Notă introductivă

În anul 2006, Editura Polirom a publicat primul volum din lucrarea Fundamentele politicii, intitulat Preferinţe şi alegeri colective. În anul următor, de la aceeaşi editură, a văzut lumina tiparului şi al doilea volum, Raţionalitate şi acţiune colectivă. Deşi încă de pe atunci anunţasem apariţia unui al treilea tom, nu am reuşit aproape zece ani să îmi îndeplinesc promisiunea. Dificultăţile documentării, imensitatea de neacoperit a literaturii, efortul de a realiza o selecţie a abordărilor pe care le consider rezonabile şi, de bună seamă, dorinţa de a propune o înţelegere coerentă a subiectului cercetat au făcut ca abia acum să mă încumet să ofer o primă parte a cercetării întreprinse. Cea de-a doua sper că va urma în curând.

Fundamentele politicii este o tentativă de a prezenta, dar şi de a folosi aşa-numita abordare de tip alegere raţională în analiza unor fenomene sociale, cu prioritate a celor din societatea românească – din trecutul, dar şi din prezentul ei. Primele două volume au avut ca principal obiectiv să indice cadrul teoretic pe care îl folosesc. Am prezentat modelele clasice, dar am formulat şi direcţia de analiză pe care o prefer: abordarea instituţională, mai precis cea instituţională de tip alegere raţională.

Acest al treilea volum este în mare măsură deosebit de primele. De aceea aş vrea să fie considerat o lucrare de sine stătătoare, primele două având doar rolul de a introduce o perspectivă teoretică specifică; mai precis, de a oferi fundamentele acestei perspective, chiar dacă multe detalii, nuanţări nu au putut fi explorate acolo. Totuşi, prin titlul lucrării subliniez acest lucru, nefăcând nicio referire la cele două volume, pentru că în el pun accentul nu atât pe prezentarea perspectivei folosite, cât pe modul în care poate fi utilizată pentru a înţelege societatea românească (precizez, pentru a înţelege atât starea ei în trecut, cât şi cea de astăzi). Din acest motiv, demersul meu va fi centrat în mare măsură pe modul în care, în trecut, dar şi în prezent, o serie de autori români au încercat să explice aceste fenomene şi astfel să ofere o înţelegere ce se dorea uneori foarte cuprinzătoare. În al doilea rând, voi încerca să realizez o reconstrucţie teoretică a felului în care funcţionează societatea românească.

Cea mai importantă întrebare pe care am adresat-o şi căreia am urmărit să-i găsesc un răspuns poate fi formulată cât se poate de direct şi de simplu: „De ce este societatea românească aşa cum este?”. De bună seamă că răspunsul la această întrebare presupune un răspuns la o alta, preliminară: „Cum este societatea românească?”. Iar acest din urmă răspuns are, după mine, drept componentă fără de care nu se poate, indicarea instrumentului de cercetare folosit.

Eu cred că orice cercetare este întotdeauna ghidată de o perpectivă teoretică. Teoria pe care o asumăm – fie că facem aşa ceva în mod implicit, fie că uneori nu suntem pe deplin conştienţi de componentele şi de consecinţele ei – determină felul în care vedem realitatea pe care dorim să o cercetăm, ce este semnificativ şi ce nu este, precum şi raporturile de profunzime, ca, de pildă, relaţiile cauzale dintre fenomene. Când teoria este implicită, e posibil ca bunul-simţ să ne ofere indicii limpezi şi să ne poarte spre concluzii atrăgătoare. Dar în aceste cazuri funcţionează de regulă şi asumpţii nechestionate, inconsistenţe latente, concepte aflate încă sub umbrela metaforei. Din păcate, mulţi dintre autorii români au fost prea puţin încrezători în puterea explicativă a teoriilor: nu s-au interesat mai atent de instrumentele conceptuale folosite şi le-au lăsat nechestionate, iar unii au părut că nici nu au nevoie de aşa ceva.

Când voi analiza starea de fapt, privirea mea va fi explicit orientată de perspectiva instituţională. Ca urmare, felul în care este – aşa cum este – societatea românească va fi prezentat şi explicat cu aceste instrumente. Vom întâlni aici – punctual – fapte şi fenomene asemănătoare cu cele din alte societăţi, ceea ce ne va îndrepta spre concluzia că putem să înţelegem ce este şi ce se întâmplă în societatea românească numai prin comparaţie cu evoluţia şi starea altor societăţi.

