțându-și privirea spre ochii senini ai copilei.

Îi răspunse o privire blândă și serioasă. Dar fata îl întrebă:

— Vei mai rămâne cu noi? Îmi va fi dat să-ți aduc mângâiere?

— Vai, nu… Va trebui să plec în scurt timp… îngână el.

Domnișoara Drojowska tresări.

— Trebuie!…. Patria poruncește… Mă duc în Ucraina… pe Câmpiile Sălbatice.

— Patria poruncește !…. repetă Krysia.

Tăcu și porni cu pasul repede. Mihail o urmă. Ceva, ca o remușcare, îi potopea inima. Ar fi vrut să vorbească și nu găsea cuvântul necesar. Și totuși, i se părea c-ar avea atâtea de spus, pe care trebuia să le spună numaidecât, acum când erau singuri.

— Greu va fi numai începutul, își zise el; restul va veni de la sine.

Și-atunci îi puse întrebarea următoare:

— Nowowieski a venit de mult?

— Nu; de aproape un ceas…

Și nu mai avură ce-și spune.

— Nu e ăsta drumul cel bun, își zise el iarăși. Nu se cade să începi cu lucruri de nimic; înseamnă să nu ajungi la niciun rezultat. Bag de seamă însă că supărările m-au văduvit și de puțina înțelepciune pe care-o mai aveam.

Își urmară drumul în liniște. În cele din urmă, când să treacă pragul casei, căută să-și adune toate puterile:

— Vezi domnia-ta, jupâniță, jertfind de-a-lungul atâtor ani totul pentru țară, cum m-aș putea împotrivi astăzi, chiar dacă în preajma domniei-tale îmi e sortit să găsesc cea mai caldă mângâiere?

I se părea că un astfel de adevăr trebuia s-o înduplece… și poate că nu se înșela, deoarece, după un răstimp, Cristina reluă cu glas trist dar hotărât:

— Jupâne Mihail, cu cât te cunosc mai bine, cu atât îmi dau seama că trebuie să te stimez mai mult.

Din odaia de alături, glasul limpede al Barbarei ajunse până la ei: „Alah! Alah! ” și, când pătrunseră în sala de arme, îl văzură pe Nowowieski care, cu ochii legați și cu brațele întinse, se străduia s-o prindă pe Basia; ea însă îi scăpa lesne din mână, apoi, din celălalt ungher al odăii, țipa din nou: „Alah! Alah! ” Aproape de fereastră, d-na Makowiecka sta de vorbă cu Zagloba.

Ivirea Cristinei și a colonelului puse capăt jocului. Nowowieski își smulse legătoarea de la ochi și salută. Întrebările își cereau în grabă răspunsul:

— Ei bine? Ce s-a întâmplat? Ce ți-a spus hatmanul?

— Doamnă și scumpa mea soră, făcu Mihail aproape cu voioșie, dacă vrei să trimiți o scrisoare bărbatului domniei-tale, iată un prilej minunat: plec în Ucraina.

— Ce tot spui? strigă trupeșa jupâneasă. Dumnezeule din cer! Scumpul meu frate, nu lua sarcini grele asupră-ți, mai așteaptă! Nu vor oare să-ți lase nicio clipă de odihnă?

— Spui adevărul? întrebă Zagloba. Sobieski ți-a încredințat o misiune specială? Pe Dumnezeu, respectabila doamnă are toată dreptatea. Se slujesc de tine ca de-o mătură aruncată după ușă.

Basia se apropia, mâhnită oarecum și, ca un copil certat de curând:

— Păcat! îmi va părea rău de jupân Mihail!

Wolodowski începu să râdă în hohot.

— Ah, jupâniță, cât ești de schimbătoare! Nu mă urai fără milă, nu mai departe decât ieri, ca pe-un tătar sălbatic?

— Nu-i adevărat! N-am spus că te urăsc ca pe-un tătar… Pe tătari îi vei alunga domnia-ta… acolo… Pe câtă vreme noi, vom rămâne aici chinuite de păreri de rău.

— Caută și înțelege, micul meu haiduc. (Luminăția-ta să mă ierte dac-o numesc astfel, dar mi se pare că i se potrivește de minune). Caută și înțelege! În aprilie mă reîntorc să iau parte la alegeri. Asta e dorința hatmanului.

— Oh, atunci e cât se poate de bine.

— Te voi urma, domnule colonel, de bună seamă că te voi urma… și, rostind aceste cuvinte, tânărul Nowovieski o țintuia pe Barbara cu săgețile ochilor aprinși.

Ea însă răspunse:

— Se înțelege că vor mai pleca și alții. Nu e puțin lucru să slujești sub comanda unui astfel de șef. Haide, nu mă îndoiesc că jupân Mihail își va căpăta voioșia de totdeauna în preajma domniei-tale.

Tânărul ofițer lăsă să-i scape un oftat, își trecu mâna prin părul negru, apoi deodată, cu brațul întins, ca și cum s-ar fi jucat de-a v-ați-ascunselea:

— Mai întâi, strigă el, o voi răpi pe jupânița Basia. Da, pe bunul Dumnezeu, nu-mi va scăpa!

— Alah! Alah! și Basia râdea, pregătindu-se de fugă.

În acest timp, Cristina se apropia de Mihail, cu obrazul blând și grav înseninat de-o bucurie profundă.

— Răutăciosule, zise ea, răutăciosule! Mi se pare că ții mai mult la Basia.

— Eu, răutăcios? repetă micul războinic cu nedumerire. Cum să țin mai mult la Basia?

— Da; nu i-ai făcut mărturisirea că te vei reîntoarce pentru alegeri? Dac-aș fi știut că n-ai să zăbovești prea multă vreme, nu m-ar fi copleșit cu atâta îndărătnicie amărăciunea.

— Dragă… Dar Mihail se grăbi să pună capăt acestei convorbiri… Buna mea prietenă, adaugă el, mi-am pierdut capul.