Un ingredient nodal al răspunsului pe care îl voi da este acela că împrejurările au fost adesea de aşa natură încât aranjamentele instituţionale care au compus societatea românească s-au construit pe premisa ocolirii pe cât posibil a competiţiei; că ele au produs structuri care în variate moduri au evitat întâlnirea în acelaşi spaţiu concurenţial, nu au stimulat cooperarea, au dat naştere unor nişe în care rivalitatea este suspendată. De aceea am propus ca titlu al volumului de faţă sintagma „Fuga de competiţie”. Acest accent pe un punct sensibil şi în acelaşi timp crucial al aranjamentelor instituţionale din societatea românească are numai rostul de a le identifica, dar fără pretenţia de a le caracteriza într-un sens cât de cât complet. „Fuga de competiţie” aş vrea să fie luată în primul rând ca un nume, ca un simptom al unui tip de aranjamente instituţionale, nu ca definiţie strictă a acestuia. Căci în abordarea mea există multe alte trăsături ale acestor aranjamente, pe care desigur că voi încerca să le precizez cât mai detaliat.

Volumul Fuga de competiţie sper că va fi urmat, nu foarte târziu, de un altul. Dacă aici mă voi concentra pe felul în care funcţionează instituţiile într-o societate, în particular în cea românească, în cartea ce îi va urma voi relua argumentarea privind modul în care se articulează acţiunea individuală şi cea a instituţiilor din societate într-o perspectivă mai largă (evoluţionistă) şi voi argumenta că în aceste interacţiuni rolul normelor morale este crucial pentru a asigura funcţionalitatea aranjamentelor instituţionale incluzive. De asemenea, voi avea în vedere – spre deosebire de această carte – în primul rând perioadele mai noi (cea socialistă şi cea postdecembristă) ale evoluţiei societăţii româneşti.

Cu excepţia primului capitol, în care pun împreună câteva dintre cele mai importante puncte susţinute în carte, toate celelalte capitole se apleacă mai cu atenţie asupra câte unui autor român, chiar dacă cel mai adesea lucrările acestuia sunt mai curând un pretext pentru a discuta o temă pe care o consider fundamentală pentru înţelegerea felului în care funcţionează societatea românească. Având în minte această structură a cărţii, primele trei capitole – care dau conţinutul acestui prim volum – ar fi putut să fie numite şi altfel, după lucrările pe care le-am avut cel mai aproape de gândul meu, respectiv Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti de H.H. Stahl, Secolul corporatismului de M. Manoilescu şi Modernitatea românească de L. Vlăsceanu şi M.-G. Hâncean.

Vreau să adaug că, deşi textul pe care îl ofer l-am putea integra fără dubiu în cadrul „ştiinţei politice”, el include nu de puţine ori pasaje pe care le putem recunoaşte uşor ca filosofice. Cum am avut în vedere caracteristici generale, abstracte ale societăţilor omeneşti, ale celei româneşti în particular, nu cred că are de ce să surprindă faptul că în studiul pe care l-am realizat au fost relevante teme filosofice (precum cele care privesc structura cercetării sau atitudini metateoretice, ca realismul ştiinţific). Mai mult, repet acest lucru, aşa cum nu cred că putem lua ca dată o partiţionare a cercetării ştiinţifice în diverse discipline sociale (de exemplu, economie, sociologie, ştiinţa politică), fiindcă mai degrabă cadrul teoretic la care aderăm decupează lumea în categorii, tot aşa nu cred că putem prezuma o diviziune clară a muncii între ştiinţa socială şi filosofie. Îmi este nu doar greu, ci chiar îmi pare fără sens să spun că, în unele secţiuni ale lucrării, cercetarea pe care o voi expune este „filosofică”, în timp ce în altele este „ştiinţifică”.

Anexa volumului cuprinde o analiză din perspectivă instituţională a unei lucrări cu totul excepţionale a culturii noastre: Ţiganiada lui Ioan Budai-Deleanu. Când am început lucrul, prima încercare pe care am realizat-o a constat în studiul asupra Ţiganiadei. Aşa cum arată acum cartea, el nu se mai integrează însă în ordinea logică a susţinerilor pe care le fac. Păstrarea lui aici are un scop mai curând pedagogic: acela de a sugera că e bine şi e stimulativ să ne aplecăm cu instrumente proaspete asupra lucrărilor clasice ale culturii noastre, pentru a le configura o nouă actualitate.

Am ales aceşti autori având în spate motive foarte diferite. Cel mai important este convingerea mea că ei au spus ceva relevant despre societatea românească şi că ne-au ajutat în acest sens să o înţelegem. Dar vreau de pe acum să subliniez că de aici nu decurge că sunt de acord cu fiecare dintre argumentele sau concluziile lor. Uneori le-am acceptat, chiar dacă într-o formă modificată, alteori le-am respins, dar ştiind că am învăţat ceva din ele şi că m-au ajutat în cercetare. Mersul argumentării m-a condus către luarea în considerare a multor altor lucrări şi a multor altor autori. Le-am dedicat uneori pagini întregi, fiindcă am considerat că punctele lor de vedere, argumentele lor sunt semnificative într-un anumit context.

Dar un număr mare de autori români din trecut sau din prezent – pe care poate că mulţi îi considerăm importanţi prin contribuţiile lor la analiza temelor discutate aici – nu vor fi prezentaţi sau, cel mult, vor fi menţionaţi fugitiv. Am procedat astfel pentru că unii dintre ei, deşi s-au bucurat de o oarecare celebritate, nu au contribuţii relevante, din perspectiva pe care o abordez, la înţelegerea temelor pe care le-am discutat. Ignorarea a fost soluţia explicită pe care am adoptat-o în aceste cazuri.

În alte cazuri însă, lipsa referirii la unii autori se explică altfel: este cel mai adesea expresia fie a incompatibilităţii teoretice, fie a ignoranţei mele. Sunt autori despre care cred că au avut contribuţii realmente interesante, dar nu cred că pot să şi dialoghez cu ei, deoarece premisele abordărilor noastre sunt atât de diferite, încât o comunicare îmi pare aproape imposibilă. De aceea, chiar dacă uneori am menţionat o lucrare elaborată într-o perspectivă teoretică foarte depărtată de cea pe care o favorizez eu, referirile la ea au fost scurte, pentru a evita complicarea investigaţiei pe care am întreprins-o.

Pe de altă parte, ignoranţa mea este de bună seamă nesfârşită. S-a scris atât de mult, din atât de multe direcţii, încât nici măcar nu am îndrăznit să-mi închipui că voi putea să acopăr cât de cât semnificativ punctele de vedere formulate deja de cercetători cu totul respectabili, pe temele abordate de mine. În plus, aici nu am dorit să fiu critic altfel decât într-un mod constructiv, încercând să recuperez cât mai mult din alte puncte de vedere. Tocmai de aceea am încercat să evit judecăţi care nu aveau în multe situaţii cum să fie altfel decât foarte aspre.

Unele fragmente din carte au fost publicate în diverse alte locuri. Acolo unde am crezut că e nevoie să explicitez – să fac textul mai uşor de înţeles – am reluat paragrafe din cele două volume ale Fundamentelor politicii, precum şi din Introducere în filosofia politică (Polirom, 2009). Câteva mici fragmente provin din Introducere în analiza politicilor publice (2001). De asemenea, în capitolul 2 am preluat pasaje din introducerea volumului Acţiune colectivă şi bunuri comune în societatea românească (coordonată împreună cu Iris-Patricia Golopenţa şi apărută în 2015 la Editura Polirom), iar în capitolul 4, din eseul „Înainte de morală: mecanisme ale cooperării sociale”, apărut în volumul Etica în ştiinţă, religie şi politică (2015, coordonat de M. Bălan şi V. Mureşan).

Înainte de a-l trimite spre tipar, am socotit că e bine ca acest text să fie supus lecturii critice a unor persoane în a căror judecată am o deosebită încredere. Am primit, în timp, nu puţine sugestii, comentarii, observaţii, critici care m-au determinat să refac pasaje, să schimb interpretările propuse, să elimin sau să adaug pagini (uneori chiar multe: concluziile au rezultat în mare măsură din nevoia de a oferi, cât am putut, răspunsuri). De bună seamă, şi aici se aplică obişnuita scuză: greşelile şi, în general, neîmplinirile îmi aparţin în totalitate.

Recunoştinţa mea se îndreaptă în primul rând către profesorul Mircea Flonta, care a avut răbdarea să citească întregul manuscris şi a făcut nenumărate sugestii şi observaţii, pe care apoi (într-o tihnită după-amiază de primăvară) mi le-a comunicat, pe fiecare în parte, cu competenţa şi prietenia pe care cei care îl cunosc nu le pot uita. De asemenea, ţin să le mulţumesc lui Mircea Miclea şi lui Lazăr Vlăsceanu pentru sugestiile făcute.

Ca întotdeauna, soţia mea Mihaela Miroiu m-a susţinut sufleteşte pe toată perioada scrierii acestei cărţi. Totodată, unele dintre opţiunile mele fundamentale i se datorează sau au fost puternic influenţate de ea. Una dintre aceste opţiuni constă în susţinerea că modalitatea prin care, în ultimă instanţă, sunt reglate toate instituţiile sociale, inclusiv cele politice, este recursul la regulile morale. Mihaela m-a persuadat să accept această teză de căpătâi. Spuneam mai devreme că prezentei cărţi îi va urma o alta: ea va consta, în esenţă, în dezvoltarea acestei teze; şi nu cred că va surprinde faptul că în acest demers mă voi rezema pe multe idei din lucrările ei.

Adrian Miroiu
martie 2016, Bucureşti